Bunica se retrăsese în bucătărie imediat ce își lăsase paltonul în cui și deși nu era separată de vreun zid, se simțea ca și cum eu și Amelie eram singure cu Sergey.

— Scuze pentru dezordine, Amelie născocise câteva formulări politicoase în timp ce luase aspiratorul, încercând să nu mă lase singură în încăpere. Îi făcusem semn cu privirea asupra adunăturii de cârpe de sub ochii mei și blonda apucase una, iar mai apoi făcuse pași grăbiți spre pervazul ferestrei, îndepărtând toate ghivecele.

— E în regulă, am venit neanunțat, lăsase un chicot stânjenit pe care nu-l primisem așa cum se așteptase. Încă eram reticentă față de el și probabil că și de partea lui existau aceleași perspective în privința mea, știa și el prea bine că nu aveam să trec peste comportamentul lui și să-l primesc cu brațele deschise în propriul nostru apartament.

— Vrei să bei un ceai? bunica își ridicase glasul cu o amabilitate ieșită din comun, provocându-mi o migrenă oribilă. Sper că n-avea de gând să mă trimită cu ceaiul pentru că la cat de nervoasă eram, puteam să i-l vărs pe pantaloni.

— Da, mi-ar face plăcere.

— O să le fac și fetelor, au răcit iar, se plânsese cu o urmă de îngrijorare în glas.

— Nu exagera, încercasem eu să o întrerup cu o privire dură, însă vocea îmi părăsise gâtul cu o răgușeală de care nu mă știam capabilă. Îmi curățasem gâtul de 2-3 ori însă vocea îmi părăsise întru totul.

Cum o să vorbesc diseară?

— Glasul tău nu ține cu tine, Fedra! Sergey încercase să deschidă o discuție, însă își ștersese zâmbetul de pe mutră când se lovise de fața mea serioasă.

Amelie curățase geamul în liniște cât bunica pusese ceaiul la infuzat, iar imaginea lui Sergey reflectată în colțul ochilor mei, cu el trecându-și degetele pe canapea mă stresa enorm de tare. Înghițisem în sec și îmi găsisem de lucru prin toate colțisoarele încăperii, începând să realizez că bunica lăsase ceaiul pe masă și plecase în camera ei înainte ca eu să îmi dau seama. Mai apoi urmase Amelie, care cu pretextul că merge la baie să spele cârpele, nici nu se mai întorsese în sufragerie.

— Fedra, ești supărată pe mine? vocea lui se declanșase după minute bune de liniște pură. Știu că n-am fost cel mai galant la ultima noastră întrevedere, dar-

— De ce nu ești la muncă, Sergey? De ce tot vii pe la noi, mhm?

Îl văzusem trecând de la speranță la dezamăgire într-o clipă pentru că nu-i răspunsesem întrebărilor, ci evidențiasem semnele de întrebare.

Mă așezasem pe canapea cu o oboseala evidentă în corp și îl privisem, îmbrăcat în cămașa și sacou, ca și când ar fi venit de la muncă, însă era clar că nu se perindase pe acolo de mult.

— Îmi place cum mă simt în compania ta, Fedra!

M-am plesnit peste frunte, mental, și judecând după privirea lui, pentru o clipă crezusem că înțelege ce îmi trece prin cap. Afinitatea lui față de mine, cea pe care o știam de la bunica și de la Katiusha, căpătase o formă reală pe care nu mi-o doream nici acum și nici mai târziu.

— Adică?

Îmi bătea inima în gât.

— Îmi placi, Fedra!

Ochii lui albaștri îi căutaseră pe ai mei, încercând să nu-i lase să scape, ca și când ar fi avut de pierdut un război. Juca într-un joc de mult pierdut, încă de când apăruse în viața mea și mai apoi la Palat.

Lăsasem un oftat să îmi părăsească buzele si cât ai pocni din degete, văzusem în fața ochilor chipul misterios al lui Maximilian Fernsby. Londonezul îmi mărturisise că mă place în ziua de dinainte, iar bătăile inimii se tot precipitaseră de atunci pentru nu știu care motiv. Se simțea de-a dreptul nepotrivit să mă gândesc la Maximilian într-un oarecare fel pentru că nu merita zbuciumul din viața mea. Însă totul se întorcea la el, orice gând deraia de la traseul inițial și ajungea la el...

— Sergey, de unde și până unde?

Rusul zâmbise pentru el și își trecuse degetele prin păr, refuzând să-mi răspundă. Pentru mai mult de doi ani nu avusesem atenția masculină asupra mea, iar acum mă simțeam de parcă cineva era gata să mă sufoce cu ea.

— Ești foarte frumoasă, Fedra! Din prima zi în care ai venit aici și am privit în ochii tăi, m-am gândit doar la tine.

Eu nu. Nu-l văzusem sub nicio formă drept prieten, ori potențial iubit. Fusese doar un alt vecin pe care bunica îl primea în casa și îl servea cu ceai sau prăjituri.

— Mulțumesc, dar trebuie să fiu sinceră, Sergey.

Își plecase capul scurt în semn de înțelegere, deși deduceam din felul in care își împleticea degetele că era agitat și nu primise tocmai bine vestea.

— Te apreciez ca persoană, dar trebuie să fii conștient că tot ce ar putea ține de o relație aici e imposibil. Știi prea bine că plec peste câteva luni!

— Știu.

— Pot să îmi găsesc iubirea vieții mele aici, însă nimeni și nimic nu mă poate împiedica să părăsesc țara asta. Dacă alesul va vrea o relație, va trebui să lupte!

— Pot să încerc.

— Încerci degeaba, Sergey. Te rog, nu mă forța să fac ceva ce nu simt să fac.

***

Julia fugea pe tocurile ei uriașe și înainte de a intra în încăperea uriașă, călcase strâmb pe ei, aproape lăsându-și glezna să se desprindă de restul piciorului. Purtam o rochie vișinie, mulată pe corp, cu o linie pătrățoasă a decolteului și cu brațele acoperite cu o dantelă drapată, dar subțire. Gardianul de la intrare se gândise că ar fi cazul să-și bată joc de noi și să ne țină la intrare, în ger, pentru o jumătate de oră.

— Ești bine? o întrebasem speriată în timp ce îi apucasem brațul ca să o ajut să-și revină. Eram amândouă teribil de speriate, eu aproape că îmi pierdusem vocea, iar Julia cu o febră teribilă și frisoane care-i scăldau trupul în transpirație. Îi strecurasem o pastilă, însă nu apucase să bea apă așa că o păstrase pe limbă și suportase amărăciunea ei cu speranța că avea să-i mai scadă temperatura.

— Da, hai să mergem.

Deschisesem cu greu ușile, găsind în spatele lor pe nimeni altul decât Jonathan Moore, plimbându-se într-un cerc invizibil, cu mâinile la spate și privirea lipită de ceea ce părea a fi geamurile încăperii.

— Bună seara, murmurasem în sincron cu Julia, însă abia ce îmi auzisem vocea împletindu-se cu cea a brunetei. Nu-l privisem, amintirea palmei aplicate la ultima întâlnire fiind clară și ascuțită în mintea.

Era de joasă speță să închid ochii asupra unui eveniment ca acesta, să mă prefac că n-am simțit durerea până în suflet și să îi acord atenție.

— Bună seara, fetelor! vorbise absolut normal, însă când își desprinsese mâinile de la spate, lăsând haina lungă să-i mângâie genunchi la fiecare pas, căpătase o alură care mă înfricoșase. Mai făcuse un pas spre noi și apucase căștile de care îmi era greață, de data aceasta cu o culoare apropiată de nuanța pielii. Luase setul dinspre el și făcuse pași siguri, dar hotărâți spre Julia, lăsându-i căștile în palmele ei ca mai apoi să îi treacă firul peste umeri. Am privit o clipă înspre ea și mai apoi m-am găsit ezitând cu privirea asupra căștilor mele, cu inima bătând nebunește și cu gândul că voi trebui să-l asist pe Fedorov în seara asta.

În liniștea aceea mormântală, auzisem un oftat apăsat din partea Juliei, ca mai apoi, într-o clipă scurtă, s-o văd cum zace fără vlagă în brațele lui Moore. Mintea mi se blocase pentru o bună bucată de timp, însă de îndată ce îmi revenisem, mă aruncasem lângă ea, făcându-i semn s-o lase jos.

— Ne trebuie apă! implorasem disperată, abia reușind să ridic glasul, în timp ce îi susținusem capul, încercând să văd ce e cu ea. Pielea catifelată îi ardea sub degetele mele, iar cerceii cu pietre prețioase i se încălciseră în păr, lăsând-o atât de palidă și plăpândă pe marmura din palat.

Pantofii lui Moore se auziseră cu ecou, iar când se apropiase de mine, haina lui neagră îmi trecuse peste vârful degetelor, scoțându-mă din tranșă. Deschisese sticla cu agilitate și turnase în palmă, stropind-o mai apoi, însă nu obținuse niciun răspuns.

— Dă-mi! cerusem stresată, auzind doar o bătăie adâncă a inimii în timpane. Nu acceptam să văd o persoană inconștientă în brațele mele, era prea mult pentru mine. Dintr-un impuls aruncasem întreaga sticlă de apă pe fața ei, simțind cum întreg corpul îi tresare la contactul cu lichidul rece. Mă simțeam de parcă glonțul îmi trecuse pe lângă urechi.

— Fedra, oftase apăsat, cu o voce subțire precum un fir de ață și cu ochii ei albaștri atât de goi. Îi era frig, simțisem cum toată temperatura din organism se scursese sub ochii mei, iar frigul ce ne îmbolnăvise pe amândouă nu o părăsise.

— Ești bine, totul va fi bine, nu te îngrijora!

Jonathan se mișcase în dreapta mea, scoțându-și haina imensă ca să poată să i-o ofere brunetei.

— Trebuie să o ridicăm, Jonathan.

— Ok, ia tu ăsta! își aruncase haina în poala mea și își trecuse brațele pe sub genunchiul și spatele ei, reușind să o ridice de pe marmura joasă.

— Căștile...

Julia se panicase în brațele lui imediat, însă echipamentul ei zăcea pe jos, necuplat, probabil americanul observase că Julia nu se simțea prea bine și amânase conectarea. Probabil că nu știuse ce să facă, poate că fusese nehotărât. Eram prea speriată ca să pot gândi limpede tot ce s-a întâmplat.

— Stai liniștită, nu ne-a auzit nimeni, Jonathan o liniștise de îndată, având grijă s-o așeze pe un divan.

Venisem din urma lui și o acoperisem cu haina lui, simțind o furnicătură ciudată când atinsesem materialul paltonului.

— Chem un asistent medical să vină pentru tine, Julia!

Când își pusese telefonul la ureche, niciuna dintre noi nu mai fusese capabilă să se revolte într-un fel. Julia Nikolaev era intr-o stare de sănătate care se deteriora constant, iar americanul nu era atât de prost încât să nu observe ce se întâmpla cu ea.

— Fedra, Aleksei o să ne omoare pentru că întârziem! Trebuie să-l rugăm să ne pună căștile! Julia încercase să se descopere, însă pusesem haina înapoi pe ea, dând haotic din cap în semn de nu.

— Nimeni nu o să ne omoare, Julia. Uită-te la tine, ești epuizată! șoptisem agitată în timp ce încercam s-o fac să-și vadă starea.

— Nu e ca și cum facem prea multe, mă descurc să stau câteva ore pe tocuri!

— Dacă te ridici acum, o să cazi imediat, Julia! Te rog! Nu fi încăpățânată! Îți sun soțul și o să vină aici într-un suflet, Julia.

— Nu, nu. Nu-l suna.

O privisem cum se culcușise în haina imensă a lui Jonathan Moore, însă privirea îmi tot fugea asupra americanului care făcea ture într-un cerc imaginar, vorbind la telefon de multiple ori. Într-un final cedase și venise până în mijlocul încăperii, observând că Julia își închisese ochii, probabil epuizată de tot ce i se întâmplase până acum. Îmi făcuse semn să vin înspre el și mă ridicasem ușor, încercând să nu fac gălăgie cu pantofii cu toc.

— Te simți ok? Ești în regulă? mă întrebase în șoaptă cu ochii setați pe mine ca și când aș fi putut să-l mint.

— Nu-mi face bine să stau îmbrăcată în rochia asta într-o încăpere atât de rece, însă mă descurc.

— Merg să-ți aduc ceva, Fedra! Avem întâlnire cu Fedorov, dacă ești bine poți să participi, dar eu am să aduc în discuție toată situația asta.

— Nu, Jonathan! îl prinsesem de mânecă pentru a-l trage înapoi. Va crede că te manipulăm, că încălcăm regulile, nu face asta!

Își încruntase sprâncenele vizibil enervat de teama care îmi dicta mișcările și îmi apucase încheietura în așa fel încât să mă tragă mai aproape de el.

— Prin faptul că egoismul lui v-a adus într-o stare deplorabilă?! Asta e manipulare? E vina lui că v-a forțat să stați o noapte întreagă în subsol, Fedra! Și trebuie să-i reamintesc asta, soptise nervos, nelăsându-și ochii să mă părăsească.

— Ce facem acum? Noi trebuia să fim acolo neapărat, Jonathan. Cine ne înlocuiește? continuasem cu un șir lung de întrebări șoptite, agitată chiar și în starea în care mă aflam.

— Trebuie s-o trimitem pe Julia neapărat acasă după ce obținem opinia unui medic, iar tu, dacă te simți capabilă, poți rămâne cu mine. N-am să-ți cer nimic, îți promit! șoptise calm în timp ce-și plimba ochii de la mine la Julia, insistând asupra stării ei de sănătate.

— Aș aprecia enorm dacă ai putea să obții o scutire pentru ea, ar fi tot ce ar avea nevoie. Și de un tratament, completasem mai apoi, încercând să îmi iau încheietura din mâinile lui, însă americanul nu mă lăsase să mă depărtez, ci îmi prinsese degetele în palma lui.

— Julia nu va mai sta în picioare nici măcar cinci minute. Te-am auzit spunând că o să-l suni pe soțul ei, dacă îi aduc telefonul, crezi că poți să-l rogi să vină să o ia acasă?

— Desigur.

Îmi zâmbise scurt, în colțul gurii, și după ce mai aruncase o privire către brunetă, revenise cu ochii lui albaștri asupra mea.

— Trebuie neapărat să vii cu mine. Mergem să vorbim cu Fedorov chiar în momentul de față.

Încuviințasem printr-un gest al capului și îmi săriseră în ochi căștile mele, noi și neatinse, părăsite într-un colț al camerei.

— Dar căștile?

— Dă-le naibii! Să mergem! mă trase după el, gentil însă hotărât, trecând de gărzile de pe hol ca și când el ar fi fost proprietarul palatului. Nimeni nu întrebase nimic și nici nu aruncase o a doua privire înspre noi, unul din acționarii palatului și o simplă angajată.

Încercasem să-mi smulg palma din a lui, însă nu mă lăsase să scap de fierbințeala pielii sale.

— Dacă tot mi-ai reproșat că încerc să îmi acopăr greșeala, domnișoară Kondrat, astăzi încerc să o corectez.

Înghitisem în sec la auzul vocii lui căci realizasem că americanul era victima propriei conștiințe. Spre deosebire de Aleksei, avea momente în care își arăta adevărata culoare, în care umanitatea din ochii lui părea permanentă. Avea suflet.

— Nu trebuie.

— Fedra, nu insista.

Îl privisem din colțul ochiului ca să nu-l las să știe că mă holbam la el, și rămasem uimită când constatasem cât de înalt era. Abia îi ajungeam până la umăr cu tot cu tocurile mele de 10 centimetri, îmi imaginam cât de ridicol aș fi arătat fără ele.

Trecusem pe sub o arcadă care dădea înspre holul principal, simțind frigul jucându-se pe umerii mei. Fir-ar! Îmi simțisem mușchii contractându-se instant, obținând o încruntătură din partea lui Jonathan Moore.

Urcasem scările cu mâinile separate și tot la sugestia lui, mărisem distanța dintre noi ca să putem lăsa impresia că nu ne cunoșteam și nu complotam în lipsa lui. Avusesem nevoie de două respirații adânci înainte de a pătrunde în încăpere, iar când o făcusem, îl găsisem pe rusul suprem alături de soția lui, Natalia. Femeia frumoasă zăcea sprijinită de biroul imens, cu brațele încrucișate peste rochia ei de culoarea șampaniei. Mă privise scârbită de sub sprâncenele ei bine conturate, lăsându-l într-un con de umbră pe soțul ei.

Rusul, în schimb, zăcea în scaunul său regal, cu picioarele pe masă și cu un laptop cât o avere pe coapse, bucurându-se de băutura care mai rămăsese într-un pahar și de țigara fumegândă din scrumieră. Mirosea oribil înăuntru și Jonathan chiar tușise la primi pași în încăpere.

— Domnule Moore, cărui ocazie datorez prezența voastră aici? întrebase plictisit, aproape iritat de faptul că îndrăznisem să-l rupem din treburile sale. O chemi și pe domnișoara Kondrat, se pare!

Pășise în mijlocul camerei cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor și privirea ațintită în dreapta sa.

— Sunt aici să te informez că Julia Kondrat nu-și va putea îndeplini atribuțiile.

— De ce? tensiunea din vocea lui ne atrasese atenția asupra lui. Își dăduse laptopul la o parte și își abandonase biroul ca să vină în fața americanului.

— Julia Nikolaev și Fedra Kondrat au pleumonie, Aleksei. Nu trebuie să te gândești prea mult la cauză, sunt sigur că o știi deja!

Râsese hilar, aproape ciudat de senin, tranzitând imediat la o seriozitate de piatră care mă făcuse să simt cum mă trec fiorii.

— Și ce? Nu pot merge? Ai cărat-o pe domnișoara Kondrat până aici, domnule Moore?

— Ai un medic care o asistă pe cealaltă, tocmai a leșinat, Aleksei! Îți dorești să cadă ca secerate prin sală și să nu poți fi capabil să argumentezi în fața invitaților tăi? N-ar considera că e vina ta?

— Nu mă interesează, nu e vina mea, Jonathan! Le vreau pe amândouă în seara asta și punct.

— Peste cadavrul meu! Le-ai închis într-un beci rece, și ști prea bine că nu e prima dată când faci astfel de lucruri! Îmi treci peste cuvânt și îți jur că n-o să las un investitor din echipa mea să-și toarne banii aici!

— Suflet sensibil, Jonathan! Vezi, Natalia, Jonathan nu s-a schimbat prea mult, e doar mai curajos!

Îl văzusem pe Aleksei la mâna lui Jonathan și trebuia să recunosc că totul mi se păruse suspect, că în spatele privirilor și disimulărilor existau probleme nerezolvate. Americanul nu venise la palat ca să facă bani când stătuse atâția ani deoparte.

— Fie, îți asumi responsabilitatea pentru Kondrat. Nikolaev are permisiunea de a pleca!

***

Zâmbisem încurajatoarea către soțul ei, simțindu-mă bucuroasă că venise cu mașina să o ia pe Julia, vizibil panicat de sănătatea ei. Medicul ne confirmase că avea pleumonie și după ce mă verificare și pe mine, pe repede înainte, stabilise că trebuia să îmi cumpăr medicamente pentru gripa mea. Eram curioasă de intuiția americanului care ghicise fără prea multe eforturi ce o deranja pe Julia.

— Vei vedea că totul va fi bine, Julia! Mergi și bei un ceai fierbinte, iar Tima îți va găti ceva foarte bun. Te contactez mai târziu, bine? o pupasem pe obrazul drept și mai apoi mă retrăsesem sub ochii soțului ei, vizibil îngrijorat.

— Cum s-a întâmplat? mă întrebase bărbatul din fața mea, cu ochii strălucind a grijă.

— A fost destul de frig la recepție zilele trecute, din câte ne-au spus e o avarie la sistemul de încălzire, toate fetele nu se simt bine. Julia se va face bine!

— Nu-mi place deloc ce se întâmpla cu ea în ultima vreme! E stresant aici? Pentru că o simt atât de încordată când trebuie să meargă la muncă.

— Este, ca mai peste tot. Trebuie s-o tratezi cu multă grijă și iubire, e o perioadă dificilă pentru toți.

Mă cuprinsese într-o îmbrățișare scurtă și mai apoi se urcase în mașină, vizibil tulburat de tot ce experimentase la sfârșitul zilei. Cu sacoul lui Moore pe umeri și cu 100 de gânduri în minte, mă întorsesem pe călcâie ca să reintru în palat. Jonathan aștepta în pragul intrării secundare, cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor și cu părul deranjat, într-o cămașă subțire peste care trecea doar portarma lui.

— Grija asta a ta pentru fiecare persoană din viața ta te va consuma oribil de tare, Fedra! constatase dus pe gânduri și se deslipise de muchia ușii de care se sprijinirea, ținând în ochii lui o urmă vagă de melancolie.

— Din fericire, n-am prea multe persoane de care să-mi pese, Jonathan. Nu-ți fă griji pentru mine, mă descurc!

— Până într-o zi!

— Mulțumesc pentru sacou, Jonathan! murmurasem recunoscătoare în timp ce-l înlăturasem de pe umerii mei, n-aveam de gând să-l păstrez și să stârnesc tot felul de presupuneri.

Îl luase înapoi fără să-mi răspundă în vreun fel, păstrându-se mai degrabă rezervat și neutru față de tot ce se întâmplase. Frigul îmi încleștase maxilarul și până să ajungem, din nou, în sala în care se monta echipamentul, dârdâisem din toate încheieturile ca o moară stricată.

— Poți să îți iei câteva zile libere până te faci mai bine, mhm? mă întrebase în timp ce sorta cele două perechi de căști cu mișcări lente, parcă trăgând de timp.

— Nu, nu pot. Am nevoie pentru altceva.

Pufnise în râs și se întorsese pe jumătate către mine, cu o sprânceană ridicată și buzele în linie dreaptă.

— Ce poate fi mai important decât propria ta stare de sănătate, Fedra! Nu eziți să mă uimești astăzi!

Îi răspunsesem prin a-mi da ochii peste cap, gest pe care nu mă interesase dacă îl observase sau nu, voiam să îmi iau liber pentru nunta surorii mele, asta dacă mi se permitea.

— Familia mea, Jonathan. Am nevoie de niște zile libere pentru ea.

Americanul se rotise pe călcâie, provocând un scârțâit ascuțit pe marmură și venise spre mine cu setul de căști înfășurat printre degete.

— Plec în state pentru câteva săptămâni. Ți-ar fi fost de folos să stai acasă măcar cât ești bolnavă, domnișoară Kondrat. Aleksei nu va fi blând cu tine.

Înghițisem în sec, îmbrățișată de neliniștea produsă de vestea plecării lui, însă îmi ținusem capul drept. Ori îl pierdeam pe Jonathan, ori îl pierdeam pe Maximilian. Asta era regula de bază! Însă simțeam că de data aceasta jocul căpătase noi reguli, eram pusă la a alege între cei doi și Aleksei.

— Oare când a fost? Știu prea bine ce am trăit aici, domnule Moore! făcusem contact vizual cu ochii lui albaștri, neînțelegând de ce păreau atât de limpezi și tulburați, în același timp. Oftase apăsat și își plecase ochii asupra echipamentului din palmele lui.

— Promite-mi că nu vei face nimic care să-l agite, știi prea bine cum e! tranzitase spre a vorbi în șoaptă, privind în dreapta noastră ca să se asigure că nu eram spionați de cineva anume. Se apropiase de mine, lăsând o distanță infimă între fețele noastre, făcându-mi inima să-mi bată mai rapid.

— Desigur.

— Trebuie să vă protejați unele pe altele, Fedra.   Aleksei e în stare de orice, mai ales acum când are atât de multe afaceri de pus la punct. Nu e întreg la cap, crede-mă!

— Asta vom face. Poți să pleci liniștit!

O urmă de zâmbet se croise pe buzele sale, însă dispăruse ca de nicăieri, amintind de proximitatea nepotrivită dintre noi. Jonathan Moore oftase apăsat și în loc să se retragă după cum credeam eu, își trecuse brațele după umărul meu și mă trăsese la pieptul lui, luându-mă prin surpriză.

— Îmi doresc enorm de mult să vă găsesc în formulă completă, Fedra! Fără pierderi și incidente, ok!

— Mhm! murmurasem stânjenită, încercând să îi dau de înțeles că nu mă simțeam confortabil.

— Iartă-mă pentru lovitura de ieri, Fedra. Jur că îmi voi răscumpăra greșeala înzecit.

***

După răspunsul meu robotic la îmbrățisarea americanului, întreaga atmosferă dintre noi devenise de-a dreptul ciudată. Americanul îmi tot căutase privirea, însă mă menținusem la distanță, profitând de faptul că avea o mulțime de invitați noi și care trebuiau numai decât ghidați la locurile lor. Petrecerea fusese înlocuită de un concert de muzică clasică în sala secunda, iar lista cu invitați era chiar în fața ochilor mei. Trecusem un x în dreptul tuturor celor așezati deja pe locurile lor, însă două persoane se lăsau așteptate.

Maximilian Fernsby și un rus oarecare. Mă găsisem înghițind în sec la văzul numelui său pe listă, însă îmi îndesasem mâna în materialul moale al unui scaun pentru a mă susține.

— Câte persoane lipsesc? Moore apăruse de nicăieri în spatele meu, fumând o țigară într-o sală în care era clar interzi un astfel de comportament. Ceilalți invitați priveau indignați în direcția noastră, însă Moore îi liniștise pe toți cu o singură privire.

— Două, domnule Moore.

Americanul își ridicase sprâncenele la formalitățile mele, însă realizase că invitații și poate chiar și Xenia s-ar fi sesizat de îndată.

— Mai așteptăm, avem timp suficient.

Americanul se întorsese la fumat, având grijă să-și întrețină invitații cât timp eu îl căutam stresată cu privirea pe londonez. Nu-i stătea în fire să întârzie, mă întrebam dacă pățise ceva sau eram doar îngrijorată din motive puierile. Poate că nu avea de gând să vină la evenimentul din seara aceasta, poate că se întorsese în Londra. Nu eram gata să-l văd cum nu eram pregătită nici să rămân alături de Jonathan Moore pentru întreaga seară.

Mă așezasem pe un scaun neocupat, privind impacientată la acele mari ale ceasului care atârna de deasupra scenei, tresărind emoționată când în sală apărea câte un invitat nou. Nu era Maximilian, erau fel și fel de bărbați care ocheau locurile fruntașe din sală, țintind să se așeze lângă cele mai distinse și elegante doamne din încăpere. Ah, cât mi-aș fi dorit să fii fost o simplă persoană care să se fi dus la un concert după muncă și nu o angajată într-un astfel de loc!

Rămăsesem cu mapa în mână chiar și când începuse concertul, iar luminile fuseseră înghițite de întuneric. Se auzea forfotă în sală, voci joase și murmurătoare, care îmi spuneau că nu eram singură. Eram ultima din șirul întreg de scaune și aș fi putut să mă strecor oricând afară, însă n-aș fi avut unde să merg sau cu cine să vorbesc.

Concertul simfonic mă ținuse atentă pentru câteva clipe, însă mintea mea se întorsese înapoi la Maximilian Fernsby, care nu mai apăruse. Dacă i se întâmplase ceva pe drum spre palat? Aș fi mințit dacă n-aș fi zis că îmi stătea inima în loc când mă gândeam la el, aveam emoții însă speram, totuși, că aveam să-l văd teafăr la palat. Nu-mi puteam liniștii conștiința sub nicio formă și dacă britanicul ar fi pățit ceva din cauza lui Aleksei, probabil nu m-aș fi iertat vreodată.

Oboseala mă cuprinsese de îndată și la un moment dat renunțasem la a mă mai gândi la cineva anume. Probabil adormisem la un moment dat, nu-mi amintisem când închisesem ochii, însă mă trezisem dintr-o dată la aplauzele zgomotoase ale publicului. Era la fel de întuneric și mă gândisem că nimeni nu băgase de seamă o persoană adormită în capătul sălii. Mă ridicasem cât să mă pot reașeza pe scaun și chiar în acel moment văzusem o figură înaltă și masculină trecând în grabă în stânga mea. Se oprise în dreptul rândului pe care era așezat Jonathan Moore și probabil că își găsise locul.

Îngrijorarea se transformase în emoție, iar cea din urmă alungase orice urmă de oboseală din organismul meu. Mă grăbisem să trec un x în dreptul numelui său, însă cum nu aveam certitudinea că era chiar el, lăsasem mapa la o parte.

Mă chinuisem sub glasul ascuțit al femeii, jucând o ghicitoare continuă care consta în cuvinte rusești fără noimă pe alocuri. Îmi ținuseră mintea ocupată, trebuia să recunosc, căci abia înțelesesem că se terminase întreg concertul.

Mă ridicasem zăpăcită din scaun pentru că o făcuseră și ceilalți, simțind că piciorul îmi Înțepenise din șold. Îmi tot făceam griji cu privire la cum avea să decurgă restul serii, mă sințeam foarte emoționată și speriată, însă îmi spuneam că avea să fie o seară ca toate celelalte. Întâmpinasem pe toată lumea cu un zâmbet politicos, obosodind când privirile reticente și reci îmi forțau buzele să se se întoarcă într-o linie dreaptă. Rochiile negre din mătase ori catifea se așezau de minune peste trupurile lor lucrate la sală, iar diamantele care atârnau la gât și la urechi erau doar un garant al statutului lor.

Din spatele lor venise Jonathan Moore, alături de londonezul care nu-mi dăduse pace în ultimul timp, cel din urmă îmbrăcat în negru din cap până în picioare, mai misterios ca niciodată.

— Domnișoară Kondrat, să mergem!

Încercasem să mă păstrez în urma lui, însă își încetinise pașii în așa fel încât să se mențină în dreptul meu și nu avusesem de ales decât să ascult detalii despre afaceri pe care nu le voiam în acel moment în mintea mea.

O mare parte din invitații americanului, alături de noi, bine înțeles, ajunseseră într-un salon cum nu mai văzusem vreodată. Să fii urcat două etaje până ajunsesem la el, însă tavanul format din oglinzi furase privirile tuturor, inclusiv pe ale mele. Mă împiedicasem în propriile picioare când încercasem să disting candelabrele de cristal de restul construcției.

— Nu s-ar presupune că încalcă specificul de monument istoric? Maximilian îmi furase întrebarea de pe buze, atrăgându-mi privirea câtuși de puțin înspre a lui.

— Depinde din ce perspectivă privești lucrurile, Maximilian!

— Există o tendință de a moderniza clădirile publice și a le schimba funcția, dar trebuie să recunosc că nu am văzut nimic la un asemenea extent, londonezul comentase pe jumătate critic, încercând să mențină și o urmă de politețe în afirmațiile sale.

Ne mișcasem spre geamurile imense ale clădirii, unde o masă rotundă cu douăsprezece scaune se distingea complet de restul. Mă trecuse un fior rece pe șira spinării la vederea ei, însă pusesem totul pe seama răcelii.

— Mă voi retrage puțin, te las în compania celorlalți invitați, Maximilian! Moore întrerupsese discuția, brusc, luându-mă pe nepregătite de braț de îndată ce londonezul se depărtase. Îl urmasem în neștire până ajunsesem la o ușă ascunsă și imediat ce trecusem de ea, americanul îmi decuplase căștile.

—  Lenora Fedorov vine astăzi la cină, Fedra! Vreau maxim de profesionalism, te rog! Vei participa la înmânarea declarațiilor de confidențialitate, urmând ca la final să te întorci la recepție, s-a înțeles? comandase în șoaptă, furând o privire înspre ușă.

— Desigur.

Simțise neutralitatea din vocea mea căci se întorsese cu sprâncenele ridicate, fiind cât pe ce să mă întrebe ceva, însă telefonul lui fusese cel care mă salvase. Cu o mână răspunsese la apel și cu cealaltă cuplase căștile la locul lor, făcându-mi semn să îl urmez.

Deși nu mă încântase ideea întâlnirii din această seară, urmasem pașii lui Jonathan prin sală, simțind privirea persoanelor căzând asupra mea. Din echipa rusă se desprinsese un bărbat tânăr, cam de vârsta mea, cu ochi calzi și un zâmbet rece, cărând sub braț un teanc de documente stufoase.

— Fedra Kondrat? Luca Klement, consilier juridic pentru Palatul lui Fedorov.

Întinsese mâna spre mine și o cuprinsesem nesigură în timp ce-l priveam atentă, analizând trăsăturile care mi se păreau comune. Numele său exprima clar faptul că nu era rus, iar accentul susținea deja ceea ce credeam. Nu reușisem să îmi adun cuvintele necesare pentru a răspunde, bărbatul părea să fie extrem de grăbit.

— Aș vrea să comunic o serie de schimbări care au survenit în contractele individuale de muncă ale tuturor recepționerilor de la Ihorivna. De aceea, după ce veți înmâna o nouă serie de politici de confidențialitate, vă aștept la masa specială pe care am dedicat-o tuturor colegilor tăi.

Vorbise atât de repede încât mă amețise, iar faptul că gesticula permananent cu mâinile nu mă ajuta prea mult. Distrăgea atenția de la ce conta cel mai tare, și anume, schimbările aduse în contract.

— Am înțeles, domnule

— Klement, completase impacientat și aruncase un zâmbet scurt care să-i anunțe plecarea.

Rămăsesem cu ochii asupra lui în timp ce un gust amar mi se plimba pe limbă de parcă aș fi înghițit otravă. Cedasem obosită și când lăsasem privirea să cadă asupra cuiva la întâmplare, îl nimerisem pe londonezul misterios. Mă privise neutru cu ochii lui albaștri, fiind înconjurat de Jonathan Moore și de alte persoane pe care nu le știam, dar apreciam că erau foarte tinere.

Aș fi putut rămâne captivă în ochii lui, însă mi-am revenit de îndată ce realizarea că eram într-un salon plin ochi de bărbați mă lovise. Îmi împreunasem mâinile la spate și mă hotărâsem să fac trei pași la dreapta, însă încurcasem două fete apărute ca de nicăieri.

— Dă-te la o parte, nu vezi?! o blondă cu ochi albaștri se răstise la mine, fluturându-și cerceii cu diamante într-un gest de manifestare a superiorității. Mă găsisem râzând în sinea mea de falsa eleganță și sensibilitate pe care o afișau toate persoanele din încăperea aceasta.

Nu avusesem timp să mă dau la o parte, căci invitații se dăduseră la o parte, făcând loc nimeni altcuiva decât rusului suprem, Aleksei Fedorov. Alături, în dreapta lui, Natalia Fedorov, iar în stânga mult vestita Lenora Fedorov, sora lui. Mi se strânsese stomacul în noduri la vederea ei, iar faptul că ieri îl anunțasem pe Maximilian și astăzi Lenora apăruse ca de nicăieri mă făcuse să simt că îmi pierd mințile.

O ținea pe Lenora de mână strâns, în așa fel încât toți cei din sală să-i cunoască latura de familist convins, protectiv față de sora lui mai mică. Blonda cu ochi de gheață se mișca mecanic lângă fratele ei, împărțind aceași grimasă aspră care îmi oprea sângele în vene. Purta o rochie roșie care se mula perfect pe corpul ei mic și slab, definit de o piele albă și rozalie. Natalia, soția lui, se mulțumise să poarte o rochie de un albastru regal, fără mâneci care să îi acopere pielea aurie, și adăugase aceleași diamante la gât pe care le purtau toate femeile. Îmi luasem ochii de pe soția rusului și căutasem pe degetele fiecăruia dintre femei un inel care să-mi indice că erau șotiile afaceriștilor din palat. Găsisem câte un inel pe degetele lor și mă lămurisem că eram în mijlocul unei competiții între soțiile elitiștilor din palat.

Un singur gând îmi tulbura liniștea. Unde era soția lui Jonathan Moore? Nu era și ea o fostă Fedorov, membră importantă a familiei? Căutasem cu privirea printre oamenii de lângă american însă nu găsisem nicio femeie, ci doar pe londonezul cu ochi albaștri și consilierul juridic al palatului.

— Bună seara, domnilor! rusul zâmbise arogant în direcția tuturor celor care îl așteptau, păstrându-le pe femei lângă el. Nu aș vrea să vă rețin cu lucruri inutile, având în vedere ora la care cinăm deja, așa că vom trece la lucruri serioase.

Natalia se retrăsese aproape instant de lângă el, însă Lenora Fedorov rămăsese la brațul fratelui ei, zâmbind ghidușă sub aprecierea tuturor privirilor masculine.

— Artyom, vreau să mai aduci un scaun, Lenora participă în calitate de acționar la întâlnirea noastră, rusul comandase cu voce de fier, știind că avea două slugi credincioase în spatele său: Amelie și Artyom.

Gardianul nostru făcuse rost de un scaun de nicăieri și îl adusese la masă de îndată, primind o privire dizgrațioasă din partea șefului lui. Dezgustul pentru majoritatea bărbaților din sală înflorise în sinea mea și chiar dacă nu auzeam și nu vedeam mare lucru printre toți oamenii din sală, mă ridicasem și pe vârfuri ca să arunc un ochi pe unde puteam.

— Ce faci, domnișoară Kondrat? Nu-ți convine locul din spate?

Xenia. Înghețasem așa cocoțată pe vârfuri cum eram, neîndrăznind a-mi întoarce privirea spre ea.

— Hai, avem treabă! Gata cu holbatul! se răstise cu vocea ei răgușită, iar mai apoi îmi apucase brațul ca să mă tragă după ea. După câțiva pași făcuți în urma ei, îi găsisem pe ceilalți recepționeri și pe companionii mei din fostul trio legendar, așa cum obișnuiam să ne spunem.

— Cât timp se discută lucruri importante la masa acționarilor, avem de lămurit câteva detalii. Mai întâi, vreau să vă asistați acționarul în completarea declarațiilor de confidențialitate.

Apucase un teanc de foi, asemănător cu cel deținut de consilierul juridic, și îl împărțise cu exactitate fiecăruia dintre noi, totalizând un set de zece foi pentru fiecare persoană. Aruncasem un ochi asupra documentelor, însă Xenia se grăbise să mă sustragă de la a cunoaște ceva ce nu trebuia să știu.

— Vă este interzis să citiți conținutul documentelor! Pe fiecare pagină, pe deasupra fiecărei ștampile trebuie să existe o semnătură clară, folosindu-se doar stilourile cu cerneală pe care vi le voi înmâna curând.

Dădusem din cap în sens afirmativ și, curând, fiecare dintre noi fusese însărcinat cu un dosar vișiniu și un stilou greoi pe care abia puteam să îl țin între degete.

— În minutele următoare veți fi înștiințați de începerea procedurii, mai întâi cei de la delegația rusă și mai apoi recepționerii pentru clienții străini.

Xenia se mulțumise cu liniștea mormântală din jurul ei și plecase la masa soțiilor de elitiști, zâmbindu-le precum o femeie vicleană. Chiar dacă îmi era rudă, femeia era de-a dreptul insuportabilă.

— Cinci copii sunt pentru palat și celelalte rămân la semnatar? un tânăr din cealaltă delegație vorbise în engleză, luându-mă prin surprindere. Nu-l mai văzusem, pe semne că era nou în aeastă afacere, așa că mă sinchisisem să afirm la întrebarea lui.

Șatenul mulțumise scurt și, mai apoi, toată echipa lui se deplasase către mese, ținându-și mâinile la spate și adoptând cel mai formal mers. Îl zărisem pe Jonathan Moore, extrem de crispat, lângă britanicul și mai apoi Lenora Fedorov, puternică și îngâmfată.

Un junghi dureros îmi tăiase abdomenul și curând mă găsisem incapabilă să privesc masa aceea. Oare Maximilian chiar își dorise să stea la masă cu un om precum Aleksei, ori Jonathan Moore? Amândoi ascundeau detalii despre viața lor, însă la Jonathan Moore lucrurile erau lăsate la vedere.

Negociator de primă clasă cu arme de război, priceput în dispozitive de spionaj, dar cu suficient suflet cât să se arate dispus să ne ajute... sau să se prefacă. Cu o soție prezentă doar în raportul despre el, într-un tablou de pe un perete. O fostă Fedorov despre care nu vorbea nimeni, o femeie care nu exista pe buzele nimănui.

Începusem să simt că o iau razna, că nu mai înțelegeam nimic despre ceea ce se întâmpla în capul meu.

— Recepționerii pentru clienții din afara Rusiei, trebuie să înmânați declarația de confidențialitate în următoarea ordine: Amelie Serre pentru Aleksei Fedorov, Fedra Kondrat pentru Jonathan Moore, Julia Nikolaev pentru Maximilian Fernsby. Începem în 3, 2, 1.

Un semnal ascuțit îmi amorțise simțurile, însă mă clintisem de pe picioare, simțind parchetul lucios sub tocuri precum un strat gros de gheață. Înconjurase jumătate de masă pentru a ajunge în dreptul lui Jonathan Moore, iar când ajunsesem lângă el nu-mi puteam liniștii mâinile. Tremuram din toate încheieturile când așezasem dosarul pe masă, între Jonathan și Maximilian. Deschisesem coperta cu rapiditate, lăsându-l pe american să citească tot ce menționa documentul. Auzeam doar foile plimbându-se pe sub degetele celor trei și bătăile inimii mele.

— Semnați peste ștampila aplicată, domnule Moore! sugerasem foarte politicos în timp ce mă chinuiam să desfac stiloul cel sofisticat. Brunetul nu mai așteptase după mine și mi-l luase din mâna cu un gest poate prea apropiat pentru relația care se voia a fi strict personală. Îmi atinsese degetele ca și când mi-ar fi spus să mă potolesc și preluase stiloul între degetele sale, lăsând la vedere verigheta pe care o mai căutasem la începuturi.

Julia mă scosese din tranșă, iar privirea mea căzuse asupra semnăturii elegante a lui Moore. Din colțul ochiului îl găsisem și pe londonez, iar mai apoi fixasem distanța dintre el și sora lui Fedorov, observând din start că era foarte redusă. Nu-mi căzuse bine, știind mai ales că sora rusului era extraordinar de frumoasă, însă mă păstrasem imparțială.

— Aici? Moore întrebase încă o dată, atrăgându-mi atenția asupra paginii la care se afla. În locul lui aș fi citit cu mai multă atenție.

— Da, vă rog să semnați și aici dacă ați citit. Vă mulțumesc! continuasem cu vocea cât mai destinsă, bucuroasă pentru că scăpasem de răgușeală pentru moment.

Executase o semnătură lungă și curată peste ștampila cu sigla palatului, ezitând cu privirea asupra textului scris cu un font elegant. Îi indicasem pe ce pagini trebuia să își mai lase semnătura și la final inclusesem toate documentele în dosar, mulțumind încă o dată pentru efortul deosebit.

— Plăcerea mea, domnișoară Kondrat! americanul replicase cu un zâmbet arogant pebuze, atragând privirile rusului ale londonezului cu ochi albaștri.

Nimeni nu intervenise așa că îmi croisem drum spre echipa rusă, iritată de jocurile lui Jonathan Moore. Se folosea de mine pentru a câștiga cine știe ce lucru, însă mai mult decât asta, îmi crea probleme.

Îmi pregătiseră un loc la masă și de îndată ce formula devenise completă, fiecare dintre noi separase cele două părți ale contractului, adunând în mijlocul mesei cele două secțiuni care se întorceau la palat.

— Despre modificările survenite în contract, Luca Klement deschisese subiectul de discuție în timp ce servitorii de la bucătărie așterneau mâncare pe farfurii.

— Unul dintre cele mai importante aspecte de menționat este că ați trecut de la titulatura de recepționeri la cea de asistenți. Atribuțiile rămân aceleași, dar se raportează la o profesie mai cuprinzătoare, brunetul repetase informația și în rusă, dovedindu-se foarte priceput la a vorbi în ambele limbi fără pic de accent.

Hm, de unde apăruse?

— Un al doilea aspect pe care aș vrea să îl aduc în atenție face referire la noile dispozitive. În regulamentul creat de comitetul legislativ nu există detalii concludente despre pauzele de baie.

Toată lumea dăduse din cap afirmativ, considerând că astfel de probleme trebuiau neapărat rezolvate.

— De aceea vă aduc la cunoștință că aveți la dispoziție maxim 10 minute pentru o pauză de baie, iar la intrarea în băi veți avea un alt dispozitiv pe care îl veți folosi la decuplarea căștilor. Mâine se vor face primele traininguri.

Asta însemna o pauză de zece minute de la a fi ascultați, 10 minute în care se putea întâmpla orice.

— Dragii mei invitați, anunț deschiderea primei ediții a balului caritabil pe care noi, familia Fedorov, îl vom ține anul acesta!

Aleksei Fedorov tăiase orice urmă de discuție, captând atenția asupra sa precum un magnet. Mă lovisem de ochii americanului, însă nu pentru mult timp deoarece rusul suprem absorbea toată atenția care plutea asupra lui.

— Lenora, sora mea, va ocupa titulatura de director executiv, iar dacă orice sugestie vi se pare utilă, o puteți transmite către ea.

Mă găsisem răzbind cu ochii printre atâtea persoane, săcerând-o cu ochii mei pe rusoaica cu globuri de cristal în loc de ochi. Era a naibii de frumoasă, însă aproape leșinată după Maximilian Fernsby.

~~~~
Bună, capitol nou! Vă aștept sugestiile și opiniile! Vă pup! 🤗😘