Simțurile reveniseră în momentul în care o voce răgușită răsunase cu putere în casca mea, cerându-mi să-mi protejez clienții cu orice preț. Clipisem de câteva ori până imaginea devenisă clară, găsindu-l pe londonezul curios cu mâinile pe blatul de lemn, privind tavanul de deasupra noastră cu o urmă de înspăimântare pe chip. Auzisem pentru prima dată cum un pistol se declanșase în Ihorivna, deși fetele din subordinea lui Fedorov povestiseră de nenumărate ori că problemele în afaceri erau rezolvate cu implicația unor arme, însă nu mi se întâmplase de când eram angajată aici. Armele erau cele mai eficiente mijloace de comunicare, îți câștigau timp și ofereau răspunsuri clare.

Mă sprijinisem în mâini și rămăsesem alertă pentru câteva clipe, auzind doar un sunet ascuțit în adâncul minții mele, rămășița împușcăturii de adineauri.

— Poți să o aduci în biroul meu pe doamna care te însoțea? reușisem să-l scot din tranșă cu o urmă de mirare pentru că mă păstrasem coerentă după ce mă speriasem de moarte.

Dăduse din cap și fugise înspre doamna din lobby, aducând-o în birourile din spatele recepție cât timp salvam modificările din baza de date și în fuga disperată luasem laptopul cu mine în birou. Înăuntru, Maximilian o așeza pe scan pe doamna ce părea a fi mama, rugând-o să-și păstreze calmul cu o voce cât se putea de șoptită. Eram speriați, însă deriva și frica pluteau cel mai tare înăuntrul meu pentru că toată ordinea atât de bine stabilită odată părea un dezastru imposibil de sortat acum. Lăsasem ușa întredeschisă, continuând să stau cu ochiul asupra recepției, în caz că cineva avea să se apropie de noi cu o armă. Fusese de-a dreptul ipocrit când îmi cerusem să fiu calmă pentru că tremuram din toate încheieturile, iar pe fața mea zăcea o expresie de-a dreptul hidoasă. Mă dezgustau oamenii fricoși, dar bănuiesc că în fața morții nu aveam nici noi de ales.

Artyom, mi-ai fi fost de folos dacă ai fi rămas la locul tău, protejându-ne ca întotdeauna!

— Nu ar fi trebuit să vii aici, Maximilian! vocea doamnei cu părul arămiu străbătuse liniștea sub forma unei șoapte scurte și dureroase, care îmi făcuse stomacul să se contracte dureros. Pe hol nu părea să fie nimeni, deși țipete surde se propagau de la nivelul superior, motivându-mă să mă concentrez la ceea ce trebuia cu adevărat. Îmi mulțumisem că încuiasem intrarea din spate și cu ultimul strop de energie ascultasem cu atenție cum zarva părea să se deplaseze în diferite puncte ale nivelului de deasupra noastră. Cineva țipa în timp ce alerga la etajul superior, judecând după bubuielile scurte și repetitive care traversau muzica clasică și vocile umane. Inima îmi tresărise în piept și o senzație de amețeală îmi cuprinsese fruntea și vederea, de parcă eram pe punctul de a leșina.

— Mamă, nu te îngrijora! Se întâmplă tot felul de incidente! mă întorsesem puțin cât să îl găsesc pe brunet cum își ținea mama strâns de mână, încercând să o liniștească măcar puțin.

Dar nu e atât de obișnuit să tragi cu arma în fiecare zi. Nici măcar pentru crema Moscovei.

— S-a declanșat un pistol, Maximilian! mama lui păruse că încerca să accentueze adevărata gravitate a evenimentului, panica dublându-și volumul. Cum poți să fi atât de calm? adăugase ulterior, de-a dreptul speriată, distrăgându-mă de la ceea ce mă chinuiam să fac.

Simțeam o persoană apropiindu-se prin intermediul unor pantofi cu toc al căror ritm părea încâlcit și nesigur. Mă pregătisem pe poziții și prinsesem clanța ușii în mâini, încruntându-mi maxilarul într-o încercare amatoare de a înfrunta oricine avea să fie pe hol. Curând, în fața ochilor mei, prin spațiul de doar câțiva centimetri, o adiere rece îmi cercetase fruntea, parcă făcându-mă și mai atentă asupra ceea ce vedeam. Cei doi englezi încercaseră să se liniștească unul pe celălat și în deriva șoaptelor lor, găsisem în fața ochilor mei silueta unei fete pierdute, îmbrăcată într-o rochie sumară și cu tocuri deosebit de înalte în picioare. Îmi încetinisem respirația în momentul în care se întorsese cu fața spre recepție, observând un pistol în mâna ei pătată de sânge.

Ne auzise. Disperarea se ascunsese de pe chipul ei, fiind acoperită imediat de un soi de încruntare amestecată cu furie, o expresie atât de puternică încât frica mă forțase să închid ușa înainte ca fața mea să devină o țintă viabilă pentru arma din mâna ei. Impactul fusese atât de puternic când lovise ușa de care mă lipisem încât căzusem direct în șezut când mă speriasem. Gâfâiam atât de tare încât nu mai vedeam și auzeam nimic în fața ochilor. Trecusem milimetric pe lângă moarte, iar frica nu mai devenise un sentiment dezumanizant în ochii mei, îl lăsasem să-și găsească culcuș în inima mea de două ori astăzi, acceptasem să mă simt vilnerabilă.

Așteptasem în liniște, încă lipită cu ochii de marmura de sub picioarele mele și cu brațele presate de materialul ușii, realizând că fata speriată de adineauri probabil mai avea un glonț disponibil și se hotărâse să-l înfigă în tocul ușii recepției, drept amenințare pentru ceea ce avea să însemne viitorul palatului Ihorivna.

Fiul femeii din biroul meu se apropiase de ușă, făcându-mi semn să mă dau la o parte, însă nu mă conformasem cerinței lui, conștientă că trebuia să îl apăr chiar și cu propriul meu corp, dacă voiam să nu fiu urmărită de conștiință pentru cât timp mai aveam de trăit. Plutea o vină atât de densă în capul meu, de parcă eu i-aș fi chemat pe cei doi să vină într-un asemenea loc destrăbălat, întinzându-le o capcană ca și pentru animale. Rudimentară, dar eficientă. Mă ridicasem în picioare înțepenită, simțindu-mă speriată și amețită, pe punctul de a-mi goli stomacul.

— Stai cu mama ta! îi șoptisem impunătoare în timp ce îl privisem pentru prima dată direct în ochi, găsindu-mi reflexia în luciul ochilor lui. Se încruntase deranjat și mă apucase de încheietură, încercând să-mi demonstreze că el e mai capabil de protecție decât eram eu.

— Te joci cu focul! mă amenințase, privindu-mă încruntat. Ești o femeie incapabilă să te protejezi pe tine, darămite pe noi, adăugase în ele din urmă cu o urmă de ezitare, nefiind convins de cele spuse.

— Sunt o femeie și sunt competentă să fac ceea ce mi se cere, domnule! Întoarce-te alături de mama ta, mă ocup eu de restul! siguranța din vocea mea mă luase prin surprindere chiar și pe mine.

Se întorsese la locul lui, cuprinzându-i mâinile mamei sale, încercând cu greu să o liniștească pe săracă femeie, care cel mai probabil sperase la o călătorie liniștită. Când avea să se întoarcă acasă, probabil avea să le povestească prietenelor și copiilor ei cu lux de amănunte cum fusese cât pe ce să-și piardă viața.

— Se întâmplă des astfel de evenimente? mama britanicului întrebase cu o vizibilă îngrijorare, căutându-mi ochii și cred eu, sinceritatea din ei, pentru a se liniști. Înghițisem în sec și mă repoziționasem pe picioare, netezindu-mi rochia de parcă mă pregăteam să spun un discurs.

— Lucrez de jumătate de an, dar nu au fost astfel de incidente, cel puțin nu am auzit!

Femeia cu părul arămiu mă ascultase cu atenție, ținându-și mâinile strâns între ale fiului său, gândindu-se la ceea ce tocmai auzise de la mine.

— Crezi că evenimentul de mâine se va desfășura în condiții normale, Fedra?

Îmi reținuse numele. Eram sigură că pe fața mea se putea citi confuzia, nu puteam să-i las sub voia sorții cum nu îmi era permis nici să le spun prea multe.

— Vor tripla gardienii și securitatea, cu siguranță vor face asta, încercasem s-o conving, însă nu era suficient. Citeam în ochii ei cum grijile îi mâncau și ultimul strop de fericire, făcând-o să fie ezitantă chiar și în privința fiului ei. Securitatea din seara aceasta a fost cea mai slabă din câte am văzut, de obicei, cu mine obișnuiau să fie un gardian și o colegă, dar din diverse motive am rămas descoperită, adaugasem ulterior, parcă încercând să-i conving că ceea ce se petrece in interiorul palatului Ihorivna nu e atât de periculos.

— Ar putea fi o pistă, Maximilian concluzionase în urma relatărilor mele, privind înspre cuierul pe care stăteau așezate insignele celor doi colegi, ambii absenți. O zi fără Amelie și totul o luase razna deja.

— Sau nu. Câteodată e mai bine să taci din gură și să te prefaci că nu ai auzit nimic.

— Exact, mama lui îmi dăduse dreptate. Ne întoarcem și îl trimiți pe tatăl aici, m-ai înțeles?

Maximilian nu mai avusese timp să-i răspundă mamei sale pentru că ușa din spatele meu se deschisese brusc, dezechilibrându-mă suficient de tare cât să cad în șezut, pe spate. Nenorociți de gardieni!  Maximilian păruse că vrea să mă ajute, însă mama lui îl trase înapoi, păstrându-l lângă ea.

— Ridică-te! o voce masculină joasă, aspră, mă lovise în spatele capului, forțându-mă la a mă ridica în genunchi mai înainte de toate. Rochia strânsă avea să se rupă dacă mă mișcam brusc, dar gardianul nu păruse să-i pese de asta. Îmi apucase brațul cu dezgust, punându-mă în picioare instant, în fața celor doi străini. Fedorov poate că nu ar fi aprobat un astfel de comportament!

Îmi dăduse drumul din mâna lui cu ușurință, lăsând în urma sa o sezanție diferită pe pielea mea, de parcă cineva încă îmi brusca brațul. Îmi era silă de gardian pentru că redusese la zero eforturile mele de a creea o imagine bună în fața celor doi clienți străini.

Fedorov trebuia să mă protejeze cu orice scop, semnasem o clauză, însă se pare că uitase de ea, exact cum făcuse și cu ale multor altor persoane. Fir-ar! Amelie avusese dreptate, trebuia să plecăm de aici cât mai putem!

— Dacă mă mai atingi o singură dată, îți fac raport, brută ce ești! îl amenințasem nervoasă, privindu-l direct în ochi și pregătindu-mi pumnul să-i aranjez fața. Sunt recepționeră pentru clienții străini, iar tu iei în batjocură încercările personalului de a fi primitori cu toți invita–

— Du-te naibii! mă întrerupsese cu o declarație de iubire minunată, făcându-mi semn să ies. Mă vedeam nevoită să-mi depun demisia dacă mă mai bruscau o singură dată. Îmi luasem fața de femeie impasibilă și ieșisem afară, mușcându-mi obrajii în așa fel încât să nu mă enervez și să fac ceva necugetat.

Pe hol erau o mulțime de oameni necunoscuți, îmbrăcați în cămăși și sacouri negre, cu echipamente audio evidente la purtător, semn că se desfășura o anchetă deja.

— Se estimează locul din care s-a tras, ești bine? vocea inconfundabilă a lui Artyom răsunase din dreapta mea, speriindu-mă și încântându-mă într-un sincron perfect.

— Nu sunt sigură de cum mă simt, tocmai ce m-au bruscat în fața clienților britanici. Dacă s-au speriat și nu se mai prezintă mâine, eu voi fi singura răspunzătoare! mă plânsesem cu cea mai serioasă față, privind cum arma fetei de adineauri zăcea pe marmura albă, fiind înconjurată de o serie de experți. Lăsase cel mai important detaliu în spate, incriminându-se de una singură.

— Nu, nu vei fi. Oricine a declanșat arma va purta vina asupra lui. Fedorov trebuie să ajungă din clipă în clipă, vorbește cu grijă, Fedra! îmi șoptise în urechea dreaptă cu o voce tensionată, prevestind venirea persoanei pe care sperasem să nu o mai văd prea devreme.

Ochii mei îl găsiseră de după coloanele clădirii, venea la braț cu soția lui, privind atent în jurul său, atent la reconstituirea tuturor momentelor importante. Palatul lui Fedorov avea minusuri serioase, și anume, lipsa camerelor de supraveghere. Întreaga clădire, patrimoniu al statului, fusese împrumutat magnatului prin cine știe ce mijloace spre a fi utilizată după bunul său plac, însă venise și cu piedici. Imposibilitatea realizarii de lucrări de renovare sau modernizare a structurii fără acordul statului. Bănuiam că o astfel de activitate fusese respinsă din start, de aceea se accentuase înregistrarea tuturor clienților și invitaților. Tocurile Nataliei mă rupseseră din gândurile mele, amintindu-mi că în fața mea stătea șeful meu straniu.

— Ai văzut-o? mă întrebase brusc, manifestând o atitudine de superioritate tipică lui, acompaniată de o expresie întunecată pe chipul său. Gura îmi devenise uscată în mod instant, iar mâinile transpirate în urma sperieturii grozave.

— Da, domnule!

— Interogați-o și lăsați-o să meargă acasă! glasul lui Fedorov tunase în încăpere, punând pe pauză toată agitația și forfota din recepția atât de pustiită cândva. Își îndesase mâinile în buzunarele paltonului lung și fără să-i pese de soția lui, ieșise din clădire, lăsându-și oamenii să-i facă treburile. Ca de obicei!

După ce Natalia părăsise încăperea, cerusem răgaz cinci minute cât să vorbesc cu cei doi clienți străini și să le dau de știre că evenimentul încă se ținea, dar participarea lor ținea numai și numai de cum simțeau ei. Făcusem câțiva pași spre ei, observând cât de debusolați și nelămuriți păreau să fie. Veniseră la un eveniment cu intenția de a-și consolida afacerile și au sfârșit a fi prinși în mijlocul unei desfășurări de forțe.

— Îmi pare rău că întâlnirea noastră a decurs în acest fel. Îmi pare sincer rău! le oferisem scuzele mele în speranța că aveau să fie mai puțin speriați cu un gram decât erau adineauri, dar știam că erau doar vorbe aruncate în vânt. Vorbe care nu tratau răni, nu înlăturau frici ori salvau viața.

Doamna Fernsby mă privise compătimitor, cu ochi mari și blânzi, probabil purtând aceași părere de rău pentru mine. Fusese cât pe ce să stau în calea glonțului, unul din gardieni mă bruscase de parcă eram o minge de fotbal, experimentasem de toate... pentru bani. Pentru familia mea.

— E în regulă, Fedra! Te simți bine? doamna Fernsby mă cerceta cu ochi mari, precum făcea și mama când obișnuiam să locuiesc alături de ea, așteptând să îi spun ce mă apasă pe suflet. Fiul ei părea absorbit în a analiza încruntat ce se întâmpla în jurul nostru, cum decurgea reconstituirea și toate celelalte. Știam ce întrebare îi zăcea în minte și dacă mi-ar fi pus-o, nu i-aș fi răspuns.

— De ce nu au chemat poliția? vocea lui s-a suprapus peste gândurile mele, conturând sonor ceea ce credeam a fi în capul lui. A făcut-o. A pus întrebarea.

— Maximilian, las-o! doamna Fernsby îl certase cu voce tare, aruncându-i o privire urâta drept mustrare. Am trecut cu toții printr-o zi grea! Hai să-i punem un capăt!

Brunetul cu ochi albaștri își dăduse ochii peste cap, continuând să mă judece ca și când eu aș fi fost de vină pentru tot.

— Sunt bine acum, doamnă Fernsby! Știu că nu e tocmai potrivit să vă reamintesc, dar evenimentul de mâine are loc la ora 20:00. O seară liniștită! le urasem amândurora, plecând înspre cei doi gardieni care mă așteptau nerăbdători. Sper că nu avea să dureze prea mult!

Două ore mai târziu, după o cursă infernal de friguroasă cu metroul, mă găsisem în fața ușii apartamentului, încercând să-mi găsesc cheia potrivită cu degetele încleștate de frig. Pisica noastră făcuse drum pe lângă gleznele mele, probabil simțind mirosul mâncării de după ușa bunicii.

— Hei, Misha! Pe unde ai umblat, frumoaso?o întrebasem entuziasmată în timp ce mă aplecasem cât să o mângâi puțin. Mieunase adorabil și se grăbise să fie ea prima care călca pragul apartamentului bunicii.

— Heiii, mergi la iubitul tău din vecini și tot tu ai pretenții? o certasem amuzată în timp ce încercam să-mi încălzesc fruntea și obrazul. Continuasem rutina de a încuia ușa și de a-mi lăsa paltonul din lână în cuier, bucurându-mă de mirosul mâncării gătite acum câteva ore. O lumină slabă venea din living și fără să ezit prea mult, călcasem pe parchetul din lemn pentru a o găsi pe Amelie și Lira pe canapeaua înflorată din living, răsfoind albumul cu poze. Misha sărise pe picioarele Ameliei, cerând mâncare cu glasul ei disperat.

— Gata? bunica Lira mă întrebase mirată, dând să se ridice de pe canapea pentru a-mi așeza mâncarea pe masă.

— Mhm, n-au ajuns invitații în seara asta și nu am avut ce face! mințisem în timp ce îi făcusem semn să stea pe canapea.

— Fetelor, nu mă lăsați să fac nimic! Lira murmurase nemulțumită, cu un zâmbet cât casa pe buze. Era una din puținele seri în care eram împreună și știam că se bucură enorm.

— Ce-ți face brațul? o întrebasem pe Amelie, sperând că durerile i s-au potolit. Fața îmi ardea puternic de la frig, iar degetele erau de-a dreptul roși și uscate pentru că îmi uitasem mănușa. Mă așezasem pe canapea sub ochii lor, pregătindu-mă să-mi scot cele patru perechi de ciorapi care îmi sufocau pielea în căldura din apartament.

— Mă doare puțin când mă mișc, dar Artyom mi-a promis că mâine mergem împreună la un consult.

— Vine cu mașina? întrebasem în timp ce îmi trăgeam ciorapii mai jos de genunchi, simțind cum pielea rece a coapselor se acutizează când mâinile calde treceau peste. Eram toată vânătă de frig.

— Mhm, confirmase fără prea multe ezitări.

— E un băiat atât de bun! bunica Lira sărise să-l laude, omițând faptul că șatenul era tatuat pe ceafă. I-a cumpărat ciocolată, să se simtă mai bine! femeia cu ochi blânzi îmi zâmbise cald și o privise pe Amelie, de parcă nepoata ei tocmai o anunțase că se căsătorește.

— Am un iubit, buni! Amelie o certase nervoasă, aprinzându-și telefonul cât să-i arate poza de cuplu. Nici eu și nici Lira nu eram de acord cu el, o sunase luna trecută pe Skype și când șatena ne-a prezentat voioasă, abia că a scăpat un zâmbet către noi.

— Nu-i om bun, Amelie! El știe că umbli cu alt bărbat la ora asta? Lira accentuase legătura dintre nepoata ei și gardianul de la muncă, făcându-mi verișoara să roșească.

— Artyom e un bărbat bun! dădusem și eu din cap, amintindu-mi de cât de atent fusese cu ea când aflase că nătânga căzuse pe gheață. Misha tăcuse din gură și se așezase în poala Ameliei, torcând și ascultând poveștile noastre absolut neinteresante.

— Fedra, taci! urlase ea de după albumul cu poze, încă ascunzându-și fața după coperțile din catifea verde.

— Mergi să mănânci, scumpo! bunica Lira mă îndemnase în cele din urmă, amintindu-mi să scap cu totul de ciorapii strânși la gleznă și să merg în bucătărie.

Îmi îndesasem tălpile în papucii de casă și cu pași târâți mă găsisem în bucătăria simplă, pe a cărei blaturi zăceau diferite vase ale bunicii. Într-o oală mare roșie, decorată cu flori care se întindeau de-a stânga și de-a dreapta, zăcea Borsch. Un fel de supă aburindă, cu legume și carne, la care bunica muncise mult să o fiarbă. Luasem o farfurie și turnasem un polonic, știind că trebuie să fac loc și pentru felul doi. În stânga mea, o farfurie acoperită ascundea găluștele lor tipice cu o umplutură din carne pe lângă care aveam cartofi fierți.

Mâncare caldă, exact ce aveam nevoie!

Le savurasem în liniște, ascultând poveștile din living care curgeau lin și amintindu-mi cum sunetul pistolului răsuna din nou și din nou în mintea mea. Oare murise cineva? Oare fata fusese prinsă?

— Fedra, vrei și compot? vocea bunicii mă scosese din tranșă, făcându-mă să mă simt obosită și leneșă.

— Mâncarea a fost excepțională, dar chiar nu cred că mai e loc și de compot, mărturisisen fără nicio reținere, zâmbind când o găsisem lângă borcan, turnând într-o cană. Aveam să mă îngraș prea tare dacă o țineam tot așa.

— O să-ți prindă bine dacă-l bei înainte de a dormi! Eu merg la somn, scumpo! îmi lăsase cana pe masă și îmi pusese mâna pe umăr într-un mod călduros, făcându-mă să mă sint instant mai bine.

— Zâmbește, Fedra! Îmi pari îngândurată astăzi.

— Nu, nu. Sunt doar obosită! o mințisem cu jumătate de zâmbet, știind că s-ar duce să-l gâtuiască pe Federov dacă ar fi știut cât de aiurea se comporta cu mine. Dar avea suficiente pe cap, nu trebuia să o mai îngreunez și eu cu problemele mele.

— Noapte bună, Fedra!

— Noapte bună, buni!

Se făcuse ora unu în zorii dimineții când ajunsesem în camera mea. Amelie mă aștepta pe divanul de lângă geam, ținând în mâini o cană cu același compot de mere. Știam că voia să vorbim, probabil își dăduse seama că se întâmplase ceva la Ihorivna încă de la venirea mea aici.

— Ce s-a întâmplat de te-ai întors așa repede, Fedra? A făcut ceva Fedorov? își încruntase sprâncenele și fața ei angelică, în lumina aspră a felinarelor ce băteau în geam, părea încercată de griji.

Îmi lăsasem halatul pe marginea patului și venisem lângă ea, privind pierdută pe geam. Încă nu realizam prea bine ceea ce se întâmplase la Ihorivna.

— S-au auzit împușcături de deasupra noastră. Înregistram un invitat când s-a întâmplat totul, mărturisisem cu greu, privind-o în ochi. Amelie amesteca bucățile de fructe cu lingurița, părând hipnotizată de mușcările iregulare pe care frunctele le făceau în lichidul ușor colorat.

— Serios? Fedorov trebuie să fii fost tare nervos când a aflat ce s-a întâmplat.

— Nu părea prea afectat, sincer. Era o fată înarmată. Părea speriată și nu cred că știa să țină o armă în mână. Era toată plânsă și când a coborât la noi la recepție, a tras un glonț în tocul ușii! mărturisesem cu vocea mea obosită, amintindu-mi totul de parcă s-ar fi întâmplat chiar acum.

— E timpul să ne dăm demisia, Fedra! vocea speriată a Ameliei mă lovise în conștiință, grăbindu-mă să renunț cât încă mai eram întreaga.

— Știu! o să încerc să fac asta mâine. Sper că mă va asculta cineva!

Brațele Ameliei m-au cuprins cu multă căldură, făcându-mă să mă simt în siguranță. Dacă n-ar fi fost ea aici, probabil n-aș fi rezistat într-un asemenea loc în care gândurile cele mai reci păreau să fie și cele mai abundente. Seara trecuse repede, iar dimineața mă prinsese singură cu bunica în apartament, făcând curat.

În jurul prânzului mă găsisem deschinzându-i ușa lui Artyom, care venise să o aducă pe Amelie de la control. Șatena trecuse repede pe lângă el, în speranța că bunica nu avea să mai găsească gesturi care să-i alimenteze dorința ca Artyom să-l înlocuiască pe francezul verișoarei mele.

— Cum ești? rusul mă întrebase în timp ce își freca palmele, încercând să-și revină de la frigul insuportabil de afară. Fiecare zi era mai rea decât cealalaltă, iar geamurile noastre înghețate confirmau deja asta.

— Bine, încerc să-mi dau demisia astăzi, șoptisem pe hol, privind spre living în așa fel încât bunica să nu ne surprindă șușotind.

— Fedra? Ești sigură că e momentul potrivit? ochii lui albaștri ascundeau un fel de teamă, dar nu suficientă cât să mă descurajeze. Mă întorsesem să încui ușa, iar când revenisem, Artyom era cu privirea încă ațintită asupra mea.

— Pleacă și Amelie?

Speram doar să nu-mi fi văzut zâmbetul de pe față, însă felul în care se îngrijora pentru ea era dragoste pură.

— Mhm, când își revine și se poate prezenta în biroul lui.

Nu păruse încântat, însă încuvințase printr-un gest al capului și intrase în living, lăsându-mă singură și pierdută pe hol. Numai imaginea creată în capul meu, cu mine spunându-i că vreau să plec, mă lua cu fiori.

Artyom stătuse până la patru după prânz, conducându-mă cu mașina până la Ihorivna, unde sloiuri de gheață spânzurau amenințătoare deasupra capului nostru la intrare, unde holurile încă păstrau agitația de ieri și unde, de asemenea, ușa de la recepție era schimbată pentru a șterge incidentul de ieri din memorie. Mai ales din a mea. Traseul până la vestiar fusese monoton și ciudat, patrule de bărbați îmbrăcați în negru abundau pe hol, emanând o oroare văzută doar în filmele cu mafioți.

Doi dintre ei așteptau la intrarea în vestiarul nostru, arătând precum două statui îmbrăcate în costume de gală, cu veșnicile căști minuscule din urechi și grimasele aspre pe chip. Artyom se așezase în fața mea, încercând să mă apere de un posibil incident, însă fusese îndepărtat cu doar câteva vorbe rusești pe care nu le-am prins.

— Fedra Kondrat, te reținem pentru o întâlnire de câteva minute! unul din ei mi se adresase de îndată ce mă găsise cu privirea, nepermițându-i lui Artyom să mă însoțească. Îmi ceruse doar să-mi las paltonul în mâinile lui și mă condusese spre unul din nivelele subterane, împingându-mă să pășesc mai repede pe scări. Nici nu apucasem să-mi încalț tocurile, însă văzând cum arătau pereții și holul îngust, picioarele începuseră să cedeze, iar inima să bată puternic.

La un moment dat, la vreo zece minute de mers pe jos, găsisem cu ochii un grup de fete, aranjate în rânduri de câte trei, așteptând în liniște. Bănuiam deja că Fedorov era în fața lor, însă singura întrebare ce-mi zăcea în cap cuprindea curiozitatea mea asupra fetelor din hol. Nu le mai văzusem prin palat! Gardianul mă împinsese să pășesc mai repede printre fete și mă scosese în față, unde un loc liber era plasat fix în fața lui. În rândul cel mai din față le recunoscusem pe fetele de la recepția pentru invitați ruși, însă încă un alt impuls puternic din partea gardianului mă adusese cu picioarele pe pământ.

Fedorov purta o pălărie neagră, care-i întuneca jumătate de față, lăsând în lumina albastră și chioară maxilarul lui ascuțit si linia cămășii care îi încadra gâtul. Își ascundea fața rareori. Doar în clipele în care bea prea mult ori pierdea noaptea printr-un cazino de lux.

— Aseară s-a petrecut un incident grav pentru noi și clienții noștri, murmurase arogant, apropiindu-se din ce în ce mai tare. Simțeam cum furia clocotea în pieptul său, iar mintea încerca să mă apere cumva de momentul în care avea să se declanșeze.

— Aș aprecia dacă planurile de a părăsi Ihorivna nu ar mai fi construite pe la spatele meu, de persoane care se cred superioare tuturor! mă apucase brusc de bărbie, smuncindu-mi capul în direcția lui, în așa fel încât să mă intimideze. Îl privisem pierdută în locul în care ar fi trebuit să-i găsesc ochii, auzind cum vocea lui se zbătea captivă în capul meu, spunând aceleași lucruri din nou și din nou.

Își apăsa vârfurile degetelor în fălcile mele de parcă voia să-mi smulgă pielea de pe chip, făcându-mi gâtul să doară și inima să bată alert în piept. Într-o secundă fulgerătoare îmi dăduse drumul cu putere, împingându-mă în spate precum o păpușă uzată. Își curățase gâtul și se dăduse un pas în spate cât lumina să-i alunece pe chip și înfundându-și palmele în buzunarele pantalonilor, dăduse drumul unui discurs înfiorător.

— S-au auzit gloanțe declanșate aseară, începuse să cuvânteze cu dezgust, chinuindu-se să scoată cutia cu țigări din buzunar. Dacă aflu că ați complotat, vă închid la subsol! Pe toate! continuase să murmure lent, cu un ton rece și macabru. Își pusese o țigară între buze și o aprinsese cu greu, curentul rece din subsol stingându-i flacăra de câteva ori. Fumul urcase cu greu spre tavanul umed, luptându-se contra frigului pe care îl suportam cu maxilarul încordat.

— În special pe cele de la recepție.

Simțisem cum mi se strâng mușchii pe șolduri de frig, cum ura săcerătoare a lui Federov se izbește de noi ca un zid de piatră. Îmi era prea frică ca să-mi fie frică, mă chinuiam să nu-l privesc prea încrezătoare ori să fac ceva ce-l scotea din minți.

— Unul din clienți a fost găsit împușcat.

Un val de voci uimite răsunase în spatele meu, în preponderență de la fetele necunoscute, făcându-mă să mă sint inconfortabil.

— Ți se pare interesant să fugi așa cu o armă prin palat, să o mai declanșezi când ai chef? întrebase iritat, privind-o pe fata din dreptul meu, care se juca agitată cu degetele. Vorbea în rusă, o rusă macabră pe care mă chinuisem să o învăț, numai ca să fiu în stare să-mi înțeleg pedepsele ori recompensele.

— Nu am angajat sălbăticiuni în casa mea! țipase dintr-o dată, speriindu-mă. Am angajat fete frumoase, care știu să plece capul când trebuie!

Asta era. Asta iubeau bărbații precum Fedorov! Erau destui ca ei, lacomi la femei, experți în a le juca pe degete, care preferau capete plecate și minți înguste.

— Începând de astăzi veți fi păzite, iar fetele de la recepție, întrucât ele știu mai multe, vor fi nevoite să vină la momentele artistice pentru a vă supraveghea. Le dați mai mult de lucru, dacă așa vă place!

Înghițisem în sec și continuasem să privesc în față, observând uși de o parte și de cealalată a holului, iar un fior pe șira spinării se sincronizase cu o suspiciune care îmi zăcea în minte. Dăduse de înțeles că fetele de la recepție erau vinovate de ce se întâmplase, însă le pedepsea pe fetele care probabil făceau parte din baletul lui. Hm!

— Voi vă distrați, altele lucrează. Viața nu-i corectă, dar o trăiți așa cum v-o faceți! Să rămână doar fetele de la recepție! comandase cu o grimasă nervoasă pe față, întâlnindu-mi privirea dintr-o dată.

Mă ura.

Sunetele tocurilor gălăgioase explodase în capul meu, iar ochii îmi trecuseră peste fetele care se separau pe lângă umbra lui Fedorov, ca întunericul care se dă la o parte din calea luminii. Numai că el nu era tocmai lumina întruchipată.

Rămăsesem doar cinci fete în fața lui, și dacă nu le-aș fi simțit că tremurau, mi-aș fi spus că sunt tare curajoase. Tălpile pantofilor lui răsunau zgomotos pe asflat, iar când făcuse câțiva pași spre noi, ne urcase inima în capul gâtului.

— Avem o petrecere în această seară, ajung clienții care nu au reușit să decoleze ieri. Vă așteaptă rochii în vestiare, le îmbrăcați de îndată ce finalizați înregistrările și vă prezentați în Prima.

Murmurasem toate în sincron un da supus și la semnalul lui, ne pregătisem să părăsim holul îngust și dezgustător, apucând-o în direcția opusă a fetelor de dinainte. Eram atât de bucuroasă că scăpasem de el, încât mi se părea o de-a dreptul fericire să merg și să analizez fișa invitatului înregistrat de ieri.

— Fedra! Un cuvânt.

Mă oprisem pe loc când numele meu îi părăsise gura, simțind că răul abia urma. Îi înfruntasem privirea întunecată din nou, atrăgându-l pe Fedorov în apropierea mea.

— Nu încerca să o faci pe salvatoarea, din nou, Fedra. Aș fi avut un regret egal cu zero sau chiar negativ dacă invitatul de ieri ar fi încasat glonțul. Dar tu, tu ai fi fost o pierdere!

— N-am încercat să fiu vreo salvatoare, mă apărasem din automatism, provocând un zâmbet amar pe chipul lui.

— Nu te minți pe tine însuți, și nici pe mine, Fedra! Să-ți ții capul plecat în seara asta, dacă în jurul meu nu poți! mă certase aspru, ștergându-mi orice urmă de încredere de pe chip.

Nu reușisem să spun nimic, ci doar să-l privesc în ochi așa cum nu ar fi trebuit. Nu-i plăcea că păream puternică și încrezătoare, îmi reproșase încă de la angajare că nu avea nevoie de o astfel de femeie, însă la presiunile mătușii, trecuse peste orgoliile sale.

— Zilnic îmi dai motive să te fac să pleci de aici, Fedra! murmurase printre dinți, prinzându-mi bărbia cu aceași mână aspră pentru a o roti spre el.

— Vreau să-mi depun demisia, domnule Fedorov! murmurasem curajoasă, simțind cum am stârnit ura din el. Prinsesem momentul unic în care aș fi fost capabilă să-i spun că nu mai vreau să lucrez în palat, deși nu fusese cel mai potrivit moment. Palma rece s-a scurs de pe fața mea repede și surprinzătoare, urmând a se întoarce cu o forță de nemăsurat, când Fedorov mă lovise cu peste obraz.

— Să nu-mi ceri așa ceva până când nu-ți termini contractul, Kondrat! Întoarce-te la loc! tunase furios, cerându-mi să mai îndur încă 3 luni.

În vestiar mă aștepta Artyom care făcea ture în cămăruța închisă, ținându-și mâinile la spate de parcă cineva îl ținea captiv. Ușa se trântise la loc înainte de a mă întoarce să o închid, rupându-l din gândurile lui.

— Hei! îl salutasem cu vocea răgușită, încă simțindu-mi obrazul stâng svâcnind arzător. Mi se uscase gura și mi se făcuse frig, însă trebuia să păstrez rochia din mătase pe mine indiferent de cât de incomodă mă simțeam.

— Am auzit că supravegheați fetele de la petrecere, murmurase cu o voce aerată, parcă încercând să caute ceva în ochii mei. Sesizase că energia mi se dusese pe apa sâmbetei, probabil simțise că ceva se întâmplase cu mine, însă aștepta să-i povestesc.

— Mhm, confirmasem fără să ezit prea mult.

— Și noi vă supraveghem pe voi, șoptise aproape insesizabil în timp ce-și rotea ceasul pe încheietura mâinii. Părea că nu are stare și costumul lui de gală de pe perete mă luase prin surprindere, amintindu-mi de directivele lui Fedorov.

— Pe tine cine te supraveghează? curiozitatea mea ascuțită îl țintise pe blond, lăsându-l fără de răspuns. Mă așezasem pe scaunul Ameliei și începusem să-mi scot cizmele pentru a-mi încălța mai apoi tocurile.

— Ne-au plătit dublu ca să spunem adevărul! adăugase mai apoi, privindu-mă de sus în timp ce-și păstra palmele în buzunar.

— Și numai adevărul! remarcasem ironică, privindu-l în ochi pe Artyom.

— Îi iau banii și raportez ce vreau, atitudinea răzbunătoare a rusului mă făcuse să râd amuzată, știind că ne promisesem încă de la început că ne vom ține spatele indiferent de situație.

— Nu se gândește că mulți dintre gardieni sunt îndrăgostiți de fetele de pe aici? Dragostea e oarbă, te afundă în rahat înainte să realizezi! comentasem dezgustată, amintindu-mi de palma încastă adineauri.

— De parcă mai vezi ceva în fața ochilor, Fedra! râsese amuzat, lăsându-și ochii asupra costumului său. Cămașa albă, restul pieselor negre, fără papion sau cravată, nimic prea extravagant. Domnul Fedorov n-a fost îndrăgostit niciodată, se pare! Nu știe în ce se bagă! constatase amuzat, dând cu mâna peste materialul sacoului pe care trebuia să-l îmbrace.

— N-ar fi fost aici dacă s-ar fi îndrăgostit vreodată! Când iubești cu adevărat, nu-ți mai pasă de bani, de putere, de aroganțe și multe altele. Artyom oftase dus pe gânduri, lăsând doar ceasul să ticăie puternic în propriile noastre minți.

— Să nu ne tradezi! îl amenințasem cu cea mai joasă voce posibilă, știind că oricum nu aveam nicio implicație în atacul de ieri seară.

— Știi prea bine că n-aș face asta niciodată! mă asigurase în timp ce-și trecuse curelele din piele pe după umeri, curele care-i susțineau pistolul. Îmbrăcase sacoul peste și apoi pornise cu mine spre recepție, zâmbindu-mi încurajator.

— Amelie ne lipsește amândurora! Totul pare atât de încorsetat și serios! încercase să umple golul cu glume, însă eșuase când îi pomenise numele verișoarei mele, nume care se împrimase în mintea lui.

— Eu cred că ție mai mult! îl tachinasem de îndată, obținând o jumătate de zâmbet în colțul gurii. Visam la momentul în care un bărbat avea să se îndrăgostească de mine precum Artyom de Amelie. Păcat că ochii ei nu erau îndreptați asupra lui, îl vedeam că suferea enorm când franțuzoaica vorbea despre iubitul ei. Era dragoste doar dintr-o parte, o dragoste care te sufoca încet și sigur.

După ce ne luasem legitimațiile din recepție, revenisem amândoi la locul nostru de muncă. Eu analizând informațiile despre invitatul de ieri, el patrulând atent pe holul larg și amplu.

Deschisesem laptopul și intrasem în baza de date, găsind un referat scris de mână despre bărbatul încăpățânat de ieri.

Mă simțisem vinovată pentru că citisem secrete de familie și detalii pe care, în mod normal, ar fi trebuit să-mi fi fost oferite de către persoana în cauză. Nu le prelucram, nu le foloseam pentru a le face necazuri, ci doar citeam ca referatul să fie corect pentru superiorii ierarhici care aveau să-l primească.

Încercasem să nu judec informațiile, să nu mă întreb de ce și cum, când nu era treaba mea. Dar nu mă putusem opri din a simți un fel de compasiune pentru cei doi, știind că detaliile despre familia lor erau obținute prin mijloace nu tocmai extraordinare și cinstite.

— Au program de vals în seara asta, o copie ieftină a balurilor închipuite de prin Anglia victoriană, Artyom comentase amuzat, făcându-se vizibil în colțul stâng al ochiului. Tot timpul diversificau programul artistic, mereu încercând să creeze o atmosferă desprinsă din diferite ere istorice, unde bărbatul era capul tuturor acțiunilor din familie, iar femeia doar un simplu obiect decorativ.

—  Ce încântător! exclamasem atentă la rezumat, citind stupizeniile lor despre afacerea tatălui său. Vom sta printre ei ca niște marionete închiriate de la un târg de vechituri, îți dai seama?

— Mi s-a spus că trebuie să dansăm un prim vals împreună, să nu stârnim suspiciuni printre fandosiții de acolo. Nu vom fi doar niște păpuși plantate într-un colț, ne și vom mișca.

Îmi zâmbise fermecător și își scosese o țigară din buzunarul pantalonilor, aprinzând-o repede, de parcă nu ar mai fi avut răbdare.

— Cum se face că nu înregistrezi niciun invitat străin astăzi, Fedra? mă întrebase înainte să expire fumul în clădire, enervându-mă cu faptul că îmbâcsea aerul cu tutun.

— Au o petrecere doar pentru de-ai lor și pentru invitatul de aseară pe care nu-l pot trimite acasă, îi povestisem în timp ce închisesem rezumatul pentru a-l trimite către  Fedorov și restul căpeteniilor prin e-mail.

— Mhm! murmurase plictisit în timp ce mai trase odată din țigară. Deci dansăm sau nu? Artyom mă presase, întorcându-se cu fața spre mine pentru a primi o încruntătură aspră.

— Nu e ca și cum avem de ales, Artyom. Nu uita, de fiecare dată în care vezi că se apropie vreun moș de mine, să mă scoți la dans!

Râse scurt și se lipise înapoi cu spatele de blatul de la recepție, întinzându-și brațele lung, arătând de parcă mai avea puțin și dormea lângă recepție. Halal protecție! glumisem în sinea mea, încercând să mă liniștesc cumva pentru evenimentul care se pregătea să înceapă. Simțeam că îmi fuge inima din piept, că palmele îmi sunt străbătute de furnicături și că mă cuprinde o amețeală ușoară.

— Vreau să se termine mai repede ziua de astăzi! rusul comentase pentru el în timp ce terminasem de trimis mailurile. Ultimele două zile fuseseră destul de libere la recepție, însă dense de evenimente în spatele cortinelor.

Liniștea dispăruse brusc odata cu zgomotul produs de ușile masive de la intrare. Balamalele vechi și ponosite scăpaseră un sunet sumbru în holul dintre recepție și intrare, atrăgându-ne privirea amândurora spre intrare. Un sunet clar și ascuțit de pantofi mă făcuse mai atentă, simțind că trebuia să fie invitatul înregistrat aseară.

— Îți vine londonezul, Artyom comentase în rusă, ridicându-mă în picioare în mod instant. Trebuia să-l primesc cum se cuvine, mai ales că aseară trecuse printr-o situație care l-ar fi putut convinge să se întoarcă în Londra cu primul avion găsit.

Reticența din ochii lui nu trecuse neobservată, îmi sărise în ochi precum o bancnotă căzută pe trotuar. Era îmbrăcat la patru ace, purta un costum negru cu tăieturi drepte, o cămașă albă impecabilă peste care trecea o vestă mulată și un brâu dintr-un material ce părea a fi mătase. Arăta impecabil și suspicios.

Îi aruncase o privire critică lui Artyom, privindu-l din cap până în picioare, primind același gest de la gardianul rus de la recepție.

— Bună seara! îl salutasem prima, atrăgându-i privirea asupra recepției. Auzeam tocuri venind de undeva din spatele recepției și mâinile începeau să-mi tremure din cauza emoțiilor, însă încercasem să-mi controlez stările de spirit.

— Mă duc să văd cine vine, Artyom intervenise în discuția mea, călcându-mă pe nervi cu faptul că îmi distrugea încercările eșuate de a creea o atmosferă plăcută.

— Bine, îi răspunsesem în rusă, privindu-l pe blond cum se pierde după coloanele din stânga mea.

— Bună seara! Maximilian salutase înapoi, privindu-mi analizator aceași ținută de aseară, rochia neagră și părul accesorizat cu o floare dintr-un material lucios. Scosese din buzunar legitimația pe care o emisesem în seara trecută și o împinsese pe blatul lemnos, semn că nu era prea interesat de conversație.

Auzeam vocea joasă a lui Artyom cum se amesteca aritmic cu o voce feminină, semn că persoana care avea să se ocupe de Maximilian Fernsby era în apropiere. Introdusesem legitimația în aparat și așteptasem cu gura uscată semnalul sonor care îi oferea acceptul. Semnalul nu ezitase să vină, însă se sincronizase odată cu femeia blondă care pășea la umăr cu Artyom. O recunoscusem de îndată, era Xenia, cea mai tânără mătușa a mea. Mă găsise rapid cu ochii ei ascuțiți, lăsându-l pe Artyom și clientul meu deoparte, ca să muște, impropriu spus, din mine.

— Bună seara, bine ai venit la Ihorivna! Xenia îl salutase cu o superioritate greu de înghițit, iar din automatism, mă găsisem și eu să-i înapoiez legitimația.

— Domnule Fernsby, sunteți așteptați în sala Prima! Artyom te va ajuta să ajungi acolo și mai târziu ți se va alătura și Fedra pentru a te ajuta să comunici cu ceilalți invitați! Xenia îi transmisese totul într-o engleză cu un puternic accent rusesc, arătându-se rece și neinteresată de singurul invitat străin din această seară.

Maximilian Fernsby și gesturile sale emanaseră suspiciune și o privise fără menaj pe mătușa mea, arătându-și îndoiala față de aceasta. Apariția ei fusese fulgerătoare, ca întotdeauna, și mă lăsase fără ultimul strop de încredere care îmi spunea că avea să fie bine.

— Încântat de cunoștință! ochii albaștri ai lui Maximilian zăcuseră asupra chipului tras al mătușii mele, judecând-o acerb, deși buzele lui spuneau contrariul.

Artyom plecase de îndată, luându-l pe Londonez după el, lăsând recepția curată și vulnerabilă.

— Fedra, am primit ordine cu privire la recepția pentru invitați străini! Închizi aici și îți îmbraci rochia din vestiar, la ora 20:00 începe petrecerea. Fedorov vrea să știi că își dorește să stai lângă amețitul de mai devreme, să-i traduci, dar să nu te amesteci în posibilele interacțiuni cu fetele din sală! Xenia nu ezitase să-mi ordone dorințele stăpânului ei, privindu-mă scârbită din cap până în picioare.

Operele clasice rulau în sala de deasupra noastră, repezindu-mi sângele în vene și încetinindu-mi gândurile. Se așternuse o atmosferă sumbră, o simțisem când fusesem cu Artyom mai devreme, o simtisem și când plecase Fernsby.

— Nu uita de unde ai venit, Fedra Kondrat! Îndeplinește ce ți se cere și ține capul plecat! vocea ei ascuțită mă săgetase în tot corpul, presând o greutate inexistentă pe sufletul meu.

N-am făcut cum mi s-a cerut până acum? Ba da. Atunci de ce Fedorov avusese nevoie de un hol îngust și mucegăit pentru a-mi corecta nesupunerea cu o palmă puternică?

Hei, ce mai faceți? Capitolul doi este postat! Sper că v-a plăcut! ❤️❤️❤️
Ce credeți despre incidentul din palat? Cum vi se pare Fedorov până acum?