Ceasul ticăitor de pe peretele cămăruței bătea alert, arătând ora opt fără un sfert, iar rochia de pe umeraș zăcea încă neatinsă. Artyom își îmbrăcase costumul și zăcea de pază la ușă, știind că nu aveam să mă schimb în aceași încăpere cu el.

Oftasem apăsat și scosesem rochia neagră de pe mine, deși îmi era frig, iar pielea de pe coapse căpătase deja o culoare vineție. Dârdâind sub temperaturile scăzute, îmbrăcasem o rochie lungă până în pământ, neagră, fără mâneci, având același decolteu cu linie drept. Ne ofereau haine care ne transformau în niște persoane banale, aproape ca niște servitoare, de care nu trebuia să se atingă nimeni. Încuiasem dulapul și ieșisem pe hol fără prea multă tragere de inimă, dând peste un Artyom la fel de stânjenit, care își fuma ultima țigară în timp ce se sprijinea de peretele rece de vizavi.

— Nu ți-e frig? mă întrebase cu ochi analizatori, trăgând mai apoi din țigară și împrăștiind fum în aer. O compoziție clasică răsuna suficient de puternic cât să dezgroape o migrenă puternică în capul meu, iar gândul că aveam să fiu acolo pentru alte câteva ore mă lăsa rece. Mai rece decât frigul insuportabil din Moscova.

— Mai contează, Artyom? Hai să mergem! neliniștea din vocea mea era clară și evidentă, mai prezentă ca niciodată. Mă dureau picioarele, aveam răni de la pantofii cu toc, iar corsetul rochiei îmi presa coastele dureros, împiedicându-mă să respir cum trebuie.

— Avem timp suficient, vrei sacoul meu? mă întrebase grijuliu, trăgând pentru o ultimă dată din țigara lui. Pentru un gardian atât de apropiat de Fedorov, Artyom își permitea, cu siguranță, poate prea multe. Nu ne povestise niciodată lucruri despre viața lui, și nici noi nu întrebasem, însă părea atât de sigur pe el încât mă întrebam câteodată dacă îmi puneam siguranța în mâinile cui trebuie.

— Nu, mă descurc.

Zâmbise în colțul gurii și își aruncase țigara în ghiveciul plantei alăturate, arătându-și nepăsarea față de regulile palatului. Mă găsisem aranjându-mi faldurii care se încălciseră unii în alții din cauza greutății materialului. Era o rochie purtată, semne de uzură zăceau la baza corsetului, iar degetele mi se agățau în cusătura deșirată de timp.

— Ar trebui să facem o poză, să-i trimitem lui Amelie! Artyom venise cu ideea, ochii lui albaștri căpătând o altă dimensiune, în marea de albastru se scălda lumina și era plin de viață.

— Dacă ai telefonul la tine?! întrebasem ezitantă, știind că ne era interzis să le folosim în palat. Blondul îl scosese din interiorul sacoului său, lăsându-și arma să strălucească pentru puțin în lumina candelabrelor vechi.

— Ne lasă să-l purtăm, Artyom se justificase de îndată ce se întâlnise cu neîncrederea din ochii mei, ridicându-l de îndată suficient cât să cuprindă jumătate din costumele speciale pe care le aveam pe noi.

— Arăt ca un clovn pe lângă tine, comentasem sinceră, provocându-i o criză de râs blondului de lângă mine. Ne oprisem cât să zâmbim amândoi pentru poză, iar Artyom se deplasase puțin cât să o trimită, zâmbind cât timp scria ceva. Dacă n-ar fi fost îndrăgostit de Amelie, n-aș fi avut încredere în el sub nicio formă.

La ora 20:00 fix, pătrunsese amândoi într-o sală imensă, căptușită cu picturi imense de la stânga la dreapta și presărată cu perechi de bărbați și femei, probabil parteneri de-ai lui Fedorov. Un instrumental clasic, liniștit, curgea lin printre discuțiile invitaților, lăsând spațiu și zumzăielilor umane, cât să se armonizeze împreună.

Atât eu cât și Artyom fusesem trași spre un alt grup de persoane, recepționerii pentru invitații ruși, unde în mijlocul lor zăcea nimeni alta decât Xenia, mătușa mea. Părul ei blond albicios era prins într-un coc dezordonat la ceafă, lăsând la vedere cercei grei cu safire, o blană neagră curgând pe umeri și o rochie subțire, dintr-un satin bej.

— Fetele pe care trebuie să le urmăriți poartă câte un cercel cu rubin în urechea dreaptă. Dacă observați neînțelegeri, acționați calm și găsiți-mă prin sală. Excepție face Fedra Kondrat în seara aceasta, care va trebui să fie translator pentru singurul invitat din afara țării.

Nu-i cunoșteam pe așa-ziși mei colegi căci nu  avusesem șansa să lucrăm împreună, însă privirile lor mă găsiseră cu ușurintă, de parcă și-ar fi ținut ochii tot timpul asupra mea și ar fi știut cine stătea în spatele acestui nume.

— Mergeți! Fedra, Artyom, un cuvânt!

Același cuvânt pe care mi-l ceruse și Fedorov, dar care se transformase într-o palmă puternică peste obrazul meu. Îmi pusesem mâinile la spate, așteptând ca Artyom să se așeze cu un pas mai în față, după cum eram obișnuite și eu și Amelie. Însă nu o făcuse, iar Xenia observase de îndată gestul lui. Îl lovisem cu osul cotului cât să-și amintească căci era cu mintea printre nori în seara aceasta.

— Vreau să-l protejați și ajutați pe Maximilian Fernsby în orice formă! Artyom, tu știi prea bine cu cine nu trebuie să între în contact, aștept să-ți faci datoria, ori Fedorov are ac de pielea ta! vocea ei joasă, goală și aspră, de fumătoare, atinsese o coardă în interiorul meu. Recepția nu era cel mai periculos loc din palat ci sala de evenimente, care părea să primească cu demnitate această titulatură.

— Fedra, ai obligația de a-i traduce, fără interpretări personale ori intervenții tipice ție! De asemenea, dacă vreo domnișoară din sala aceasta va dori să-i vorbească, să danseze, ori să se culce cu el, nu le vei stai în cale! îmi ordonase mai aspru decât oricui alt angajat, creând o atmosferă jenantă.

Își luase tălpășița fără să-mi mai adreseze un cuvânt, însă mă ochise aspru, amintindu-mi că din bună voința ei putea să-mi asprească orice pedeapsă.

— Ești sigură că ți-e mătușă? Artyom mă întrebase din spate, venind în cele din urmă în rând cu mine, și își oferise brațul drept suport și pornise cu mine pe lângă el în căutarea lui Maximilian Fernsby.

Xenia mă dojenise ca pe un copil mic, de parcă scopul meu în palat consta în a le încurca treburile lor. Huh! Ca și când aș fi putut face asta!

— Ajută-mă să-l găsesc! murmurasem bosumflată în timp ce mă chinuiam cu migrena dureroasă, alimentată de zgomotul din jurul nostru.

— Londonezul tău preferat? Stă în colț, nu-i de mirare! Cred că se întreabă pe ce planetă a nimerit! Artyom comentase ironic, arătându-și aprecierile pentru invitatul străin. Îmi luase mâna în a lui și mă târâse printre grupurile de discuții, din care se mai desprindea câte o doamnă sau fetișcană care să-mi arunce priviri urâte.

— Controlează-ți privirile, o să creadă că ai ceva personal cu el și-ți va face o plângere pe care nu o vei uita toată viața ta! însăși eu mă găsisem amenințându-l pe gardianul meu, fiind pusă în alertă de spiritul critic al străinului.

— Vai, dar ce mă tem! Artyom se strâmbase nemulțumit, privindu-mă pe sub gene de parcă tocmai îl înjurasem. Dintre un gardian loial și un băiat de bani gata, crezi că Fedorov îl va alege pe cel din urma? îmi ceruse o părere sinceră pe care o cuvântasem fără prea multe ezitări.

— Ca tine mai găsești încă cinzeci pe stradă, însă banii tatălui său nu cred că pot fi înlocuiți ori asemuiți, Artyom.

Își mușcase limba de dragul meu, să nu facă ceva împotriva a ceea ce-i cerusem, dar îl credeam în stare să se răzbune pe Fernsby doar așa, pentru că nu-l plăcuse.

Ne apropiasem de Maximilian cu repeziciune, privind cât de izolat ședea brunetul cu ochi albaștri, înconjurat de persoane care vorbeau o limba cu totul străină. Îmi luasem brațul din al lui Artyom și mă afișasem în fața gardianului meu cu o expresie neutră, care să nu-l sperie, dar și care să nu aștearnă duble păreri în rândul celor invitați.

— Domnule Fernsby, vă conduc la locul dumneavoastră? întrebasem politicoasă, privind cum ochii lui găzduiau un strop de bucurie la vederea noastră. Eram ca o ancoră aruncată în mare și de care Maximilian se agățase disperat.

Își scosese mâinile din buzunarele pantalonilor de îndată și își direcționase privirea spre Artyom, care-mi respira precipitat în ceafă. Amelie ar fi făcut o treabă mult mai bună dacă ar fi fost aici, însă aveam să mă descurc binișor și eu. Cel puțin, mă rugam să fie așa.

— Asta face parte din eveniment? întrebase la fel de pierdut precum noi, privind în jurul nostru. Grupulețe mici de femei și bărbați se amestecau în sală, pe ritmul lent al unei melodii clasice, împingând plictiseala dintr-un colț în altul până la sosirea capetelor luminate.

— Evenimentul prilejuiește interacțiunea dintre oameni de afaceri, la fel cum sunteți și dumneavoastră. Ar trebui să cunoașteți mai bine astfel de ocazii! Artyom comentase răutăcios din spatele meu, încasând un cot drept răsplată.

— Să mergem! intervenisem între cei doi, aruncându-i o încruntătură lui Artyom. Nu-i convenise, încăpățânarea își făcea de cap cu el în seara asta.

Îi făcusem semn lui Maxiliam Fernsby să înainteze ca mai apoi să-l pot apuca pe minunatul de Artyom de mânecă.

— Ce ți-am zis? îl întrebasem în șoaptă, asigurându-mă că mă ascundeam după silueta bărbatului din fața noastră. Dacă te vede Fedorov comportându-te așa, nu o vei mai vedea pe Amelie la față curând! Și la usa apartamentului nostru nu vei avea ce să cauți! îl amenințasem într-o rusă spartă, sunând mai idioată decât voiam.

— Nu știi să te distrezi, Marina!

De parcă aș putea să mă mai distrez pe seama unor amărâți de invitați! Înghițisem în sec și murmurasem comenzi către Fernsby, privind reticentă în stânga și dreapta. Fete plăpânde în rochii stufoase sub care stăteau crinoline, femei seducătoare cu decolteuri ademenitoare și rochii curgând pe șolduri, bărbați sorbind însetați din pahare pline de băutură și fete îmbrăcate la fel de sărăcăcios, cu cercei din rubine într-o ureche, părând de-a dreptul stinghere.

Precum mine. Însă n-aveam rubine și nici nu stăteam printre clienți, în seara aceasta eram doar o traducătoare.

— Masa chiar din fața dumneavoastră! sugerasem de îndată ce ajunsesem lângă o masă rotundă, așezată aproape de centrul sălii, ascunsă sub un candelabru din cristale curgătoare și nimic mai mult.

Într-un colț zăcea un om în vârsta, între două fete tinere, care-l priveau pe Fernsby cu ochi misterioși. Îi șoptisem la ureche să meargă să salute celelalte persoane de la masă, dar să țină cont că fetelor trebuia să le sărute mâna. Mă săgetase cu o privire aspră și înfuriată, însă își împinsese instinctele undeva în spatele orgoliului său și se grăbise să dea mâna cu bărbatul cu păr sur. După ce afaceristul rus murmurase ceva cu un zâmbet larg pe față, londonezul răspunsese cu o rusă aproape perfectă.

— Dobrii vecher!Pryatna praznakomitsa!

— Ce-a spus? îl întrebasem în șoaptă pe Artyom, sințindu-mă emoționată pentru londonezul din fața mea.

— Că-i pare bine de cunoștință! A depus ceva efort! Artyom lăsase glumele la o parte, fiind gata să traducă el pentru Fernsby dacă era nevoie. Bărbatul în vârstă zâmbise strâmb și după ce mai strânse mâna încă odată cu brunetul străin, se reașezase la masă, privind cum londonezul se chinuia să le sărute mâinile celor două păpuși.

Mă găsisem holbându-mă prin sală, încercând să găsesc fetele de pe holul întunecat, însă nici memoria nu mă ajuta prea bine, nici faptul că machiajul și părul le transformase în adevărate fete din secole de mult trecute.

Auzisem aceleași cuvinte din partea londonezului, urmate de replicile celor două, în engleză, ca să arate că nu numai el făcuse eforturi pentru a se adapta situației, ci și ele. Accentul puternic mă atrăsese din nou spre discuția de la masa noastră, unde Artyom se așezase de ceva timp, așteptând cu nerăbdare mâncarea. Frigul și stresul consumase și ultimul strop de energie din interiorul nostru, însă eram convinsă că datoria mea de a fi traducător nici măcar nu începuse.

Îmi adunasem rochia ponosită în mâini și mă străduisem să încap în spațiul dintre masă și scaun, iar cu ajutorul mâinilor lui Artyom, mă așezasem cu greu pe scaun. În dreapta mea revenise Fernsby, își curățase gâtul sonor, parând că vrea să mă întrebe ceva, însă ezitase. Ambele rusoaice de la masa noastră stăteau cu ochii pe el, iar atmosfera devenise de-a dreptul greoaie și jenantă.

Când Maximilian Fernsby se hotorâse într-un final să-mi spună ce-i stătea pe limbă, în fața ochilor noștri apăruseră Fedorov și alți doi ruși înfumurați, îmbrăcați în negru din cap până în picioare, cu părul dat peste cap, aranjat la perfecție. Inima mi se oprise în gât și pentru câteva clipe bune nu-mi găsisem puterea de a face vreun gest.

— Ridică-te și salută-l. Ai grijă! îi șoptisem la ureche, încercând să-l pregătesc pentru ceea ce avea să urmeze. Ochii de gheață ai rusului suprem săpaseră adânc în drumul său de la rusoaicele fatale la băiatul afaceristului Gray din Londra.

Mă ridicasem alături de Maximilian, asumându-mi rolul de traducătoare, ori Fedorov avea să mă creadă o ușuratică leșinată după invitatul străin. Nu fusese prima dată când mă numise așa, de aceea mătușa Xenia și Aleksei Fedorov mă țineau din scurt, de parcă Ihorivna avea să se prăbușească din cauza mea.

— Aleksei Fedorov! Încântat de cunoștință! rusul cuvântase puternic într-o engleză impecabilă, scutindu-ne pe toți cei prezenți de traduceri întârziate și deviate de la realitate.

— Maximilian Fernsby, de asemenea! brunetul răspunsese politicos și își extinsese brațul cât să dea mâna cu blondul sceptic din fața lui, însă gestul îi fusese respins de îndată. Nu-l mai văzusem să facă așa ceva vreodată, tot timpul se arătase prietenos față de invitații străini, însă din motive necunoscute, nu își arătase niciun fel de simpatie față de Fernsby.

Brunetul cu ochi albaștri își retrăsese mâna înainte ca cei prezenți să observe disconcordanțele dintre cei doi, și continuase să zâmbească neutru.

— În calitate de fiu al unui drag asociat, sunteți bine primit în palatul Ihorivna, domnule Maximilian! Sper că această seara va aduce doar beneficii pentru legătura dintre noi! cuvântase impunător, contrar inpresiei pe care o lăsase mai devreme, și își îndesase mâinile în buzunarele pantalonilor, privindu-l mândru.

— Vă invit la un scurt tur al palatului! Angajații mei nu au avut timp să vă arate împrejurimile, nu-i așa? Fedorov aștepta liniștit răspunsul lui Fernsby, parând că în tot acest timp îl critica în continuu.

— Dacă nu aveți altceva în plan, aș fi încântat! Maximilian Fernsby răspunsese invitației foarte reținut, probabil simțind și el cât de gâtuită sunase propunerea rusului cu ochi goi.

— Petrecerea va debuta la cererea mea, domnule Fernsby! Să mergem!

Mă blocasem pe propriile mele picioare, neștiind ce ar fi trebuit să fac într-o situație care se desfășura în teritoriul lui Aleksei Fedorov. Nu era nicidecum o activitate oficială, dar mi se ceruse să-l ajut pe Maximilian ori de câte ori va avea nevoie. Îmi menținusem fața serioasă, așteptând instrucțiuni.

— Domnișoară Kondrat, sunteți invitată și dumneavoastră la mica noastră excursie, Fedorov privise în sală cât mă informase asupra noii mele sarcini. Superb!

Mă strâmbasem către Artyom fix câteva secunde și pornisem în urma celor doi, strângând din dinți când marginile pantofilor începuseră să sape în rănile deja existente. Încercasem să respir regulat în timp ce aruncam priviri în jurul meu, Fedorov ne căra prin mijlocul sălii, parcă încercând să se mândrească de legăturile lui cu londonezul ori parcă încercând să mă facă de rușine. În comparație cu kilogramele de aur care împodobeau capetele și gâturile invitatelor din sală, Fedra Kondrat arăta precum o Cenușăreasă. O cenușăreasă a cărei poveste nu avea să devină bună sub nicio formă, ori încununată de fericire veșnică. Nu eram în povești, eram în lumea reală și știam prea bine că la final nu mă aștepta nimic.

Ne plimbasem peste tot în sală, Fedorov oprindu-se în dreptul grupulețelor de oameni pentru a-l introduce pe Fernsby, sorbind din priviri femeile propriilor lui cunoștințe, nepăsându-i de cât de inconfortabil se simțea invitatul său. Tradusesem câteva discuții din momentul în care domnul rusul se plictisise, ca din senin, de vorbit engleza. Îl simțeam cum mă nimicește cu privirea, însă mă ținusem deoparte de el, refuzând să-l întâlnesc chiar și cu privirea. La ultimul grup, format în preponderență de invitați mai tineri, luase un pahar de șampanie de pe masă și îl dase pe gât precum apa, atrăgând atenția tuturor. Bărbații se priviseră reciproc cu ochi mari, câstigând aceași reacție și din partea londonezului. Judecând după privirile lor, bănuisem că Aleksei Fedorov nu mai făcuse niciodată una ca asta în fața partenerilor săi. Eu, una, nu mai participasem niciodată la astfel de petreceri, însă nu îmi era greu să cred că destrăbălarea nu-i atingea pe cei de sus.

— Începem evenimentul, domnule Fernsby! Fedra, condu-l, te rog, înapoi la masă! dezinteresul din vocea lui Fedorov se datora paharului de băutură pe care se decisese să-l dea pe gât de îndată, de parcă ar fi fost în biroul lui, unde își permitea orice.

Nu mai așteptasem mult, ci ne întorsesem amândoi pe călcâie, parcă încercând să scăpăm de negura sufocantă pe care rusul o purta în jurul său. Deși muzica răsuna din ce în ce mai puternic în sala imensă, tocurile mele pluteau deasupra tuturor zgomotelor din capul meu, făcându-mi inima să bată sufocant de tare.

— Fedorov e șeful tău? glasul răgușit al londonezul mă smulsese din discuțiile din interiorul minții mele, mutându-mi privirea asupra lui. Felul în care scana mulțimea, hainele pe care le purtau și critica din ochii lui îmi spunea că înțelege mai mult decât ar fi trebuit.

— Nu este superiorul meu direc-

— Dar răspunzi în fața lui, încheiase afirmația mea, privindu-mă de peste umărul său cu o reticență ciudată. N-ar trebui să-i comunic prea multe înformații, e doar un simplu invitat, va pleca peste câteva zile!

Ne strecurasem printre multe alte mese, încercând să ajungem în punctul de plecare inițial, însă părea că ne învârteam în cerc. Muzica se oprise brusc, lăsând loc vocilor umane să se contopească într-o zumzăială generală.

— Bună seara tuturor invitaților mei! Sunt Aleksei Fedorov și vă urez bun venit în Palatul Ihorivna!

Orice zgomot încetase, invitații s-au poticnit pe loc, privind în aceași direcție. Pe când eu și londonezul eram contracurentului, încercând să ajungem cât mai repede la locurile noastre.

— Bucurați-vă de muzică, companie bună și afecțiunea frumoaselor fete din sală!

Vocea lui mă lovise în spatele capului precum o piatră, făcându-mă să realizez că se referea la fetele de pe hol, la fetele cu cercelul de rubin. Înghițisem în sec deși gâtul îmi era uscat, privind zâmbetele putrede de pe chipurile bogătanilor de la mese. Se bucurau, se bucurau în ciuda suferințelor pe care Fedorov le creease tuturor celor care lucrau în palat. Și pentru ce? Pentru siguranța unor bărbați și a unor femei lipsite de ceea ce însemna realitatea.

Ajunsesem la masa noastră într-un final, iar când încercasem să mă așez pe scaun, rochia mi se agățase în tocul pantofilor, reușind să mă împiedice suficient de tare cât să cad, însă Artyom mă prinsese de mână, la fel cum făcuse și Maximilian. Grozav! Îmi revenisem în cele din urmă și mă așezasem pe scaun, gândindu-mă undeva în adâncul minților mele la tot ce văzusem cu Fedorov încă vorbind la microfon, precedat mai apoi de muzica zgomotoasă.

Să mă întoarcă cineva în frigul de la recepție!

— Uită-te la ei cum beau! De parcă nu au mai pus mâna pe o sticlă de ani de zile! Artyom îmi murmurase în engleză la ureche, judecându-i pe cei din jurul nostru. Paharele umplute cu băutură se goleau, din nou și din nou, sub discursul impunător al lui Fedorov. Lângă rusul cu ochi goi venise și Natalia, soția lui, zâmbind cu superioritate în ochi, de parcă cineva i-ar fi admirat soțul. Încercase să-și împreuneze mâna cu a lui, însă macabrul Fedorov acționase ca și când nu s-ar fi aflat în dreapta lui și făcuse un pas înainte, continuând să vorbească la microfon. Nu era greu să spui că o căsnicie precum cea a Nataliei Fedorov era imposibilă, când lucrul acesta era ușor de văzut chiar și de cel mai beat dintre invitați.

Maximilian se mișcase puțin în dreapta mea, iar privirea mi s-a perindat asupra mâinilor lui, observând cum își scoate telefonul din buzunar și se uită la ceasul care era încă valabil pentru fusul orar din Londra.

— Mi-ar plăcea să dansați un prim vals cu oricine din această sală!

Vocea joasă a rusului ajunsese pentru o ultimă dată către noi, iar o altă melodie clasică, suavă și impunătoare, răsunase în întreaga sală. Grozav! Era timpul ca Artyom să devină un gentleman și să-mi ceară permisiunea pentru un dans, însă gardianul nu luase în calcul concurența.

— Vrei să dansezi? vocea britanicului mă lovise în frunte precum o minge aruncată la țintă. Melodia nici nu începuse bine, iar Maximilian, singurul invitat străin din sală, se repezise la dans de parcă cineva ar fi stat cu o armă la tâmpla lui.

— D-desigur! mă bâlbâisem total, luată prin surprindere de invitația lui. N-ar fi trebuit să accept, Xenia și Fedorov m-ar sancționa numai decât, iar pedeapsa n-ar fi prea suportabilă. Însă am acceptat fără motiv, de parcă cineva îmi luase mințile.

Pantofii mă chinuiseră destul când revenisem în picioare, însă îmi păstrasem fața indiferentă pentru că era nevoie și pentru că trebuia. Îmi luase mâna dreaptă în a lui, mângâindu-mi pielea cu o căldură plăcută și moleșitoare, și pășisem amândoi înspre o margine a ringului de dans unde se mișcau iregulat diferite perechi de invitați. Ne găsisem locul printre ei, Maximilian ținându-și o mână pe talia mea, iar eu mai jos de umărul lui, fiindcă era mai înalt decât mine și îi ajungeam cu fruntea în dreptul bărbiei sale.

— Îți place să dansezi? întrebasem în urechea lui, privind pierdută în față cum petrecerea se desfășura sub ochii mei, dirijată de o melodie clasică, plăcută pentru unii, insuportabilă pentru mine.

— Mai puțin decât aș fi crezut, vocea lui admisese fără ezitări că se simțea presat de întreaga conjunctură, de petrecere. Tăcusem amândoi, mișcându-ne precum două păpuși dintr-o piesă de teatru. Mai aveam puțin și adormeam, dar ca de nicăieri îl zarisem pe Fedorov la o masă din apropiere, împărțindu-și paharul cu o fată îmbrăcată diferit față de invitatele de onoare din sală. Mai precis trebuia să fie o fată din grupul celor urmărite de recepționere! Era blondă, cu părul ondulat în valuri elegante, cu pielea albă și cu o siluetă de invidiat.

— Nu ești rusoaică, domnișoară Kondrat! Până și șeful tău preferă să vorbească rusă în locul tău, să nu-l mai menționez pe gardianul tău!

Mi se uscase gâtul când îl auzisem vorbind cu o atât de mare siguranță, însă mă ținusem fermă pe poziții, încercând să nu-i dau de înțeles că avea dreptate.

Mă depărtase puțin, lăsăndu-mă pe spate cât să-l privesc în ochi cu o atitudine rece, aproape indiferentă. O privire care mă salvase întotdeauna de ce-i mai rău, de profitori și de rău voitorii din propria mea familie.

— Are vreo relevanță pentru dumneavoastră, domnule Fernsby? mă privise cu ochii lui albaștri, criticând ceva ce văzuse chiar în privirea mea.

— Mă întreb cum ai aterizat în mijlocul depravării rusești, Fedra Kondrat! exclamase serios, retrăgându-și privirea de parcă ar fi concluzionat pentru el însușit

Drept răspuns, am ales să tac.

— V-am întrebat dacă are vreo relevanță pentru dumneavoastră? repetasem întrebarea clar și răspicat, privindu-l în ochi în același mod în care o făcea și Amelie cu mine când îi greșeam. S-a încordat, probabil simțind că a întins coarda prea mult, și m-a privit cu neutralitate.

Învățasem câteva lucruri în poziția de recepționeră, și anume, că nimeni nu întreba informații personale dacă nu avea nevoie de ele cu adevărat. Și eu, în poziția mea de umilă recepționeră, nu eram obligată să răspund în fața nimănui despre viața mea personală.

— E curios că vorbești engleza atât de curat. Nu ești de aici, pot să spun asta cu ochii închiși. Iar dacă pot să fac asta, sunt în poziția de a mă întreba și ce te-a determinat să vii într-un asemenea loc! justificarea lui deloc banală mă făcuse să înghit în sec, dar să-l privesc la fel de indiferentă.

— Motive. Nu te-am întrebat de ce ești aici, domnule Fernsby? Dar să sții că nu caut un răspuns, bănuiesc că te afli într-o sală unde se dansează vals pentru același motiv pe care îl au și celelalte optzeci de personalități din jurul nostru. Si dacă nu, atunci este o chestiune privată în care nu doresc să mă amestec.

Mă rotise brusc, amintindu-mi că încă dansam vals, iar în jurul nostru se strânseseră perechi și cupluri de bogătani, urmând a schimba partenerii în rotație, probabil. Nu știam să dansez și nici nu prea-mi păsa, rochia ponosită se flutura cu greu pe lângă mine, ascunzându-mi stângăcia cu succes.

— Ultimul obiectiv din sala asta sunt afacerile, comentase el în timp ce ne ghidase mișcările în afara cercului deja format. Ne trăsese la margine, unde dansau potolit câțiva bărbați amețiți și târâți de soțiile ori amantele lor.

— Și primul? îl întrebasem curioasă de ce crede, simțind că privește detașat întreaga situație, și o percepea mai bine decât Artyom și mine, personalul din interiorul palatului Ihorivna.

— Prefer să nu mă pronunț.

Nu se putea să-mi pese prea tare despre ce băuturi consumau cei din sală sau pentru ce veniseră de mână cu amantele lor, cât îmi păsa de salariul meu și de recuperarea bunicii. Dintre toate speranțele mele măturate de frigul din Moscova, mai rămăsese cea de a o face pe bunica bine.

Atât.

Valsul se încheiase după o eternitate, anunțând întoarcerea mea la masă, unde puteam să mă bazez pe Artyom că va ține conversația vie. Nu era tocmai antrenant să te holbezi la femei afurisite și bărbați care-și căutau prada pentru noaptea aceasta.

Mă întorsesem cu rochia ridicată în mâini, ocupând locul de lângă Artyom fără comentarii suplimentare. Trei rusoaice frumoase stăteau lângă masa de vizavi, privindu-l pe Maximilian Fernsby în detaliu, analizand fiecare mișcare. Cum își fixa ceasul, cum sorbea apă din pahar, cum își mutase un inel de pe degetul arătător musai pe inelar.

— Mă scuzi dacă merg afară să fumez? Mă plictisesc teribil, Fedra! Artyom comentase de lângă mine, atrăgându-mi atenția asupra lui. Își sprijinea capul într-o mână și se holba printre florile decorative la cele trei exemplare de femei fatale.

— Nu te scuz, îi răspunsesem sinceră, știind că dacă Fedorov nu-l găsește acolo unde îi e locul, va fi dat afară.

— Fie! oftase apăsat și se lăsase pe spătarul scaunului, ajungând la același nivel cu mine. Nici nu știa cât de tare mă bucura faptul că stăteam în liniștea mea, fără să mă chinui prea tare, fără să primesc directive din partea lui Aleksei Fedorov.

— Toate femeile astea roiesc în jurul londonezului, iar el stă pe scaun așa... de parcă nu le vede, Artyom murmurase pentru el, plimbându-și degetele peste bărbie.

— Ce-ți pasă ție, mhm? îl întrebasem în timp ce mă lăsasem pe spate, relaxându-mă așa cum se cuvine.

— Domnul Fernsby își trăiește visul aici, iar tu nu-l lași, Fedra! vocea lui mă trăsese înapoi într-o cameră întunecoasă din capul meu, contopindu-se cu alte voci cunoscute, care nu-mi dădeau pace.

De la venirea mea la Ihorivna mi se tot spusese că nu las oamenii să facă ce-și doresc, că le stau în cale. Încă mă întreb la ce se referă.

— Ce fac greșit, Artyom? eram amândoi prinși într-o tranșă, invitații din fața noastră erau doar o imagine blurată, muzica doar un sunet înfundat.

— Lasă-le pe femeile alea să facă ce vor ele, ori te trezești cu plângeri anonime adresate lui Fedorov. Fi mai atentă, Fedra! Ți se plasează o capcană și, pe deasupra, tu-ți întinzi covorul roșu pe care să pășești în drum spre ea! Artyom îmi vorbise în rusă, la ureche, în șoaptă, cutremurându-mi rațiunea. Maxilian Fernsby furase o privire scurtă spre noi, probabil simțind că se vorbește despre el și își împreunase mâinile, lăsând inelul să sclipească în lumina diafană a candelabrelor.

— A vrut să danseze, am dansat.

— Exact, Fedra! A vrut să danseze și tu le-ai cântat în strună dezamăgitelor care vor avea o scuză bună pentru a te reclama, îmi reproșase iritat, trecându-și cu vârful degetelor peste bărbie.

— Dă-le naibii! izbucnisem nervoasă în timp ce-l priveam în ochi. N-aveau decât să-mi oprească salariul și pentru luna asta! Le promisesem că dacă îmi găsesc motive pentru a nu mă plăti trei luni de zile din contract, voi pleca fără să-mi asum vreun fel de daune. Semnasem o clauză pentru asta, iar ei știau prea bine că aveau de pierdut dacă acționau împotriva mea.

— Ne-au laut drept slugi pentru depravații ăștia! Preferam să stau la recepție, în frig, decât aici! Mi se întoarce stomacul pe dos! vocea lui Artyom purta o ura deosebita pentru capetele luminate din sală, iar vorbele lui începeau să aibă același efect asupra mea.

O pauză scurtă, cât să permită clinchetelor de sticlă să răsune în sală intervenise între primul și al doilea vals, iar curând, sub privirile mele sceptice, cuplurile începuseră să se adune pentru un altul. Cele trei rusoaice seducătoare șoptiseră câteva cuvinte una alteia și în final, una dintre ele, cea mai voluptoasă, făcuse pași timizi până ajunsese în fața londonezului.

O privisem insistent, încercând să văd dacă avea nevoie de un traducător, însă contrar așteptărilor mele, se deranjase să vorbească în engleză de una singură. Maximilian Fernsby se prefăcuse interesat de telefonul lui, însă vedeam din colțul ochiului cum făcea stânga-dreapta între ferestrele cu aplicații de pe telefonul său în așa fel încât să nu fie nevoit să interacționeze cu prea multe persoane.

Blonda îmbrăcată într-o rochie vișinie îl atinsese ușor pe umăr, câștigându-i atenția în cele din urmă. Mai apoi își scosese zâmbetul inocent de după perdele, aruncându-l în față precum o armă letală. Voia să danseze neapărat cu el și părea emoționată, mai ales că brunetul nu căzuse în plasa ei.

În fond, cam așa se construiau relațiile, un dans cu o femeie conștientă de propriile puteri, și un afacerist nătâng și eventual, băut. Un copil drept factor motivant și mai apoi o căsătorie, iar viitorul celor doi era mai mult decât asigurator.

— Londonezul ăsta al tău... nu-ți pare ciudat? Artyom vorbise cu o țigară între buze, fiind pe cale să o aprindă. Îl privisem amândoi cum se depărtase de masa noastră, țintind ringul de dans.

— Nu te comporta ca și când ești de la securitate! îi smulsesem țigara dintre buze înainte ca cineva să-l vadă și să-l reclame. Adu-mi câțiva plasturi, am niște răni încredibile! în schimb îi ordonasem fără să stau pe gânduri, provocându-i o expresie mirată pe chip. Se ridicase nemulțumit și îmi smulsese țigara din mână, plecând prin sală de parcă voia să treacă prin invitați. Amelie trebuia să lucreze din greu la caracterul lui, era aprig și înfumurat față de oamenii din jurul său, însă cu ea era de-a dreptul gentil.

Privisem obosită în sală, ochii mei agățându-se de imaginea lui Aleksei Fedorov care turna în pahare invitaților săi cu bunăvoință și generozitate. O claie de fum se plimba în jurul lui, iar domnișoara tânără, cu cercel de rubin, zăcuse strânsă de brațul lui, storcită de corpul lui îmbrăcat în hainele rigide. Părea că zâmbește, însă pe măsură ce insistam mai mult, realizam că o făcea doar când rusul cu ochi goi își direcționa privirea în direcția ei. Ce era de zâmbit când stăteai lângă un om atât de influent, pe care-l știai de câteva ore bune? Mă cuprindea o milă pentru ea când Aleksei o trăgea și mai tare lângă el, forțând-o în anturajul lui, convingând-o puțin cu puțin că lumea lui e bună și că distracția pe care o încuraja în interiorul palatului său nu era nici pe de parte atât de rea precum părea. Și nu era doar ea, erau multe alte fete, copii fidele, strânse în brațe de bărbați care le puteau fi părinți.

Când mă așteptasem mai puțin, Artyom apăruse din spatele meu, aducând un miros puternic de tutun după el. Îmi aruncase cutia cu leocoplaste pe masă și se reașezase pe scaun, cuprinzându-mă cu veșnica lui încruntătură de nemulțumit. Îl întâmpinasem cu aceași expresie, abținându-mă să nu râd de cât de derutat se arăta față de gesturile mele.

— Nu fi înfumurat, Artyom! Ți-ai revenit? Ai fumat țigara? ironia rece din glasul meu atinsese o coardă sensibilă, căci oftase adânc. Luasem plasturii de pe masă și îi vârâsem în poala rochiei mele, iar mai apoi mă rotisem cu picioarele către camaradul meu în așa fel încât să-mi descalț pantofii și să mă bandajez cumva.

— Am fumat ca un nesătul astăzi, Fedra! N-am stare, îmi vine să mă plimb tot timpul, parcă-mi fuge sângele în ven-

— Oricum îți fuge! Ai fi mort dacă s-ar opri! îl tachinasem amuzată în timp ce mă aplecasem cât să ajung să-mi scot pantofii. Fir-ar! Mă duruse teribil când smulsesem un pantof din picioarele mele. Îmi era prea mic, n-aveau pantofi pe măsura mea, iar ce mi se dădea îmi cauza mereu răni deasupra călcâiului, pe marginile superioare ale tălpilor, pe degetele mici. Eram plină de răni și mă dureau îngrozitor, dar n-aveam încotro!

— Da, dar nici așa, Fedra! se plânsese supărat, făcând mai apoi o pauză cât să-mi privească picioarele. Nu-i poți cere mătușii tale să-ți dea alți pantofi? Arată din ce în ce mai îngrozitor, Fedra!

— E doar pentru că am mers mult astăzi, nu te îngrijora! mă ascunsesem în spatele unor scuze penibile în timp ce lipeam câțiva plasturi peste pielea sensibilă și fierbinte. Aveam sânge coagulat în interiorul pantofilor, iar rănile erau încă proaspete.

— Știi ce, le rup tocul și îi spui că s-au stricat, Artyom venise cu o idee pe cât de stupidă pe atât de amuzantă, făcându-mă să râd. Strânsesem toate hărtiuțele de pe jos și îmi revenisem în șezut, încă râzând la gluma lui Artyom. Blondul era la fel de amuzat de ideea lui, arătând un zâmbet pe care îl găseai rar pe fața lui.

— O să încerc să mai vorbesc o singură dată cu ea, poate îi schimbă. Dar să știi că nu găses–

Fusesem întrerupți de revenirea lui Maximilian Fernsby, care-și curățase gâtul ca din senin, amintindu-ne că sesiunea de dans tocmai se încheiase. Mă rotisem pe scaun cât să-i arunc o privire, să mă asigur că era el în carne și oase și că nu fusese răpit de nicio rusoaică de prin sală. Și nu, nu era răpit!

— Îți sugerez să nu te așezi, cred că vrea și cealaltă să danseze cu tine! Artyom îl luase peste picior în stilul său caracteristic, aproape făcându-mă să râd. Îmi lăsasem privirea puțin mai jos decât ornamentul decorativ floral din fața mea, găsind-o pe prietena rusoaicei curajoase cum stătea pe marginea scaunului, căutând momentul potrivit. Iar mai apoi îl privisem pe Fernsby cum se așezase mecanic pe scaunul său, forțându-se să nu privească înspre direcția lor. Își descheiase sacoul și se lăsase pe spate, realizând că vrând-nevrând, dădea oricum cu ochii de pretendentele sale.

— Nu se va mai întâmpla, brunetul îi răspunsese lui Artyom, căutând sprijin din partea noastră. N-am înțeles absolut nimic din ce voia să-mi spună! se plânse brunetul cu ochi albaștri, câștigându-mi un cot între coaste din partea gardianului de lângă mine.

— Mai precis l-au invitat la ele în suită! Artyom murmurase în șoaptă, amuzându-se de lipsa de habar pe care o arăta londonezul față de comportamentul rusoaicelor.

— Dacă te mai întreabă cineva ceva, spui net și atât! Te scutește de necazuri, de un translator și de toate celelalte probleme, îi vorbisem sinceră, simțindu-mă prost pentru el. Mâncarea era neatinsă, băuturile nedesfăcute, iar frunțile noastre cu siguranță nu erau descrețite. O petrecere pe care Maximilian Fernsby o savura pe deplin, ironic vorbind!

O altă melodie clasică răsunase în difuzoare, aducându-ne pe toți în pragul disperării. Era un ciclu repetitiv în care muzica pornea, se adunau cuplurile în mijlocul sălii, dansau și se reașezau pe scaune pentru a bea. Mă întrebam unde se țineau discuțiile despre afaceri... despre relațiile de afaceri.

— Fumezi? Artyom îl întrebase pe londonezul din dreapta mea, dându-mi de înțeles că avea să plece și să mă lase singură într-o sală atât de mare. Îmi ținusem privirea în față, scanând mesele din ce în ce mai goale și cuplurile de dansatori din ce în ce mai restrânse. Aleksei Fedorov era încă la masa sa, golind paharele, la rândul lui, în timp ce bunii lui prieteni fumau continuu din ceea ce părea a fi trabucuri.

— Mhm, londonezul încuviințase în ciuda așteptărilor mele, ridicându-se pentru a-l însoți pe gardianul blond de lângă mine. Ceea ce părea a fi la început ură reciprocă se transformase într-un început de amiciție între cei doi. Sub ochii mei începuseră să plece din ce în ce mai multe persoane, fetele care ne fuseseră date sub grijă ieșeau rând pe rând din sală de mână cu partenerii lor de dans, iar recepționerii și gardienii de la ambele recepții se întrebau ce să facă. Nici măcar Xenia nu era în sală!

Îmi încălțasem tocurile cu greu, simțind presiunea pe răni și mă ridicasem de la masă cu gândul să-i găsesc pe cei doi prieteni de țigară. Nu mai aveam ce face și totuși, nu știam dacă să plecăm sau nu, dat fiind că organizatorul petrecerii avea mințile prea tulbure și audiență inexistentă căreia să ureze odihnă plăcută și să pună punct petrecerii. Instrumentiștii de prestanță aduși pe scenă se opriseră din cântat în mijlocul momentului, lăsându-i cu gura deschisă pe toți. În acel moment realizasem că Fedorov își făcea ieșirea pe aceași ușă pe care intenționăm să plec și eu, fapt pentru care îmi încetinisem pașii. Fata de la brațul lui părea la fel de nesigură și speriată, însă cedase la imperativele lui, cel mai precis.

Traversasem sala cu greu, aproape șchiopătând, iar mai apoi o luasem pe holul căptușit de covoare roși, găsindu-i pe cei doi prieteni fumând la fereastra din capătul holului. Speram că Artyom avea să mă ducă acasă cu mașina lui, dacă nu, mă vedeam nevoită să dorm în vestiarul sărăcăcios și friguros.

Mă târâsem cu greu spre ei, atrăgându-le atenția cu foșnetul rochiei. În marea de întuneric difuz, fumul se ridica grațios în fereastra luminată de felinarul de afară. Era liniște, o liniste atât de dulce urechilor încât mă simțeam de parcă pusesem capul pe pernă după o seară lungă.

— Artyom, petrecerea s-a terminat. Tocmai l-am văzut pe Fedorov plecând! îl anunțasem fără alte introduceri, sperând să vină cu propunerea de a mă duce acasă. De dragul Ameliei ar fi făcut oricând un astfel de sacrificiu, însă nu știu dacă și pentru mine. Blondul expirase fumul dens, lăsând cale uimirii pe fața lui.

— N-a spus nimic? mirarea se concretizate într-un final în cuvinte, iar corpul i se depărtase de pervazul ferestrei, aducându-l într-o lumină portocalie, cețoasă. În spatele lui Fernsby trase pentru o ultimă dată din țigară, privind parcă hipnotizat pe fereastra îngustă.

— Crezi că nu închidea petrecerea cu un discurs dacă nu era beat? Se ținea bine pe picioare în ciuda tuturor sticlelor golite! Hai, să plecăm de aici! îi ordonasem de parcă eram șefa lui, însă nu păruse prea deranjat de ordinele mele. Venise mai aproape și își pusese mâinile pe brațele mele, încercând să-mi spună ceva din priviri.

— Trebuie să-l ducem și pe londonezul tău de aici! șoptise de parcă ar fi fost un secret de stat.

— Și de ce-mi spui asta? Tu conduci mașina, nu eu? Fă ce vrei, dar eu vreau să ajung acasă cât mai repede! îmi arătasem indiferența față de londonez, simțind că era mai bine să-l las să funcționeze după propriile reguli.

— Fedra, dacă nu ai fi verișoara Ameliei, te-aș lăsa să vii acasă pe jos, de mână cu atitudinea asta a ta! amenințarea lui păruse o simplă glumă la început, însă realizarea mă lovise târziu în spatele capului. Artyom își făcea datoria, mai înainte de toate, față de Amelie, fata de care era îndrăgostit și mai puțin față de mine. Mă lovise în spatele capului atât de tare încât pentru câteva clipe îmi fusese imposibil să înțeleg că eram de una singură, deși Artyom îmi dăduse impresia că era aproape de mine, că îmi apăra spatele.

Îl auzeam în cel mai îndepărtat punct al minții mele cum îi comunica lui Maximilian că plecăm și fără să-i mai privesc, o luasem ușor în spatele lor, încercând să nu icnesc de durere la fiecare pas. Mă prinsesem de balustrada metalică și pășisem pas cu pas, privind numerele aurii de la camerele ce se întindeau de o parte și de alta a etajelor. Artyom povestea despre arhitectura locului în timp ce Fernsby privea în toate direcțiile, beneficiind de turul gratuit pe care Fedorov ar fi trebuit să îl facă de atât de mult timp.

Ajunsesem la etajul doi alături de cei doi bărbați din fața mea, simțind o liniște stranie. Știind că Fedorov își avea biroul aici, te-ai fi așteptat ca totul să fie împânzit de securitate și gardieni. Petrecerea li s-a urcat la cap, cu siguranță! Ochisem ușile mari și albe pe care stătea mândru numele lui Aleksei Fedorov, parcă neputându-mi lua privirea de pe literele aurite. Mi-o imaginam pe fata nevinovată de adineauri ca fiind acolo, iar mila mă lovise ca și când aș fi cărat-o cu mâna mea în ghearele lui.

— Fedra! Fedra! îmi auzisem numele strigat de undeva de departe, rupându-mă din gândurile mele. Îmi revenisem în simțiri când îi găsisem cu ochii mei pe cei doi bărbați jos, lângă o persoană ce păruse să fi leșinat. Deși mă dureau picioarele incredibil de tare, coborâsem scările în viteză pentru a ajunge mai repede lângă ei.

Recunoscusem rochia lungă și albă, părul blond nispiu și cercelul de rubin într-una din urechi, părea a fi fata pe care Fedorov o ținuse lângă el pe parcursul petrecerii. Artyom se dăduse la o parte, lăsându-mă să ajung cât mai repede lângă corpul fetei cu pielea palidă, dar cu un obraz înroșit. Mi se strânsese inima din piept când realizasem că avusese aceași soartă precum a mea, cel mai probabil, și domnul Aleksei alesese să se debaraseze cum știa el mai bine.

— Are puls! londonezul murmurase calm, aducându-mi informația de care aveam nevoie.

— Cel mai probabil a leșinat! Artyom, trebuie să o ducem la baie, să o stropim cu niște apă rece pe față! mă gândisem imediat că cel mai bine era să plecăm de la etajul acesta pentru că dacă Fedorov s-ar fi nimerit să-și părăsească biroul, ne strângea de gât pe amândoi.

— Ok, ok. Hai să o ridicăm! Artyom vorbise fără să stea pe gânduri, luând-o în brațe de unul singur și încercând pe cât de mult posibil să se miște mai repede. O vâjâială puternică îmi cuprinsese capul, împingându-mă să-mi scot pantofii din picioare înainte de a păși. Fernsby mă așteptase, aruncându-mi o privire de-a dreptul uimită când observase că pășeam și așa șchioapătă. Covoarele roși de pe scări se simțiseră moi, însă adevăratul chin începuse când călcasem pe gresia rece ca gheața a băii.

Artyom o așezase pe un scaun deșirat,  întâmplător găsit în cămăruță mica ce suplinea o baie în toată regula, lăsându-mi timp pentru a aduna apă în căușul palmelor cât să o stropesc pentru a-și reveni. Stropii de apă s-au prelins de pe frunte pe obraji, sfârșind mai apoi pe materialul rochiei. Blonda cu buze rozalii murmurase câteva scâncete drept răspuns, semn că apa rece funcționase și în câteva clipe își deschisese pleoapele greoi, lăsând la vedere o pereche de ochi de-a dreptul fermecătoare. Îi citisem confuzia în ochii ei curați, fugărită imediat de frica și teroare care suprimase întreg chipul ei. Îi văzuse pe cei doi bărbați din spatele meu și se speriase, se chinuise să se dea cât mai în spate pentru a păstra distanța de ei, dar nu mai avusese unde. Mă privise scurt, parcă încercând să-mi spună că nu se simțea în siguranță cu cei doi.

— Mi-ar plăcea să vorbesc de una singură cu ea! comunicasem dorința mea fără să mă mai întorc spre cei doi, soldând-o cu un zâmbet cald și încurajator către blonda firavă de pe scaun. Curând, pantofii celor doi dictaseră ieșirea lor din baia îngustă, iar ușa din lemn ne separase pe amândouă de tot ce era a lui Fedorov.

Sunetul picăturilor de apă ce cădeau pe gresia albă era apăsător, accentuând liniștea teribilă din palat și umezeala din încăperea în care stăteam amândouă. În dreapta, deasupra capului meu zăcea un tub luminos cu o tentă albastră, care făcea întreaga cameră să pară rece și deprimantă. Vopseaua pereților se decojise de multă vreme, iar firele și conductele care alimentau camera cu apă erau la vedere.

Mă lipisem cu spatele de una din cabinele ce ascundea toaletele, deși îmi era frig și greață de umiditatea ce-și găsise casa pe suprafețele vechi. În fața ochilor mei zăcea captura lui Fedorov, cu obrazul roșu inflamat și cu ochii în lacrimi, dar cu o frumusețe exorbitantă la purtător. Sprâncenele îi erau încruntate, iar felul în care respira îmi lăsa impresia că se abținea din tot sufletul să nu plângă.

— Te rog să nu mă raportezi! vocea ei serioasă mă luase prin surprindere, vorbind o engleză curată, cu un ușor accent rusesc. Își împreunase mâinile în poală în timp ce ochii ei erau ațintiți asupra peretelui din fața ei. Mă întrebam în sinea mea cine era persoana de la care știa că nu obișnuiesc să vorbesc în rusă.

— Nu e datoria mea să te raportez, răspunsesem sceptică în timp ce mă distanțasem de materialul din lemn, continuând să o analizez din apropiere. Îți amintești ceva de dinainte de a leșina? îmi păstrasem vocea indiferentă, fiind conștientă că dacă aș fi arătat mai multă simpatie, aș fi primit răspunsuri ce nu mi-ar fi folosit la nimic.

Blonda își strânsese sprâncenele și înghițise în sec, încercând să-și mențină privirea ațintită asupra peretelui din fața ei.

— Eram cu domnul Fedorov.

Domnul? Ce anume din Aleksei Fedorov era domn?

— Mi-a cerut să-l însoțesc după petrecere în biroul lui și nu l-am putut refuza, mai ales știind că doamna Xenia ne-a pus să jurăm că vom face ce ni se cere, continuase să povestească cu ochii înlăcrimați, căutând aprobare în ochii mei.

Rupsesem o bucată de hârtie igienică și i-o înmânasem ca să se șteargă cu ea și între timp procesam ceea ce murmurase copila din fața ochilor mei. Nu îmi amintisem să fi depus vreun jurământ de loialitate față de Fedorov, iar confesiunile ei mă dărâmaseră puțin.

— Înțeleg. Văd că ești puțin umflată în zona obrazului, mutasem subiectul în timp ce ochisem zona inflamată de pe fața ei, pentru a o încolți să-mi spună adevărul și numai adevărul. Judecând după uimirea de pe chipul ei, îmi păruse că uitase preț de câteva clipe că fusese lovită.

Se juca din nou cu degetele, ba chiar se reașezase pe scaun, sugerându-mi că era inconfortabilă cu ceea ce o întrebasem. Picăturile de apă și liniștea ce plutea între noi două fuseseră suficient de presante pentru blonda cu ochi albaștri, împingând-o să mărturisească în cele din urmă.

— A vrut să se culce cu mine, dar–

Scăpase cuvintele cu greu și mai apoi lacrimi din ochi ei puri, semn că avea nevoie să-și ușureze inima de spaima prin care trecuse. La cât de tânăra părea, eram sigură că inocența ei fusese criteriul pentru care o alesese Aleksei Fedorov. Mă aplecasem cât să îmi pun mâinile pe genunchii ei, să o asigur că era în regulă, deși era o minciună zdravănă. Mai devreme sau mai târziu, micuța blondă avea să ajungă pe mâinile lui Fedorov, și îmi era de-a dreptul silă de ce avea să îndure.

— Dar am făcut o greșeală, continuase cu lacrimile curgandu-i pe bărbie. I-am spus de doamna Natalia și s-a supărat, apoi m-a lovit.

Dădusem afirmativ din cap, înțelegând de ce se comportase Fedorov în același fel în care-o făcuse și cu mine. Blonda îi reactivase conștiința, ii reamintise că avea o soție acasă și că nu se cuvenea să o înșele cu ea. Mai credeam că era de vină și faptul că nu tăcuse din gură, așa cum îi plăcea lui.

— Voi vorbi cu doamna Xenia și va remedia problema! încercasem să o ajut, însă nu-mi reușise pentru că se agitase în momentul în care auzise numele mătușii mele.

— Nu, nu! Te rog să nu-i spui! se agățase de mâinile mele ca de un colac de salvare, ținând în ochii ei toată disperarea pe care o văzusem vreodată în ochii unei persoane.

— Bine, în regulă! Nu-i spun! o asigurasem cu simpatie în voce, calmând-o instant. Locuiești în camerele de la subsol? o întrebasem repede, înainte de a ieși. Ezitase puțin, iar mai apoi o încruntătură serioasă se împregnase pe fața ei, speriindu-mă. Cum putea să treacă o persoană de la pură teamă la furie în decurs de câteva clipe?

— Mhm. Locuim acolo și ni se cere să vizităm paturile invitațiilor ori de câte ori există vreun eveniment. Bănuiesc că tu nu cunoști aspecte de acest fel!

Vocea ei acră și joasă mă înfiorase, dar o pusesem pe seama spaimei prin care trecuse blonda. Și totuși, ura din ochii ei păruse atât de puternică încât îmi simțisem pielea arzând și o vină consisentă perindându-se în capul meu.

— Ai grijă de tine! îi urasem înainte de a deschide ușa spre holul luminos, găsindu-i pe cei doi bărbați în mijlocul sălii, fumând de parcă ar fi fost un spațiu destinat fumătorilor. Tresăriseră amândoi când ușa din lemn se închisese din cauza curentului în spatele meu, iar Artyom nu ezitase să se întoarcă pe călcâie pentru a-mi întâlni privirea. Eram căzută pe gânduri și mi-e era al naibii de greu să mai schițez vreun gest sau un cuvânt. De unde știuse fata asta că nu vorbeam rusa?

— E bine?

Afirmasem printr-un gest al capului și îl cuprinsesem cu privirea pe londonez, găsindu-mi pantofii însângerați pe dinăuntru în mâinile lui. Străin sau nu, Maximilian Fernsby văzuse prea multe lucruri suspicioase și avea să pună întrebări cuiva. Însuși Aleksei Federov era creatorul dubiilor sale căci nu se deranjase să discute câtuși de puțin cu el, ci-l plasase în grija a două persoane care știau să converseze în engleză, crezând că avea să facă o impresie bună.

— Are câteva probleme de sănătate și probabil petrecerea a fost prea mult pentru ea, mințisem mai apoi, apropiindu-mă de Maximilian pentru a-mi recupera pantofii. Era un chin cu ei, dar durerea devenise mai suportabilă pentru mine decât frigul.

— Mergem acasă! Artyom îl anunțase pe brunetul cu ochi albaștri, care în momentul imediat următor îmi înmânase pantofii, urmărindu-mă atent în speranța că avea să-mi vadă tălpile. Spre dezamăgirea lui mă aplecasem cât să-mi strecor fiecare pantof pe sub rochie, urmând a-l încălța fără să-mi arat vreun centimetru din piele.

In sufletul meu eram sigură că londonezul ar fi plecat și nu s-ar mai fi întors vreodată.

Bună, dragilor! Ce mai faceți? Am venit cu un nou capitol pentru voi, luuung și sper eu cât de cât interesant.
Ce părere aveți despre Fedorov până acum? Cum vi se pare pana in momentul actual?