25 ianuarie, Moscova

     Ceasul anunțase zgomotos trecerea a două ore după prânz. Era liniște în apartament, dar din când în când, vocile disimulate ale unor femei în vârstă se ciocneau de gândurile.
     Soarele mușca neîncrezător din zăpada așternută pe blocurile vecine, propagând scântei de lumină pe geamul la care stăteam de ceva vreme, privind în derivă cum oamenii se strecoară printre grămezile de zăpadă într-o disperare tacită de a ajunge la destinație.

— Diseară va fi și mai rău. Dacă ne țin bătrânele astea, s-ar putea ca Lira să doarmă! Amelie mă smulsese din gândurile mele, ghidându-mi privirea asupra geamului cu rame de lemn, care la o simplă analiză arăta fragil și uscat. Uscat de timp și soare. Viscolul de aseară zguduise ferestrele, împingând rafale de vânt și fulgi de zăpadă pe sticla veche, ținând-o pe bunica trează și înfricoșată.

— M-a sunat speriată aseară. A trebuit să stau în toaletă jumătate de oră să vorbesc cu ea cât să o liniștesc! povestisem cu un strop de îngrijorare în voce, strângând pătura de lână în jurul meu. Îmi era frig, încă nu mă obișnuisem cu gerul care se lăsa sever peste oraș odată cu apusul soarelui. Și judecând după lumina din ce în ce mai puțină, nu mai aveam mult până când frigul avea să se lipească de tot ce găsea în cale.

— Sărăcuța de ea! Sigur și-ar fi dorit să fim amândouă acasă, cu ea! Amelie oftase apăsător și se așezase pe canapea, rotind o cană cu ceai între palmele ei rozalii.

     Compasiunea din vocea șatenei adâncise vinovăția din sufletul meu, iar amintiri cu ochii bunicii mari și înlăcrimați mi se plimbau în minte. Pentru un oarecare motiv nici eu și nici Amelie nu eram seara acasă, când liniștea și spaima deveneau letale pentru oameni precum ea, neajutorați și speriați.

— Cândva vom fi, promit! zâmbisem greoi și controlat în fața ei, știind că incertitudinea viitorului era prea mare pentru a fi capbilă să fac vreun fel de promisiune.

     Amelie afirmase printr-un gest al capului, pierzându-se pe gânduri. Stăteam amândouă pe canapelele înflorate ale bunicii, învelite în pături pufoase, obosite și îngrijorate pentru persoana care ne condiționase venirea. Bunica.

     Sosisem acum un an alături de Amelie în Moscova, căutând-o pe aproape singura persoană din familie care rămăsese în orașul înghețat. Din cele trei fiice ale bunicii, mama se căsătorise cu un londonez, mama Ameliei trăia în Paris, iar cealaltă soră a lor își făcuse o familie undeva prin orașul acesta, având contact cu Fedorov.

— Arăt ca naiba astăzi și avem o seară importantă! Amelie își trecuse mâinile peste față, lăsându-și la vedere cearcănele și pielea palidă. Mai sorbise o gură din ceaiul fierbinte și se lăsase pe spate cât să se sprijine pe spătarul canapelei și țintise cu ochii ei albaștri aceleași ferestre printre care se strecura cu greu soarele.

Nu te îngrijora, Amelie! Există machiaj, poți să ajungi de la nimeni la model în decurs de câteva minute.

     Când ceasul ticăise ora patru după prânz, plecaserăm de acasă cu un nod în gât și cu paltoanele lungi acoperindu-ne din cap până în picioare, încercând să ne apărăm trupurile de gerul cumplit care se așternea deja în aer. Pe dedesubt purtam rochiile noastre negre, dintr-un material subțire care se așeza cu reținere pe șoldurile noastre osoase, iar pantofi cu toc stăteau în gențile de pe umăr, urmând a fi încălțați doar în interior.

     Îmi auzeam doar gândurile zgomotoase în timp ce cuprindeam cu ochii persoanele care se înghesuiau printre noi. Aburii lăptoși pe care toată lumea îi expira se transformau într-o ceață temporară care acoperea întunericul înșelător, amintindu-mi de bunica și întunericul pe care avea să-l înfrunte de una singură.

     Prinsesem ora de vârf la metrou, iar eu și Amelie fusesem captive între un grup de adolescenți zgomotoși care ne aruncau priviri analizatoare, râzând pe sub buze de noi. Machiajul și părul buclat ne scoteau în evidență pe amândouă, de parcă am fi avut un afiș deasupra noastră care le cerea să ne acorde atenție. Nu ne potriveam peisajul, eram prea puțin îmbrăcate și prea mult aranjate pentru oamenii dintr-o stație de metrou, în mijlocul săptămânii, din districtul Presnensky

     Coborâsem într-un frig de două ori mai asupru care săpase adânc în obrajii amândurora, grăbindu-ne de la spate să înaintăm. Gheața strălucea în lumina farurilor, iar străduțele înguste pe care ne avântam ascundeau capcanele de sub tălpile noastre, devenind zone de alertă pentru amândouă.

— Urăsc vremea asta! Amelie murmurase printre dinți după ce se întorsese pe călcâie pentru a face un control de rutină. Doar pustiul se încumeta să vină după noi, să ne însoțească pe străzile ocupate pe jumătate de mașinile celor care locuiau în zonă. Dintr-odată Amelie se dezechilibrase sub ochii mei, căzând zgomotos pe laterala stângă, de parcă cineva ar fi tras-o în jos.

— La naiba! gemuse răgușită în timp ce încercase să se ridice în șezut folosindu-se de propria-i putere, însă nu reușise.  O privisem înghețată, de parcă sângele refuzase să mai circule în vene, deși inima-mi bătea puternic a teamă în piept. Sper doar că nu-și luxase glezna pentru că aveam nevoie de ea întreagă.

     Pășisem reticentă lângă ea, observând că de la picioarele noastre până în josul străzii se întindea un strat gros de gheață, pudrat cu zăpadă fină în așa fel încât să ne inducă în eroare. Căzătura ei fusese una pe cinste și văzând-o așa fragilă și slăbită, mă cuprinsese o senzație de teamă.

— Ești bine? o întrebasem în șoaptă, privind în jurul nostru în speranța că nu vom fi văzute de nimeni cunoscut. Eram într-o zonă rezidențială, unde locuiau sau își aveau birouri oameni din clasa de sus a Moscovei. Pe cât de lumină era, pe atât de mult domnea întunericul printre felinarele și clădirile din jur, înspăimântându-mă de fiecare dată în aceași măsură.

     O încruntătură adâncă brăzdase spațiul dintre sprâncenele Ameliei, devenind semnalul că verișoara mea se lupta cu dureri puternice. O apucasem de sub brațe în încercarea disperată de a o ridica în picioare, însă puterea mea fusesem prea mică pentru a reuși.

— Stai, stai! Lasă-mă să-mi trag sufletul! Amelie vorbise printre gâfâieli, expirând aburi bogați în frigul tăios. Felinarele luminau slab strada, lăsându-ne într-o mare de întuneric pe lângă mașinile parcate pe marginea asfaltului. Mă întorsesem speriată în spate, simțind un fior pe șira spinării plimbându-se năucitor de agil. Un câine se apucase să latre în depărtare, iar coșurile de fum și centralele din zare scoteau zgomote moi, dar înădușitoare. Aproape că m-aș fi avântat într-o excursie printre clădirile înghesuite dacă nu ar fi trebuit să fiu prezentă în fiecare seară în regatul lui Fedorov. Farurile luminoase ale unei mașini m-au alertat înainte de a mă pierde pe gânduri, amintindu-mi că Amelie încă zăcea pe jos, încercând să-și revină. La naiba!

— Vine o mașină! Hai să ne ridicăm! mă rugasem aproape disperată să-și adune puterile și să mă ajute, întrucât nimeni nu ne-ar fi privit cu ochi buni dacă ne-ar fi văzut deșirate pe stradă. Amândouă cunoșteam prea bine acest lucru.

     Cu maxilarul încleștat și cu ultimele puteri, am apucat-o de sub brațe trăgând-o brutal între cele două mașini, conștientă că probabil o făcusem să se lovească și la picioare, fiind acoperită doar de materialul rochiei subțiri. Îmi pare rău, Amelie! O fac pentru binele nostru!

     Mă auzisem gâfâind în timp ce mă furișasem în spatele unei mașini, sprijinindu-mă cu mâinile de pământ în timp ce ascultam cu sufletul la gură cum mașina din deal încetinise ușor, și mai apoi parcase vis-a-vis de locul în care ne găseam noi două. Amelie inspira și expira aerul adânc, atrăgându-mi atenția asupra ei. O găsisem rezemată de mașină, cu mâna dreaptă presând celălalt umăr și cu fața îndreptată spre cer, murmurând o rugăciune în șoaptă. 

Era fricoasă. 

Amândouă eram.

     Mă ridicasem puțin cât să privesc prin geamurile mașinii, găsind două siluete înalte, învăluite în paltoane care măturau zăpada de jos. Îmi mușcasem obrazul pe dinăuntru, privind cu o disperare pe care nu o mai simțisem în piept de ceva vreme. După ce îi urmărisem atentă câteva minute bune, îmi spusesem în minte că cel mai probabil era un cuplu, o femeie și un bărbat care păreau a face parte din lumea bună a Moscovei.

— Fedra, nu au plecat încă? Îmi îngheață fundul aici! Amelie se smiorcăise brusc, rupându-mă din activitatea mea de supraveghere.

— Mai îndură puțin! mă răstisem enervată, iar în inerția mea, fusesem cât pe ce să ies din raza de acoperire. Mă așezasem în genunchi și aruncasem o ultimă privire prin geam, dând cu ochii de Fedorov și soția sa. În acel moment uitasem să respir. Un lucru primordial învățat încă de la primul contact cu lumea exterioară acum 24 de ani devenise imposibil de executat sub vederea lui.

— Nu o să mă pot obișnui niciodată în Moscova, Fedra! Îmi îngheață și inima în mine! Amelie se chinuia să meargă elegant printre grămezile de zăpadă adunate pe spațiul pentru pietoni, cuprinzându-mi brațul stâng cu al ei.

Făceam plimbări dese în încercarea de a ne acomoda cu locul și a îndepărta senzația de singurătate care devenise din ce în ce mai pregnantă. Eram ale nimănui într-un oraș mult prea mare pentru timiditatea și nesiguranța care stăteau înfipte în noi precum spinii de trandafiri în degetele grădinarului care culege florile.

— Dacă ar fi numai frig! exclamasem dusă pe gânduri în timp ce priveam clădirile cum își dădeau întâlnire deasupra noastră, făcându-ne să fim atât de neimportante și mici.

Era seară, era liniște și lună pe cer. Două fete crescute în Europa își săpau drumul prin Moscova, încercând să își țină promisiunea față de familie.

— Îmi regret decizia de a veni aici! Amelie întorsese cuțitul în inima mea, adăugând un chicot fals la final, realizând probabil că fusese răutăcioasă. Știam că nu-i plăcea, prietenii și familia ei erau în Franța, la fel cum și ai mei erau în Marea Britanie, dar ce puteam face? Câteodată trebuie să sari peste ce îți spune inima și să te aliniezi cu rațiunea, să acorzi timp și atenție persoanelor cu adevărat singure.

— Hai să o luăm pe aici! murmurasem fermecată de o stradă în pantă, înconjurată în stânga și dreapta de clădiri vechi și frumoase, încărcate în detalii.

— Nu te supăra pe mine, Fedra! Știi prea bine că îmi place să petrec timpul cu tine! îmi strânsese antebrațul cât să îi arunc un zâmbet asigurator și după ce îl primise, se întorsese la judecat orașul. Iubea să facă asta.

— Esti atât de încăpățânată, Fedra! Câteodată mă întreb cine o să sfârșească din cauza ta. De asta nici nu mai pun la îndoială plecarea lui William! bătuse apropo la fosta mea relație, provocându-mă să o împing jucăuș în zăpadă. Căzuse într-o grămadă imensă, iar un protest zgomotos ieșise dintre buzele ei, trezind câinii din vecinătăți.

— Ridică-te! îi cerusem amuzată, privind cum Amelie se tăvălea în zăpadă, încercând să arunce un bulgăre în direcția mea. Era o persoană atât de copilăroasă și plăpândă încât deseori ma găseam privind-o cu admirație, întrebându-mă în ce lume din basme crescuse. Un visător n-ar putea privii lumea cu atât optimism precum o face Amelie.

Mă rotisem fără prea mult efort în încercarea de a mă feri de bulgărele blondei, însă mă oprisem pe călcâie în momentul în care am dat cu ochii de un bărbat înalt. Își scosese mâinile din buzunarele paltonului și îndepărtase zăpada de pe umărul stâng, pironindu-ne cu o privire săgetătoare.

— Ți-ar prinde bine să mai repeți. Țintă agera, mișcare slab gândită! comentase din senin, oprindu-și atenția asupra Ameliei. Mi-am simțit gura uscată și o stare de neliniște asediindu-mi pieptul. Cine era?

Amelie se ridicase amețită de jos, privind intrigată spre bărbatul înalt din fața noastră. Zâmbise slab, ca și când subconștientul i-ar fi dictat sa facă asta, iar mai apoi își ștersese palmele de coapse, căutându-și cuvintele. Știa rusa mai bine decât mine, dar în acele momente ambele eram incapabile să fim coerente.

— Nu știam că în spatele unei aruncări de zăpadă ar trebui să existe atât de multă teorie și practică! vocea gingașă a Ameliei îl înduioșase pe bărbatul misterios, care își scosese rând pe rând mănușile și mai apoi își ridicase pălăria.

Blond. Ochi albaștri. Față ascuțită, severă. Inima îmi stătuse în loc.

— Există o zicală, în viață nimic nu e întâmplator. La fel și pentru voi, domnișoarelor, ar trebui să fie clar că gesturile voastre ar putea fi interpretate diferit. Sunteți străine, mereu veți fi rău văzute. Aveți grijă!

     Eu și Amelie stăteam pe marginea prăpastiei, așteptând un șut care să ne trimită spre pieire. Prima întâlnire cu Fedorov fusese de-a dreptul stupidă, dar nu și în van. Ne găseam în teritoriul său și trebuia să ne comportăm ca atare. Râsesem fără măsură de el în acea seară, crezând că era doar un fandosit îmbrăcat în moda vremurilor trecute, dar mai târziu învățasem amândouă ce se ascundea sub acea imagine ridigă.

— La naiba! Fedorov! țipasem în șoaptă cât să mă audă Amelie și mai apoi mă aplecasem în genunchi, simțind cum pielea îmi arde în frig.

— Ce naiba caută aici?

— La naiba dacă știu! Dacă traversează strada, suntem moarte! îmi păstrasem același ton nervos-șoptit, în timp ce mă rugam necontenit să ieșim cu bine. O concediere ar fi fost mai ușor de îndurat decât orice altceva din partea lui. A fi înțelegător nu era o calitate prezentă nici la el și nici la oricare alt membru al familiei, iar de aici circumstanțele atenuante se reduceau de la minimum spre zero. Toată lumea de la Ihorivna cunoștea situația.

— De ce? În lumea lor chiar nu e omenesc să cazi și să te rănești? repulsia din vocea Ameliei mă făcuse să privesc nedumerită înspre ea, conștientizând că verișoara mea începuse să se revolte din ce în ce mai des, din ce în ce mai mult, contra familiei care ne plătea salariile.

— Nu avem timp să facem un eseu argumentativ, Amelie!

— Ba da, avem! se enervase pe mine și ridicase vocea, încă ținându-și umărul cu mâna. Îmi dau demisia, Fedra! Nu pot continua să trăiesc cu zâmbetul pe buze când seara sunt nevoită să mă înjosesc în cel mai mare fel.

— Ba da, poți! Avem nevoie de bani, Amelie! Vorbim despre cât de egoiști sunt alții, dar uită-te la noi... la tine! îmi ridicasem vocea cât să nu depășească nivelul sonor al unei șoapte, nefiind capabilă a crede că ne certam în timp ce stăteam ïn genunchi, ascunzându-ne după mașini de propriul nostru șef, la minus douăzeci de grade.

— Îi vreau tot binele bunicii, dar nu vreau să plătesc cu sănătatea mea mentală. Așa că nu-mi spune tu că sunt egoistă! țipase puternic, suficient cât să fim auzite din orice punct al străzii.

Uitasem de Fedorov și soția lui, iar când îmi amintisem, mă ridicasem speriată din genunchi și aruncasem o privire spre mașina de peste drum, uimită de faptul că cei doi dispăruseră în neant.

— Ridică-te! Trebuie să ajungem până la ora cinci!

— Nu mai putem continua mult așa, Fedra! Uită-te la noi două! Asta ne-am dorit să facem cu viața noastră? Amelie continuase să-și încerce norocul cu mine în speranța că mă poate convinge să plecam de aici.

Mă lovea în punctele nevralgice, însă durerea era mereu acoperită de către nevoia de a rămâne și a ajuta. Dacă aș fi făcut-o pentru mine probabil aș fi cedat mai devreme, dar era pentru persoanele dragi mie.

— Să mergem! mă aplecasem spre ea și o ajutasem să se ridice, obținând o privire urâtă din partea ei, asemănătoare cu cea a unui copil mic căruia i-a fost neîndeplinită o dorință. Ura când refuzam să îi răspund, dar eram lipsită de cuvinte într-un moment ca acesta.

     Își înfipsese ghetele în zăpadă odata ce revenise în picioare, smulgându-și mâinile din ale mele ca și fulgerată.

— Totdeauna faci cum vrei tu. Nu ții cont de nimeni! murmurase cu vocea schimbată în timp ce pornise de pe loc, arătându-mi răceala din vocea ei. Avea să se rănească dacă nu mă apropiam de ea pentru a o ține lângă mine, umărul încă părea că-i face probleme... încă își ținea palma presată peste  el.

— Nu fac precum vreau, Amelie, dar trebuie să mai așteptăm! E iarnă, e frig de crapă pietrele și abia a început anul. Nimic nu se mișcă așa cum am vrea noi în perioada asta! îi vorbisem printre gâfâielile precipitate dintre cuvinte, încrucișându-mi brațul cu cel sănătos al ei.

     Linia dreaptă devenise un șablon pentru buzele ei când era supărată, iar sprâncenele încruntate al doilea factor de confirmare, dacă îl puteam numi așa. Avea o personalitate de zahăr, zâmbetul îi revenea pe chip instant, de parcă nu-l putea ține ascuns prea mult. Știam că avea să mă înțeleagă cândva.

— Știu, vocea ei căzută mă luase prin surprindere și am privit-o din colțul ochilor, simțindu-i mâhnită. Aș vrea ca bunica să nu mai fie atât de încăpățântă și să vină cu mine în Paris! I-ar plăcea, nu crezi? Amelie își întorsese privirea spre mine, căutând asigurare din partea mea.

— E un oraș coche–

— Așa cum e și ea, mă întrerupsese de îndată, susținându-și ideea de una singură.

— I-ar face bine. Să o scoți la plimbări zilnice prin oraș, să iei masa cu ea și cu iubitul tău, cred că ar fi mai grozav decât să locuiască alături de douăzeci de oameni guralivi într-un bloc ponosit. Dar bunica Lira e bunica Lira! cuvântasem cu grijă, știind că sentimentele mele în privința persoanei care mă crescuse erau nenumărate și intense.

     Amelie chicotose visătoare în timp ce făcusem colțul străzii, lăsând ca în calea noastră să se desfășoare bijuteria lui Fedorov. Un palat în miniatură, îmbrăcat intr-o arhitectură migăloasă menită să-i lase invitații cu gura deschisă de uimire. Nu era nici unică și nici spectaculoasă, dar pragul îi era călcat frecvent de fel și fel de afaceriști, persoane influente și politicieni, iar asta îi creștea valoarea.

— Am să-i spun despre accidentul meu, să văd cum reacționează. Mă simt incapabilă să lucrez astăzi! Amelie continuase în timp ce ne avântam în inima grădinii din fața palatului, pregătindu-ne legitimațiile care făceau posibil accesul în interior. Deschisesem geanta de pe umăr cât să pot pătrunde cu mâna îmbrăcată într-o mănușa din piele primită de la bunica. Bucata de metal în care era gravat numele meu și poza strălucise în lumina felinarelor, provocându-mi același sentiment străin pe care îl simțisem și la angajarea aici. Incertitudine.

— Așteaptă mai întâi să vedem cum e, dacă e cu Natalia în birou, nici să nu te gândești! o certasem precum o mamă, însă nu voiam să-și creeze probleme inutile în fața lui Fedorov. Ne separasem brațurile și corpurile imediat ce zărisem primul gardian și cu legitimația rece între degete țintisem intrarea angajaților. O ușă veche din fosta clădire care reprezenta trecerea dinspre lumea înghețată de afară spre lumea caldă a milionarilor din interior, unde sute de fete se întâlneau în vestiarele metalice pentru a-și adopta rolul pentru care erau mai mult sau mai puțin plătite.

     Noi două eram cazuri fericite, lucram relativ ușor și aveam un salariu fix pe care îl primeam la mijloc de lună pentru a ne asigura supraviețuirea. Nu era mare, dar cu siguranța era mai mult decât ce ni s-ar fi oferit în oricare alt loc pentru două străine ca noi, care cunoșteau rusa la nivelul unei simple conversații cu vecinii.

     Gardianul scanase medalioanele atent, făcându-ne semn cu ochii să intrăm pentru că știa prea bine că aparțineam locului.

— Ce pregătesc în seara asta? Tango, cabaret? după tonul verișoarei mele știam prea bine că îi lua la mișto pe toți acei demnitari care călcau pragul palatului Ihorivna. Privirea îmi călătorise asupra fetelor de pe holul îngust și aglomerat, găsindu-le cu părul prins la spate, îmbrăcate în tunicile mulate pe trupurile lor firave, cărând fustele din tulle după ele.

— Asta numești tu tango? zâmbisem amuzată și continuasem să mă strecor printre ele, pironind ușa cu numărul treizeci în care tot personalul de la recepție își schimba hainele. Amelie introdusese cheia argintie în clanța sofisticată și deschisese cămăruța, o fostă debara pompoasă în care ni se aduseseră câteva dulapuri vechi cu lacăt. Dacă cineva voia să fugă cu telefonul sau portofelul unui angajat, putea la fel de bine să ia dulăpiorul pitic în brațe și să alerge cu el, întrucât nu era fixat de vreun perete.

     Înăutru dădusem peste Artiom, îl recunoscusem după tatuajul de pe ceafă, un cuvânt scris în rusă pe care nu l-aș fi putut înțelege niciodată. Lăsase cămașa să-i curgă de pe brațe pe gresia prăfuită, iar mai apoi, în grabă, o luase pe cea de serviciu, ascunzăndu-și tatuajul și pielea albă.

— Mai că nu aș putea face diferența dintre ce e afară și căldura de aici! Amelie murmurase nemulțumită și se lăsase să cadă pe scaunul ei căptușit cu catifea mov. Privirea i se plimbase asupra paznicului nostru o bună bucată din timp, amintindu-mi de cearta pe care au avut-o aseară. Ziua ta cum a fost, Artyom? blonda continuase neinteresată în timp ce își trăsese geanta în poală pentru a scoate pantofii cu toc ascuțit din ea.

     Când mă așezasem pe scaunul meu, de data asta verde, l-am auzit mișcându-se, semn că își terminase de îmbrăcat cămașa. În Londra nu m-aș fi schimbat cu o mână de oameni total necunoscuți, mi-ar fi fost al naibii de greu, dar între pereții aceștia vechi se simțea a fi un lucru total lipsit de extraordinar.

— Nu mă întreba, mârâise încă supărat și se așezase și el, judecând după scârțâiala produsă de scaunul ponosit atribuit lui. Scosesem o pereche de pantofi înalți și o încălțasem fără ezitare, scâncind silențios când materialul rece îmi atinsese tălpile. Mi-a intrat frigul în oase! continuase brunetul în timp ce îmi ridicasem rochia puțin cât să văd cât de roși îmi erau genunchii.

— Fedra, tu cum ești? răgușeala din glasul lui mă făcuse sa scap rochia din satin și să mă ridic în așa fel încât să-l pot privi în ochi. Era roșu în obraji, acel roșu suficient de fermecător și câtuși de puțin caraghios care îi dădea o alură impresionantă. Ochii albaștri așteptau după răspunsul meu în timp ce mâinile i se jucau alert cu unul din inelele pe care le purta pe degetul arătător.

— Am avut zile mai bune! vocea mi se chinuise să ajungă la el, iar gâtul încerca să mă sancționeze dureros pentru șederea prelungită în frig. Sunt la recepție în seara asta și Amelie are o problemă! adăugasem detaliile ulterior, privind cum ochii lui o găsesc fulgerător de repede pe verișoara mea, scanând-o empatic de sus până jos.

— Ce s-a întâmplat? întrebase mirat și se ridicase de pe scaun de îndată, îndoindu-și genunchii în așa fel încât sa ajungă la nivel cu Amelie. Cândva, undeva, se pare că toți îngenunchem în fața cuiva! constatarea mă făcuse să zâmbesc în interiorul meu, amintindu-mi de mine printre mașini și de Artyom în fața scumpei mele verișoare.

— Nu-i nimic grav! Putem să mergem la Fedorov sau așteptam să vină el după noi? tonul nervos și agitat al Ameliei ne lovise pe amândoi precum o rafală de vânt rece. Credeam că avea să-i sară în brațe, în fond, era cel mai bun prieten al ei, dar probabil cearta de aseară încă mai avea efect asupra ei.

— Ar fi mai bine să vedem cum e situația înainte de a merge la el, nu crezi? tonul moale pe care îl adoptasem o convinsese pe Amelie să-și dezbrace paltonul cu greu și într-un final, să tragă materialul cămășii de pe umărul ei. Pielea ei albă era pătată de o roșeață pronunță, iar mușchiul ce îmbrăca brațul părea puțin umflat după cât reușeam să văd de după umărul lui Artyom.

— Doare? brunetul apăsase în diferite zone ale mâinii și tresărire în sincron cu Amelie, semn că blonda se lovise puternic. Ne fusese clar că nu putea ridica brațul așa că ne-am decis să ne afișăm în biroul lui Fedorov, așteptând sarcinile pentru seara aceasta și cerând o zi de odihnă pentru Amelie. Undeva, cineva de acolo de sus o auzise și îi îndeplinise dorința de a nu mai fi aici, chiar dacă asta însemna doar o singura zi.

Îmi lăsasem geanta în cufărul cu lacăt și paltonul pe deasupra lui, rămânând în rochia neagră de satin care-mi trecea peste genunchi și se mula cu greu pe corpul meu și așa mult prea slab pentru mărimea rochiei. Simțisem răcoarea locului îmbrățișându-mi coapsele și spatele, lucru ce mă făcuse să înghit în sec. Eram pe punctul de a răci, iar asta nu se cuvenea pentru o recepționeră care trebuia mereu să răspundă nevoilor clienților care ne călcau pragul.

Mă găsisem în spatele Ameliei și a lui Artyom, îngrijorată pentru verișoara mea și speriată de faptul că avea să mă ocup de una singură de înregistrarea clienților. Tocurile noastre răsunau puternic pe marmura goală, alcătuind un cântec pe care îl auzeam în fiecare seară în care ajungeam în biroul lui Fedorov, macabru și sinistru, aproape insuportabil. Da, cântecul... și Fedorov.

Holul se curățase de forfota extraordinară, devenind un spațiu demn de o casă abandonată, care facilita trecerea spre domeniul administrativ, unde creatorii momentelor artistice și de toate felurile își dădeau întâlnire la un pahar de sampanie pentru a sărbătorii o alta noapte de succes.

Artyom condusese excursia noastră spre aceste birouri, prilejuind ca tălpile pantofilor noștri să calce pe cele mai pufoase covoare roși pe care ochii mei le văzuseră vreodată. Candelabrele de cristal atârnau în derivă deasupra noastră, iar soțiile de demnitari se sprijineau de balustradele metalice, fumând intens în timp ce își împărțeau critici reciproce. Cel puțin asta obișnuia să ne spună Artyom când îl întrebam ce vorbesc doamnele și domișoarele. Eu încă tindeam să cred că era vorba despre noi, conștiința nu mă lăsa la greu niciodată.

La fel ca și în celelalte seri am trecut pe lângă ele, împărțind priviri aspre din ambele părți, de parcă ne luptam pentru premiul cel mare. Scările spiralate ne călăuziseră spre uși albe, înalte, de care stătea atârnat numele FEDOROV. O bătaie puternică din partea lui Artyom le deranjase, dar nu suficient de tare cât cineva să observe, iar când clinchetul se autodeclanșase, un nod mi se pusese în gât, făcându-mi inima să bată neliniștită și palmele să-mi transpire abundent.

Lumina puternică din spatele lor mă orbise preț de câteva clipe, iar spatele lat al lui Artyom mă apărase de ochii cruzi ai lui Federov.

— Domnișoară Kondrat, nu doriți a mă încânta cu prezența dumneavoastră în această seară? vocea lui aspră mă lovise în spatele capului, aducându-mi la cunoștința dezgustul său pentru oamenii lași. Încercasem să-mi dau ochii peste cap, însă nu mai știam să comit un astfel de gest, era interzis să manifesti o asemenea lipsă de respect pentru interlocutorul tău.

Cu pași lenți și calculați ieșisem în dreapta lui Artyom, având grijă să-mi țin ochii asupra lui Fedorov și mâinile la spate. Se rezemase de scaunul lui masiv, privindu-mă ironic, de parcă găsise un clovn dispus să se măscărească pentru plăcerile lui sadice. Își îndesase trabucul între dinți și se ridicase în picioare cu un zgomot puternic, care vibrase puternic în inima mea. Natalia, soția lui arogantă și invidioasă zăcea cu fundul pe biroul masiv, arătând mândră de atitudinea defiantă a soțului ei. Îmi era milă de ea din când în când, pentru ea și pentru viața pe care o avea lângă macabrul de Fedorov. Dar doar din când in când.

— Dacă aveți ceva să-mi spuneți, aștept! se așezase în fața noastră și mă cuprinsese cu privirea lui de gheață de parcă aștepta ceva de la mine, în mod deosebit. În fiecare seară își lăsa privirea asupra unuia din noi, închipuindu-și că el ar fi motivul din spatele oricărei mărturisi pe care o aveam de făcut.

— Am suferit un accident la umăr înainte de a ajunge aici, domnule Fedorov! vocea calmă și caldă a Ameliei mă făcuse să înghit în sec și să-mi smulg privirea din a lui, rugându-mă ca totul să decurgă în termeni rezonabili. Speram ca Amelia avea să primească măcar două zile de odihnă cât să poată ajunge la un medic și să se liniștească.

Parchetul din lemn vechi scârțâise la pasul făcut de Fedorov, declanșând emoțiile în interiorul meu. Din colțul ochiului îl văzusem privind-o de sus până jos într-un fel mai puțin onorabil, întorcându-se din nou la ochii ei. Era un om crud și macabru, dar era obligat să ne respecte. Pe ambele.

— Ai două zile libere, la care mai adaugi și weekendul. Luni te vreau înapoi, întreagă și capabilă să-ți faci meseria. Până atunci, domnișoara Kondrat se ocupă pe deplin de primirea invitaților noștri străini! auzisem cum se aproapia de mine cu pantofii lui cu bot ascuțit și talpă solidă, cu mirosul de tutun exotic și parfum turnat cu sticla. Nu era înălțimea lui extraordinară ori ochii lui goi motivul pentru care speria orice angajat, ci puterea care îl investise în scaunul său masiv... și banii care zăceau în subsolurile palatului.

— Avem un singur invitat străin în această seară. Cursa aeriană a fost reprogramată pentru Dumincă seară, îmi prezentase situația cu voce tare, atrăgându-mi privirea asupra sa. Ochii ascuțiți la colțurile interioare, deschiși la culoare, aproape argintii și buzele mereu adunate într-o linie dreaptă răsfrântă pe pielea palidă îmi spuneau că era într-o dispoziție bună. O făcea pe șeful în fața soției sale. Cărei femei nu-i placea asta?

Îl privisem cu un dezgust mascat, amintindu-mi de cele șaptezeci de fețe ale lui, una mai înșelătoare ca cealaltă. Știam că mă urăște pentru atitudinea defiantă la fel de bine cum știam că îmi apreciază indepența și tăria de caracter.

— În seara aceasta te vei ocupa de el! Dacă îți cere să îi faci un tur a clădirii, te vei conforma itinerarului prestabilit. Vei pleca înainte de miezul nopții întrucât prezența ta nu este necesară pentru mai mult timp!

— Da, domnule! confirmasem precum un soldat, observând-o pe Natalia cum zâmbea amuzată de felul în care ne trata scumpul ei soț. De parcă eram niște păpuși de lemn, fără minte și fără control asupra propriilor acțiuni, cărora le trebuia trasat în detaliu orice activitate. Eram înjosiți zilnic, o tactică specifică lui Fedorov pentru a ne loializa față de scopul și intențiile lui. Poate că eram lipsită de cunoștințe în domeniu, însă cea mai eficientă formă de loializare era încă reprezentată de bani.

— Artyom, ia mașina și du-o acasă. Fedra, la treabă!

Zarva se instalase direct în capul meu, încălcindu-se cu tocurile noastre, cu pantofii lui Fedorov și ai lui Artyom peste care se așezaseră protestele Nataliei. Soțul ei uitase să-mi spună pe nume, iar lucrul acesta, pentru Natalia, fusese echivalent cu o încercare de trădare. Puțin știa ea cine îi călca biroul lui Fedorov, ori cum rusul cu ochi de gheață cunoștea numele tuturor celor din „baletul" lui, mai ales al fetelor. Fedorov îi turnase minciuni în pahar în fiecare seară, îmbătând-o cu un adevăr sec, aproape ireal. De aceea îmi fusese milă de Natalia din când în când, indiferent de cât de nenorocit putea fi, nu merita să fie păcălit-o cu o asemenea irealitate.

Văzusem cu ochii mei cum candelabrele luminoase apar din nou deasupra capetelor noastre și mă întorsesem pe călcâie pentru a închide ușa, găsind o imagine care avea să mă bântuie pe tot restul serii. Fedorov privind spre ușă cu un zâmbet bizar pe față, cu o Natalia nervoasă care era împinsă înapoi în locul ei pe masă. Nu mai reușisem să sintetizez nimic în fața ochilor, ci doar chipurile celor doi într-o lumină orbitoare, care nu mi se ștergea de pe retină.

Fedorov. Capul misoginilor.

Sunetul înfundat al ușilor de lemn mă lovise puternic în spatele capului, trăgându-mă înapoi in realitatea mea. Palmele și-au găsit loc pe șolduri și cu pași calculați mă regăsisem alături de Artyom și Amelie, trecând printre aceleași dive expulzate din birourile soților lor. Aveau să plece peste câteva ore, mințite că soții lor se luptă pentru contracte prețioase ori pentru înfăptuirea relațiilor de prietenie cu furnizori europeni.

Erau minciuni. Știau și ele, știau și ei.

— O să stau patru zile acasă, îți vine să crezi? Mă simt ca atunci când eram în liceu și aveam vacanță! vocea încântată a Ameliei îmi provocase un zâmbet vag pe față. Fusesem învățate să zâmbim atât de larg pentru clienți întrucât sincer era doar acel zâmbet mic și timid, izvorât din bucuria mea pentru Amelie ori pentru bunica.

— Te lauzi acum? Artyom o tachinase în timp ce o susținuse tot timpul, conducând-o gentil spre același vestiar din care plecasem nu de mult. Îl ajutasem să o îmbrace bine și după o îmbrățișare lungă, ne separasem căile. Eu spre receptia pentru oaspeți străini, ea spre ieșirea angajaților.

O melodie clasică, răzbătea de la etajul superior până în spatele capului meu, împingându-mă de la spate mai tare ca niciodată. Eram doar eu și tocurile mele pe hol, ocazional, mai auzeam glasuri de fete prin anumite vestiare, semn că prezența lor în sălile de spectacol nu fusese cerută expres.

Totul va fi bine, Fedra! Zâmbește și fă-ți datoria, ai o zi scurtă astăzi!

Înfundătura holului imens începea să se întrevadă, iar odată cu asta mâinile începuseră să-mi transpire, de parcă eram într-un examen decisiv. Îmi unisem palmele în fața mea, la jumătatea abdomenului, amintindu-mi de instrucțiunile primite acum jumătate de an, și imprimasem un zâmbet slab, dar politicos.

Văzusem doaă siluete în zona de așteptare, însă mă decisesem să nu insist prea mult întrucât nu se cuvenea să le încalc intimitatea. Mi se spusese că va fi o singură persoană, hm!

Pătrunsesem în recepție prin intrarea din spate, lovindu-mă de legitimațiile mele și de o cutie neagră pe care era scris numele meu. Eram obligată să o așez la recepție în așa fel încât orice client care interacționa cu mine mă putea sancționa direct prin intermediul unui plângeri, scrisă de mână și cât se poate de informală. Primisem una acum ceva vreme, să fii fost trei luni de atunci, în care mi se reproșa primirea rece și indiferența față de un bărbat american. Lucram la recepție, nu eram obligată să ies la întâlniri cu ei, refuz care, la vremea aceea, îl lovise chiar în orgoliul masculin. Lucrasem pentru nimic în luna aceea drept căință pentru „păcatul capital" de a respinge un bărbat în călduri, iar cutia neagră din catifea îmi amintea de fiecare dată de lacrimile vărsate pentru prostia mea.

Acul insignei cu numele meu își găsise locul în aceași parte stângă a rochiei, oferind numele meu pe tavă tuturor celor interesați. Cutia sfârșise sub braț și cu o voință de fier o adusesem în față, pe tejghea, acolo unde interacționam cu publicul.

Programul meu începea la 18, însă prezența timpurie a celor două persoane mă pusese pe gânduri. Îmi puneam încrederea că aveau să fie două persoane cu un caracter bun, care să nu mă încurce. Era prima mea seară singură, iar emoțiile își făceau de cap cu mintea mea.

Îmi fuseseră suficiente cinci minute cât să deschid laptopul și să conectez imprimantele și scannerele pentru a începe procesul efectiv de înscriere a cetățenilor străini în clubul de fidelitate al lui Fedorov. Era greoi, procesam date diverse, de la ziua de naștere, arborele genealogic, viața amoroasă până la slăbiciuni și, după caz, antecedente penale. Întreg palatul trebuia să-și cunoască musafirii, dar pentru cei din afara Rusiei se hotărâse a se înființa o recepție separată, in cadrul căruia să lucreze persoane fluente în engleză. Ca mine și Amelie.

Într-un final, cu inima până în gât, îmi ștersesem palmele cu un șervețel și pornisem înspre zona de așteptare, compusă din câteva canapele masive și o măsuță cu diverse băuturi, inclusiv apă.

Trecusem de o coloană de susținere și zărisem pe canapele un tânăr și o doamnă, probabil mamă și fiu, povestindu-și ceva în șoaptă la ureche. Blândețea din gesturile pe care și le adresau unul celuilalt mi se păruseră de-a dreptul admirabile, iar în mintea mea știam, deja, că am de-a face cu persoane diferite de ceea ce cunoscusem până acum.

Amândoi îmi auziseră tocurile și s-au întors spre mine, doamna zâmbindu-mi modest și fiul ei destul de reținut. Era normal, știam mai bine decât oricine altcineva că palatul Ihorivna punea presiune pe oricine, dorindu-se a fi un loc de o eleganță sinistră.

Cu mâinile împreunate în zona abdomenului și cu umerii drepți, îndrăznisem să fac introducerile memorate preț de atâta timp.

— Bună seara! Sunt Fedra Kondrat de la recepția pentru invitații străini! Bun venit la noi! vocea îmi sunase mai caldă și primitoare decât de obicei, iar greșeala făcută la finalul introducerii m-ar fi costat mult dacă cineva mi-ar fi montat un microfon pe dedesubtul rochiei.

Era regula de a aur a palatului lui Federov ca în introducere să se menționeze numele de Ihorivna, în amintirea bunicului său care a luptat pentru bunăstarea și renumele familiei. Poate că pentru ei avea prestanță, dar toată lumea știa cât de mânjit era cu adevărat acest nume. Nu știusem de ce, dar inima nu mă lăsase să le spun bun venit intr-un asemenea loc hidos, în care răul răsărea și în cel mai neînsemnat loc din clădire.

Cei doi se ridicaseră imediat de pe canapea, zâmbind politicos în timp ce mă analizau cu atenție. Locul era atât de pustiu încât eram convinsă că voiau să cunoscă persoane autentice de aici și cât de ospitalieri erau angajații, însă erau conștienți că mai întâi trebui să treacă de formalitățile administrative.

— Maximilian Fernsby, îmi pare bine să te cunosc! bărbatul înalt făcuse un pas în fata mea și îmi strânsese mâna formal, adaptându-se la gesturile reci pe care funcția mea le impunea drept imperative. Avem o situație mai complicată! adăugase el ulterior, pironindu-mă cu ochii lui albaștri. Îmi părea tânăr și puțin depășit de situație, nu părea a fi unul dintre bărbații complet siguri pe ei și care aveau suficienți bani cât să umple o întreagă încăpere cu ei. De asemenea, nu era nici din categoria bărbațiilor care îți spuneau să faci cum își doresc ei, indiferent de mijloace. Ultimul lucru pe care îl realizasem era acela că brunetul cu ochi albaștri avea accent britanic, fapt ce declanșase o serie de amintiri dureroase în propria-mi minte. De acolo venisem acum un an de zile, pentru a-i ține de urât bunicii și a o ajuta să trăiască decent.

— Veniți la recepție și sunt sigură că putem rezolva problema! încercasem să par convingătoare și speram în sinea mea că eram capabilă să folosesc aparatura pentru a-i ajuta. Cutia neagră era acolo și ultimul lucru pe care mi-l doream era să muncesc o altă lună pentru nimic.

— Am avut o experiență destul de neplăcută la cealaltă recepție! Părea că nimeni nu ne înțelege! femeia de lângă el își cuvântase nemulțumirile, provocându-mă la a-mi imagina cât de aiurea trebuie să se fi simțit amândoi.

Doamna care pășea în sincron cu noi doi mă privise zâmbitoare, analizându-mi părul stilizat într-un mod care nu aparținea epocii noastre, cu o floare din mătase care îmi fusese fixată în păr cu greu. Era uniforma mea tipică, rochie neagră cu decolteu pătrățos care nu lăsa la vedere nimic altceva decât gâtul și o porțiune cât o palmă de dedesubtul său.

— Îmi pare rău pentru disconfortul crea–

— De ce tratați partenerii străini atât de diferit? E nevoie pentru o recepție separată? Maximilian, după cum se prezentase adineauri brunetul înalt, nu mă lăsase în pace și își pusese curiozitatea în practică pentru a obține câteva informații, cred. Ochii i se plimbau necontenit peste pereții încărcați de picturi renascentiste, iar la blatul recepției păruse de-a dreptul intrigat de tot ceea ce foloseam pentru registratura invitaților.

— Mă tem că majoritatea angajaților de acolo nu cunosc alte limbi străine! îl lămurisem cât se poate de minimal, știind că nu îmi era permis să ofer mai multe informații pe care, de altfel, nici nu le dețineam. Privisem de sub sprâncene cum iritarea se formase pe chipul lui, semn că nu era cu prea mult diferit de orice alt invitat, ușor de enervat dacă nu i se oferea pe tavă ceea ce își dorea. Se aplecase cât să îi șoptească ceva mamei sale și cât timp pregăteam formularele de înregistrare, femeia se făcuse dispărută din câmpul meu vizual.

— Dacă sunteți pregătit, începem? mă folosisem de același ton deși bărbatul din fața mea nu părea a fi cu prea mulți ani mai mare decât mine. Se încruntase vizibil și își lăsase brațele pe tejghea, jucându-se cu o legitimație care părea a fi eliberată chiar aici.

— Îl reprezint pe tatăl meu la întâlnirea de afaceri de mâine, trebuie să mă înregistrez sau pot să-i folosesc chestia asta? mă întrebase încurcat, folosindu-se de aceași tonalitate rece și superioară, de parcă nimeni nu era suficient de bun pentru a vorbi cu el. Încercasem să-mi pun orgoliul pe ultimul loc și să dau dovada de politețe și maturitate, dacă voiam să fiu plătită.

—Trebuie să vă înregistrez neapărat. Sunteți direct răspunzător de acțiunile dumneavoastră în interiorul acestei clădiri și trebuie să fiți asociați cu identitatea dumneavoastră! recitasem textul cu cea mai joasă voce, făcându-mi strict meseria și nimic mai mult. Un lucru învățasem în jumătatea de an la Ihorivna, și anume, că arătându-le bunătate oamenilor nu garantează că vei și primi același lucru în schimb.

— Crezi că voi declanșa o bombă în interior? preferasem să nu arăt vreo reacție la chicotul lui amar, simțindu-mă provocată la a spune mai multe lucruri decât îmi era permis.

— Există posibilitatea ca în interior să nu puteți fi identificat cu legitimația tatălui dumneavoastră și să nu vi se pemită accesul, continuasem cu aceași voce blândă, încercând să îl conving că este mai bine să se supună procedurilor, ori altfel vom avea de suferit cu toții.

Îl auzisem oftând greoi și când își pusese actul de identitate pe blatul din lemn roșiatic, simțisem că mi se înseninează ziua, mai bine spus noaptea. Mă privise bănuitor pe sub sprâncene cum îi iau actul de identitate, probabil fiind inconfortabil să se prezinte în locul tatălui său.

În momentul în care îi înmânasem un iPad pe care să completeze formularul obișnuit, urmat mai apoi de un formular de reprezentanță, telefonul îi sunase scurt, ecoul tonului de apel răsunând în întreaga recepție.

— Da, am ajuns adineauri. Cineva se ocupă de înregistrarea mea.

Brunetul completa formularul în sincron cu apelul, furând priviri scurte către actul său, parcă asigurându-se că nu îl fur sau clonez. Era unul din cei mai paranoia clienți pe care îi văzusem în fața ochilor mei, dar măcar nu părea deranjat de orice ezitare din partea mea.

De îndată ce introdusesem informațiile despre el într-o bază uriașă de date și emisesem un cod QR pentru legitimația sa, actul de indentitate revenise la el, fapt ce îl liniștise imediat.

—E ultima dată când vin în locul vostru, să știi! Și așa aveam o mulțime de lucruri neterminate acasă!

Avusesem dreptate că Maximilian nu era un magnat avid de colaborări cu ruși, ci doar o victimă a unor conjuncturi nefericite. Speram că excursia lui la Ihorivna avea să fie cât se poate de scurtă și neînsemnată, căci indiferent de cât ar fi fost implicat in discuțiile cu celelalte persoane, nu s-ar fi ales cu nimic bun.

Pornisem imprimanta pentru legitimație și rămăsesem cu ochii fixați asupra ei, simțind o energie ciudată dinspre clientul meu, de parcă mă pironea pe loc. Ultima dată când lucrasem cu un astfel de client dificil fusese luna trecută, însă Artyom își pusese în aplicare cea mai fioroasă privire și îl liniștise pe baronul din Vatican, care se credea în propria lui casă.

— Nu îți e frig? întrebarea lui îmi trecuse pe lângă urechi precum vâjâitul unei săgeți aruncate spre țintă, scoțându-mă din confortul meu.

— E o temperatură destul de potrivită! răspunsesem fără să-l privesc în ochi, concentrată la a plasa un sigiliu cerat peste hârtia printată întocmai cum fusesem Învățată la instructaj.

— Potrivită să te îmbolnăvești? continuase să mă chinuie cu alte întrebări, sperând că avea să-i mărturisesc cum șeful meu cel viclean și macabru mă obliga să port o astfel de rochie. Ni se vorbise despre clienții plasați aici pentru a obține informații despre afaceriști, însă mi se păruse tot timpul o prostie și, mai ales, dovada supremă că și cele mai înalte chipuri se temeau că sistemul lor avea să se distrugă cândva.

Laminasem hârtia cu sigiliu în timp ce mă gândeam la un răspuns cât mai potrivit, care să nu-l sperie prea tare cât să fugă, dar nici să nu-l încurajeze să își bage nasul peste tot. Deși a sta pe margine nu îți aducea niciodată câstiguri, în interiorul Ihorivna era  cel mai inteligent lucru la care putea recurge cineva.

— Nu ești obișnuit cu iernile de aici, de aceea bănuiesc că spui asta! îi comunicasem poziția mea cu cea mai neutră privire, găsindu-l cu ochii fixați asupra mea de parcă nu m-ar fi crezut în totalitate. Înregistrarea dumneavoastră este completă. Aveți aici legitimația de acces și un document de reprezentanță pentru tatăl dumneavoastră! vocea mea nu-l smulsese încă din gândurile sale, ci doar sunetul foilor și a hârtiei laminate pe blatul lemnos. Scuturase ușor din cap și le luase pe amândouă, privindu-și cheia de intrare în palatul lui Federov cu o încruntătură seacă.

— Nu-mi pari a fi de aici–făcuse o pauză cât să-mi găsească numele pe ecuson–Fedra. Vorbești prea bine o limbă străină și nu ai accent, greșesc? insistase enervant de mult, făcându-mi inima să bată puternic, de parcă cineva mă găsise într-un desiș în care mă camuflasem. Nu aveam accent britanic, nu se prinsese de mine, însă nu vorbeam limba engleză precum un rus nativ, în fond, nici rusa nu o știam. Eram o simplă recepționeră, de ce insista atât de mult cu întrebări personale? Putea să mă întrebe de momentele artistice, ori de picturile din sală și eram mult mai mulțumită să-i răspund.

Dădusem să răspund, îmi încleștasem pumnii strâns și născocisem o amenințare credibilă, însă viața avea să ia o turnură cu totul diferită în clipa următoare. Un sunet sonor, puternic, explodase în liniștea plăcută a încăperii, surzindu-mă instant, de parcă ceva căzuse peste mine. Reacționasem încet sub panica indusă în creierul meu, vederea se încețoșase complet, iar pământul dispăruse de sub picioare.

Un pistol. Cineva declanșase un pistol deasupra noastră, iscând un haos total.

Vă aștept săptămâna viitoare cu un nou capitol, miercuri cam tot pe la ora asta! Vă pup!