Se făcuse sâmbătă dimineața, iar eu eram mai obosită ca niciodată, cu tălpile bandajate și cu mintea vraiște într-un pat al cărui așternuturi calde nu mă lăsau să plec. Amelie intrase pe ușă energică dintr-odată, purtând un pulover împletit de bunica Lira, arătându-și machiajul minimal și părul proaspăt spălat.

— Fedra, sus! vocea ei energică mă trezise instant din letargie, iar când înlăturase pătura de pe mine, nu avusesem de ales decât să mă ridic din pat pentru a începe ziua. Mirosea a prăjitură cu mere în toată casa și judecând după zarva pe care o auzeam din cauza ușii deschise pe jumătate, „Consiliul Bunicuțelor" își începuse programul de bârfă.

— Au venit deja? întrebasem cu vocea răgușită în timp ce pășisem pentru prima dată pe parchetul vechi din lemn, simțind fiecare rană din tălpi și răceala materialului.

— Mhm, au început cu noutățile din viața fiecăreia, ca de obicei, Amelie comentase amuzată și deschisese ferestrele vechi pentru a lăsa aerul rece să aerisească întreaga încăpere. Se cuvenea să cred că se simțea mai bine, astăzi părea că-și folosea brațul mai mult decât ieri când venise de la consult.

— Bunica ce-a spus? Ceva despre noi? o întrebasem curioasă în timp ce deschisesem șifonierul pentru a-mi pregăti haine. O bluza pe dedesubt, un pulover gros pe deasupra, pantaloni și ciorapi lungi erau suficienți pentru frigul preconizat pentru ziua de astăzi.

— Le-a zis despre Artyom, murmurase ea rușinată. Mâine-poimâine o să-i mărturisească în față că-mi place de el! verișoara mea protestatase enervată, făcând referire la iubitul care o aștepta „cuminte" prin Paris.

— Și nu-i adevărat? pusesem sare pe rană cu întrebarea mea, aducând-o pe culmile disperării. Dacă nu ne plăcuse de actualul, eu și bunica Lira ne decisesem acum câteva luni să batem palma, impropriu spus, cu o parte din concurență, mai precis Artyom. Nici blondul n-avea habar că-l primeam în apartament doar pentru a le prilejui câteva întâlniri în plus.

— Fedra, te arunc pe geam! bruneta mă amenințase amuzată în timp ce-mi așeza pernele la locul lor. Bunica avea un apartament mare, moștenit de la tatăl ei, fapt ce ne oferea posibilitatea amândurora să avem propria noastră cameră.

— N-ai negat, Amelie! o tachinasem în timp ce pășisem pe hol, conștientă că toate bunicuțele stăteau cu ochii pe mine, așteptând să fie băgate în seama. Le salutasem din priviri, aruncând în același timp un ochi către ceasul de pe perete, care indica ora 8:50. Câtă energie aveau femeile astea de se întâlneau așa de dimineață pentru a-și bea ceaiul împreună?

— Mi-a spus Sergey că ar fi interesat s-o cunoască mai bine pe Fedra. S-au văzut de câteva ori pe holuri, dar mi-a spus că nu o mai vede așa de des în ultima vreme, vocea uneia dintre ele se auzise în ecou.

Îmi rotisem ochii în craniu și dacă aș fi putut, i-aș fi lăsat așa întorși ca să nu mai văd atâta prostie în fața lor. Sergey era nepotul unei bunicuțe de pe aici, care lucra după spusele ei la Banca Centrală a Rusiei și care își permisese un apartament în blocul de aici.

Ceva timp mai târziu, ieșisem din baie schimbată în hainele mele bune și dădusem cu privirea de același clan care se apucase, de data asta, de citit. Pe lângă Consiliul Bunicuțelor mai aveau și un club de lectură, care nu-mi displăcea, dar mă irita că nu eram capabilă să beau nicio gură de apă pentru că eram studiată din cap până în picioare.

Mă întorsesem, din nou, în camera mea, unde Amelie făcuse deja ordine și o găsisem închizând geamul cu numeroasele lacăte intricate.

— Le-am auzit discutând despre Sergey, din nou! șoptisem în caz că femeile erau mai preocupate de poveștile noastre de viața decât de ceea ce citeau. O văzusem pe Amelie zâmbind răzbunătoare, iar ochii mei făcuseră un alt dans în capul meu.

— Poate n-ar strica să-i acorzi o șansă, Fedra. Spre deosebire de mine, tu ești singură! seriozitatea din vocea Ameliei mă lăsase fără aer, însă îmi găsisem puterea de a mă așeza la măsuța elegantă a bunicii, care-mi păstra cele câteva lucruri din colecția mea de machiaj.

— Amelie, omul ăla lucrează la Banca Centrală a Rusiei, iar eu? Dacă-i spun că sunt recepționeră pe timp de noapte la Palatul lui Aleksei Fedorov își face cruce și se mută din blocul ăsta! murmurasem serioasă în timp ce-mi întindeam o cremă hidratantă pe față, știind că aveam să pășesc într-un frig abominabil. Așezasem puțin fond de ten pe sub ochi și pe restul feței, aducându-mă la viață.

— O să se termine contractul ăsta în câteva luni, Fedra! Amelie își susținuse ideea, făcându-mă să mă încrunt.

— Și orice ar fi, nu o să rămân aici, Amelie. Părinții mei sunt în Londra și nici n-am de gând să-mi umplu capul și cu limba asta încurcată! Nici n-are rost să mă gândesc! tăiasem din start orice dubiu, privind pierdută în oglindă.

Îmi lăsasem privirea să se plimbe asupra blocului de vizavi, cu ferestrele înghețate și zăpada adunata în jurul pervazelor. Îl cunoscusem pe Sergey acum câteva luni, știam că era un bărbat simplu și călduros, însă nu-l vedeam a fi mai mult decât o simplă cunoștință. Viața mea era și așa mult prea complicată, nu voiam să mai transmit aceleași probleme și altora.

— Mergem!? Amelie oftase zgomotos și se ridicase de pe pat, amintindu-mi că astăzi aveam de făcut cumpărături pentru bunica și că era cel mai bine ca în timpul întrunirilor dintre bunicuțe, să ne luăm tălpășița.

Ieșisem pe hol amândouă și ne încălțasem repede, de data asta cu bocanci pe măsura noastră, iar pe deasupra hainelor îmbrăcasem amândouă paltoane lungi și călduroase, eșarfe groase și după caz, Amelie o beretă adusă din Paris și eu, o șapcă ce-mi acoperea doar vârful urechilor. De restul se ocupa eșarfa mea groasă, care și așa avea să-mi ascundă jumătate din față.

— Descuie tu ușa cât iau eu sacoșele din bucătărie, îi șoptisem blondei și pășisem pe vârfuri prin living, trecând de canapelele pe care stăteau așezate doamnele în vârsta. Bunica își desprinsese privirea din cartea ei pentru o clipă pentru a-mi spune că știe unde mă duc și mai apoi se întorsese la cartea ei, Portretul lui Dorian Grey, părând prinsă de ce citea. I-o adusesem din Londra când venisem aici, era scrisă în engleză, iar bunica citind-o mă surprindea enorm de tare. Luasem sacoșele de pânză de pe masa din bucătărie și mă întorsesem înapoi pe vârfuri, găsind-o pe Amelie cu ușa deja descuită.

— Să mergem! șoptisem agitată în timp ce voiam să scap mai repede de ochii și urechile doamnelor din sufragerie. Ieșisem pe holul îngust și frigul deja mă lovise în față, alături de cheile zgomotoase ale Ameliei care se atingeau unele de altele în încercarea verișoarei mele de a încuia ușa cu numărul 20.

— Ce le-a apucat de s-au întâlnit așa devreme? Înainte ajungeau nu mai înainte de prânz, mărturisisem încă uimită în timp ce-mi așezam șapca pe cap. Bunicii nu-i plăcea când o purtam, îmi spunea că seamăn cu unul din băieții aceia pe biciclete din filmele vechi care livrau ziarul în cartiere. Lira își dorise tot timpul să împrumutăm din eleganța ei, însă într-o lume așa agitată precum a noastră, în unele zile nu-ți mai păsa ce puneai pe tine. Așa că șapca mea devenise deghizarea de care aveam nevoie pentru a trece neremarcată de vecini și de... Sergey.

— E ziua doamnei Katiusha! Mai diseară îi vin nepoții și ficele în vizită și n-a vrut să lipsească de la Consiliu, Amelie îmi explicase fără ezitări, luând-o înainte pe holul îngust și pustiu. Găsisem timp să pun sacoșele în geantă înainte de a coborî pe scările spiralate, care-mi păreau mortale pentru oamenii care se mișcau mai greu, ca prietenele bunicii, de exemplu.

— Începusem să cred că am dormit prea mult! Mergem să bem un cappuccino înainte de a începe cumpărăturile? propusesem entuziasmată, deși drumul spre o cafenea oarecare avea să fie de-a dreptul greoi. Mă oprisem în dreptul unui geam, observând cum viscolul se întețea treptat, dar sigur. Grozav!

Amelie observase și ea prăpădul de afară și se apucase să-și așeze părul pe dedesubtul eșarfei în așa fel încât ninsoarea să nu-l umezească. Parfumul ei floral, atât de văratic, se împrăștiase peste tot prin apropiere.

— Am nevoie de unul foarte fierbinte și bun! Aveam o locație salvată pe telefon de la Artyom, stai să mă uit! exclamase încântată când ajunsese la parter și scotocise prin buzunarele adânci ale paltonului pentru a-și găsi telefonul. De la buzunare ajunsese să caute și prin geantă, însă se dăduse bătută când realizase că nu-l luase din apartament.

— Nu pot să cred că l-am uitat, Fedra! Mă aștepți până urc să-l iau? vocea ei călduroasă mă înduplecase să rămân în spațiul de la parter unde erau montate cutiile poștale și un avizier cu anunțuri pentru proprietari. O siluetă masculină se distingea în lumina puternică ce se propaga pe geamul ușii de la intrare și panica mă lovise în spatele capului. Pantofii Ameliei încă se auzeau pe scări, semn că încă avea de urcat spre etajul al patrulea, unde era apartamentul bunicii.

Hm, ce să fac? Să ies în grabă fără să spun nimic și să o aștept pe Amelie afară? Cred că așa ar fi mai bine! îmi spusesem în minte și îmi găsisem curajul să pășesc precaută, dar și rapidă.

Cu cât mă apropiasem mai tare, cu atât realizasem că era chiar nepotul Katiushei, Sergey Karmusheva, luându-și corespondențele din căsuța poștală. Scosese ultimul plic înainte de a ajunge în dreptul lui și probabil că la auzul pantofilor mei, se întorsese spre mine. Păruse bucuros să mă vadă, căci își mutase plicurile într-o singură mână și se apropiase, zâmbindu-mi reținut.

— Fedra, începeam să cred că nu-ți mai place Moscova! Ce mai faci? mă întrebase fără rețineri într-o engleză simplă, ușor dominată de accentul rusesc. Părul lui brunet încă purta câțiva fulgi de zăpada în creștetul capului, la fel cum o făcea și paltonul său, semn că venise nu de mult timp de afară.

— Îmi place Moscova, dar din ce în ce mai puțin frigul! exclamasem puțin mai energică, adăugând un chicot amuzant la final pentru că atmosfera dintre noi era mereu ciudată. Am fost plecate pentru o vreme în Saint Petersburg, s-au organizat câteva tururi și aveau nevoie de noi, însă momentan ne facem veacul prin Moscova.

Ce meserie puteam să avem eu și Amelie dacă nu cea de ghid turistic, dat fiind faptul că vorbeam și nu vorbeam rusa. Eram plecate în tururi organizate prin Saint Petersburg și de aceea nu eram acasă, o scuză bună și eficientă, după părerea mea.

— De la mai frig la frig, vremea nu ține cu tine, Fedra! Poate ai timp să ieșim la o cafea, cândva!

Propunerea lui mă lovise în frunte, însă făcusem tot posibilul să nu-mi las zâmbetul să dispară de pe față. Voiam să fiu văzută bine de el, de vecinii noștri, însă câteodată mi se părea că lucram în van la imaginea noastră.

— Mi-ar plăcea, acceptasem invitația cu gândul că așa aveam să mai înlătur din suspiciuni, dacă le avea. Amelie se întorsese în cel mai benefic moment, salutându-l bucuroasă pe Sergey, tânărul lucrător la Banca Centrală a Rusiei.

— Ce mai faci, Sergey? Ultima dată te-am văzut înainte de plecarea noastră în Londra! Amelie dăduse alarma pe întreaga scară cu vocea ei extraordinar de entuziasmată, făcându-mă să-i dau un cot în laterala abdomenului.

— Nimic prea extraordinar, lucrez-acasă-lucrez! răspunsese calm, având grijă să ne privească pe amândouă. Cred că v-am reținut deja suficient din drumul vostru!

— Stai liniștit! Nu ne grăbeam, Sergey! O zi bună și la mulți ani bunicii tale! Amelie o făcuse pe vecina considerată și se gândise să-i transmită urări de bine din partea familiei noastre prin intermediul nepotului ei. Coborâsem încă o scară spre ieșire când îl auzisem pe brunet curățându-și gâtul de parcă ar mai fi avut ceva de spus.

— Vă așteptăm diseară, cred că doamna Lira nu v-a spus încă!

— Încă nu. Vom fi acolo! mă întorsesem pe călcâie cât să-i confirm invitația și fără să mai stăm pe gânduri, plecasem amândouă din bloc, dându-ne ochii peste cap în sincron.

— Mai mergem să căutăm cadouri și pentru Katiusha, murmurasem în barbă, simțindu-mă strânsă cu ușa. Îmi așezasem eșarfa peste gură și nas, împletindu-mi brațul drept cu cel stâng al lui Amelie. Zăpada nemăturată de jos se așezase în mormane mari, peste care trebuia să trecem cu ceva efort suplimentar. Făceam cumpărături prin preajma cartierului și nu aveam nevoie de o mașină pe care și așa nu ne-o permiteam.

— Fedra, nu fi așa! Bunica vrea să ne facem prieteni aici și Sergey e un bărbat foarte politicos și inteligent. Măcar ne-a anunțat din timp!

—  Da, nu spun că e greșit că ne-a anunțat, dar la naiba, Amelie, cu cine să ne împrietenim de acolo? Să nu mai zic de faptul că Sergey m-a invitat la o cafea! mărturisesem în cele din urmă, nereușind să țin ascuns secretul pentru prea mult timp.

— Uuuuu! Când mergeți?

— Cândva? îi imitasem vocea lui Sergey, provocându-i un râs amuzat verișoarei mele. Ne așezasem amândouă la trecerea de pietoni, ochind telefonul lui Amelie unde locația cafenelei era fixată pe Google Maps. Eram ca două pisici rătăcite în Moscova, știam amândouă drumul pana la farmacie și drumul până la Palatul lui Federov și înapoi nimic mai mult.

— Băieților de aici le plac străinele când au atâtea frumuseți lângă ei! Sunt nătărăi, serios! Amelie murmurase consternată în timp ce pășea in sincron cu mine pe străzile îngustate de zăpadă.

Traversasem o altă stradă amândouă, încercând să nu ne împiedicăm din cauza fulgilor de zăpadă care cădeau atât de dens asupra noastră și a întregului oraș. Mai apoi băusem un cappuccino fierbinte la un local micuț din apropiere și mai apoi ne decisesem asupra unui supermarket la care ar fi trebuit să mergem pentru a face aprovizionarea. Totul decursese normal, ca într-o zi de sâmbătă obișnuită, însă ceea ce se întâmplase în momentul în care eu și Amelie ne apucasem să ne certăm asupra cărui tip de fructe să cumpărăm mă lăsase cu întrebări în minte. Clementine sau portacale? Și nu, nu asta era întrebarea cea mai importantă.

Verișoara mea încăpățânată luase căruciorul după ea și plecase să ia portocale, în timp ce eu îi ziceam să luăm mandarine.

— Amelie! Știi bine că bunicii nu-i plac! De ce să le cumpărăm? o întrebasem indignată, zâmbind când o luase în față, adoptând mersul ei îngâmfat. O ajunsesem în cele din urmă, micșorându-mi tonul când în zare începeau să apară din ce în ce mai multe persoane.

— Fedra, știi ce? Pune-le și pe alea în coș că le plătesc eu! Amelie îmi smulsese punga din mâini, însă ochii mei era deja asupra cuiva ireal de cunoscut. Maximilian Fernsby era la un metru distanță de noi, ținând câteva iaurturi în mâna stângă. Mai precis ne auzise vorbind în engleză și judecând după cât de des auzise numele Fedra, probabil realizase imediat că eram recepționera de la Ihorivna. Mă folosisem de faptul că fața îmi era ascunsă de șapcă și trecusem pe lângă el de parcă nu l-aș fi văzut vreodată, contrariată de prezența lui încă în Moscova.

— Ai văzut pe lângă ce frumusețe am trecut? Amelie se calmase instant, șocându-mă cu felul în care tranzita de la un subiect la altul.

— Visează, Amelie! murmurasem pe gânduri în timp ce apucasem de pe un raft două sticle de lapte. Asta îmi mai lipsea acum, să dau cu ochii de londonez la cumpărături.

Ajunsesem acasă în jurul prânzului și după ce luasem masa cu bunica și Amelie, adormisem pe una din canapele până pe la cinci. Era întuneric în sufragerie când bunica își trecuse palma peste obrazul meu într-un gest de mângâiere, trezindu-mă dintr-un vis stupid.

— Scumpa mea, trebuie să te pregătești!

Cu ochii și așa încețoșați o văzusem îmbrăcată într-un costum din două piese, dintr-un material gros, dar calitativ. Nasturii argintii de la manșetă străluceau în lumina lămpii aprinse, iar buclele ei puse pe bigudiuri de la prânz stăteau desfăcute pe umerii ei. Era frunoasă și tânără pentru o bunică cu două nepoate.

— Nu mă îmbrac cu nimic special, să știi! o amenințasem cu zâmbetul pe buze.

— Fedra, e o petrecere și trebuie să te îmbraci ca atare. Nu te poți duce în pijamale!

Îmi dădusem ochii peste cap la sugestia ei și mă ridicasem cu greu de pe canapea, simțind cum îmi înțepenise un șold.

— Să nu te aud că pomenești ceva de Sergey! o amenințasem în momentul în care Amelie ieșise din baie, purtând o rochie peste genunchi, voluminoasă. Nici gând nu aveam să mă îmbrac precum ea, nu voiam să atrag atenția nimănui asupra mea!

— Am zis ceva de el? bunica remarcase șocată, chinuindu-se să-și ascundă zâmbetul pe buze. Mă simțeam iritată numai gândindu-mă la petrecere, iar ideea că bunica și buna ei prietenă aveau să pomenească ceva mă trimitea înapoi pe canapea.

— Uite ce e, tu știi prea bine că plecăm peste câteva luni, bunico! Nu le mai alimenta visele femeilor precum Katiusha!

— Fedra, nu înțeleg de ce te agiți! bunica Lira îmi comentase comportamentul cu un calm ce m-ar fi scos din sărite dacă nu ar fi fost ea. Dacă o să vă placeți reciproc, nu vei mai pleca din Rusia din propria ta inițiativă, Fedra! Inimii nu-i dictezi, o să vezi!

— Vezi? De asta mă agit! murmurasem enervată în timp ce mă ridicasem de pe canapea.

— Bunico, nu fi așa! Amelie o sancționase și ea. Știm că ne vrei lângă tine, dar nu merge așa!

— Mă faceți să mă simt precum un criminal! bunica râsese stânjenită, simțind că a întrecut măsura. Se plimbase prin Europa suficient de mult cât să aibă o mentalitate diferită de a prietenelor ei, însă în ultima vreme se lăsase influențată de ele.

— Ești criminal de frumoasă! glumisem amuzată, aducând un strop de rușine în privirea ei. Eu cred că tu vei fi cea care va frânge inima cuiva pe acolo, dacă noi tot nu avem intenția!

Amelie îmi zâmbise în semn de asigurare și mă luase de mână, trăgându-mă în camera mea. Zâmbetul ei larg si luminos era inexplicabil. De fapt, era explicabil, motivul purta numele iubitului ei.

— Mi-a dat un prieten de al lui Thierry mesaj adineauri. Mi-a spus că e în trecere prin Moscova și că are vești pentru mine! vocea încântată a Ameliei îmi lovise timpanele dureros, însă mă bucurasem pentru ea. Nu-l mai văzuse de aproape o lună, când au petrecut anul nou împreună.

— Și te duci, nu? întrebasem pierdută pe gânduri în timp ce scosesem din dulap un costum din două piese negru, pantaloni cu talie înaltă, pliuri și dungă pe mijloc alături de un sacou mai larg dedesubtul căruia aveam să port o bluză pe gât bej. Prea puțin feminin, însă măcar așa nu aveam să ies în evidență prea tare.

— Te iau cu mine, știi prea bine!

— Oare de ce nu mă așteptam? murmurasem ironică în timp ce pusesem hainele pe pat, știind că trebuia neapărat să merg să fac un duș. După patruzeci de minute de pregătiri intense, ieșisem cu Amelie în sufragerie, ea întruchiparea feminității, iar eu cu un stil pe care bunica nu-l putea categorisi decât băiețos.

— Fedraa! îmi lungise numele supărată, privindu-mă de sus până jos cu o privire critică. Ce-o să zică lumea, că ești bărbatul de care aveau nevoie două doamne precum eu și  Amelie?

Știam că întrebările bunicii nu erau atât de rău intentionate precum păreau, însă încerca doar să mă transforme în ceva ce nu eram.

— Bunico, Fedra e foarte elegantă! Așa e moda acum! Amelie îmi luase apărarea și pășise în fața mea, făcând o piruetă. Blondei îi plăcuse mereu să se aranjeze și să fie apreciată, indiferent de faptul că iubitul ei era la sute de kilometri depărtare de ea sau era chiar lângă ea. Le părăsisem puțin pentru a-mi pieptăna părul și mai apoi aplicasem un ruj piersiciu pe buze, încercând să mai aduc un strop de culoare pe fața mea.

Când mă întorsesem pe hol, Amelie venise cu o sticluță de parfum și o aplicase abundent îm ambele părți ale gâtului, reușind să pulverizeze și în atmosferă cât să-mi între în gură.

— Mm, ce frumos miroase! Ce parfum e? bunica venise aproape de noi, cerând subtil să i se aplice și ei parfumul.

— Chanel N5, murmurase blonda cu un accent franțuzesc elegant în timp ce mutase sticla spre bunica Lira. Promit că ți-l aduc cu prima ocazie când plec înapoi în Franța!

— Hai să lăsăm parfumurile și să ne încălțăm, comentasem din spatele lor, privind anxioasă cum ceasul se apropia de ora 6. Mă plecasem în genunchi și apucasem o pereche de botine cu botul ascuțit, dintr-o imitație ieftină de piele. Mă strâmbasem puțin când cele câteva răni de pe tălpi mă înțepaseră dureros, de parcă mă atenționau să nu uit de ele. Tocurile nu erau mai înalte de șapte centimetri, însă erau un chin pentru mine.

Nici expresia de pe chipul Ameliei nu arăta încântarea de a fi pe tocuri, din nou, însă de dragul ocazie ne chinuisem să păstrăm eticheta. Deși, în sufletul meu, încă aveam impresia că ne pregătisem prea mult pentru o petrecere de familie, în care sărbătorita avea mai mult de 60 de ani.

— Noi i-am luat ceva împreună, buni! Niște ciocolată, o pereche de mănuși și nu mai știu ce am cumpărat! Amelie se apucase de povestit în timp ce-și lua paltonul pe ea! Făcusem și eu aceași mișcare, privind cum bunica își acoperă rochia cu un mantou verde smarald și ne face semn să înaintăm. Nici dacă ar fi fost ziua mamei nu ne-am fi chinuit atât! Zgomotul cheilor în usa răsunase în exterior puternic, iar după clinchetul puternic ieșisem toate pe hol, simțind miros de mâncare și parfumul puternic al Ameliei.

— Am emoții! mă găsisem mărturisind în timp ce verișoara mea se ocupa de încuiat ușa. O verificase încă odata și se întorsese spre mine pentru a-mi da sacoșa din hârtie ce conținea cadourile. Fir-ar!

— Fedra, scumpa mea, nu te emoționa din nimicuri! Așa era și Anna, emotivă și fragilă, dar când s-a dus după tatăl tău în Londra, și-a revenit în fire. O să înveți că odată cu trecerea timpului, abordezi altfel situațiile!

Bunica se apucase de povestit pe hol și terminase de istorisit abia când intrasem toate în lift. Cu tocurile nostre cel mai probabil ne-am fi rupt capul toate până la ușa Katiushei. Într-un pocnet de degete eram la etajul 6, unde în capătul holului era amplasat apartamentul prietenei bunicii, cel mai mare, după cum povestise ea.

După ce sunase de câteva ori bune la ușă, ne deschisese o adolescentă de șaisprezece ani, probabil una din nepoatele Katiushei. Ne fluturași un zâmbet reținut, însă cum Amelie fusese pe faza să-i explice motivul prezenței noastre, blonda cu ochi limpezi ne primise în apartament cu o atitudine primitoare.

Bunica și Amelie pășiseră primele pe holul îngust, dând să se descalțe, însă fuseseră oprite chiar de Katiusha, care apăruse din living cu o expresie uimită. Verișoara mea îi înmânase buchetul de trandafiri pe care cheltuisem o avere la prânz și fusese suficient pentru a o cuceri.

În apartament mirosea a prăjituri și arome de parfum feminine și masculine, peste care plutea o melodie lentă din anii 90 ale carei versuri păreau a fi în engleză. Pentru care nu știu motiv ne poticnisem toate trei în holul îngust, așteptând după Katiusha să ia și cadourile din mâna noasră. Muzica și gălăgia din apartament îmi acoperise urechile pentru câteva clipe, nebăgand de seama zgomotul cheilor care se roteau în broasca ușii. Mă trezisem atinsă de ușă în spate, ușor, ca și când cineva ar fi știu că pe hol era înghesuială. Mă întorsesem din automatism înspre vinovat, însă regretasem de îndată ce văzusem chipul lui Sergey.

— Hei, bună! Nu știam că e așa aglomerat! glumise amuzat în timp ce se strecurase prin spațiul dintre ușă și perete, chinuindu-se să încuie ușa la loc.

Îmi bătea inima în cap, în urechi, peste tot. Atmosfera era atât de ciudată și înăbușită încât îmi venea să mă întorc înapoi în apartamentul bunicii, însă era imposibil.

— Lira, fetelor, lăsați-vă hainele pe cuierul de la intrare! Katiusha apăruse imediat, amintindu-ne tuturor că purtam paltoane groase pe noi și in curând aveam să ne sufocăm de cald. Sergey, vino-ncoace! tonul cald-agresiv al Katiushei o făcuse pe Amelie să râdă amuzată, însă se liniștise de îndată ce nepotul sărbătoritei trecuse pe lângă ea. Bunica scăpase prima de palton și îl lăsase în grija noastră, fiind entuziasmată de petrecere pe care Katiusha o ținea în onoarea zilei ei de naștere.

— Noi, niște străine printre rude! Amelie comentase de îndată, lăsând la vedere rochia neagră, care-i cădea pe corp, cu decolteu pătrățos. Cerceii lungi îi ajungeau până aproape de umeri, scoțând tot ce era mai frumos în evidență.

— Știu, nu mă întreba ce căutăm aici! murmurasem în șoaptă în timp ce îmi aranjam sacoul și părul cât să arăt prezentabilă. Hai, să-i dăm cadoul ăsta odată! o împinsesem de la spate, pășind cu reținere în sufrageria spațioasă unde stăteau așezati, deocamdată, doar Katiusha, Lira și fetița care deschisese audineauri.

— Fetele au luat și ele ceva pentru tine, Katiusha! Lira făcuse introducerile pentru amândouă chiar în momentul în care Sergey intra în încăpere, debarasat de paltonul lui și sacoșa de cadouri. Mă prefăcusem că nu-l văd și îmi concentrasem atenția asupra Katiushei, zâmbind mai larg ca niciodată, de parcă mă bucuram din tot sufletul că eram prezentă la petrecere.

— Ce frumos din partea voastră, fetelor! Le ia Sergey pentru mine, îmi e tare greu să mă mai ridic de aici! tonul ei blând mă făcuse să o cred, însă îmi era ciudă că trebuia să dau ochii cu el din nou.

— Fedra! Amelie mă atinsese în laterală cu vârful cotului, amintindu-mi că în propriile mele mâini zăcea sacoșa de cadouri. Abia mă mișcasem spre el și înmânasem cadourile fără prea mult timp de gândit, privind zâmbâreață spre Katiusha. N-aveam de gând să interacționez aiurea cu persoane, în speranța că ce? Că îmi voi complica viața de una singură?

Îi ignorasem privirea, deși simțisem cât de mult se chinuia să mă facă să interacționez în vreun fel cu el.

— Vă puteți așeza! Sergey încercase să fie politicos înainte de a pleca să depoziteze cadourile primite de Katiusha. După jumătate de oră de povești ale bunicii la care participasem silite, nepotul sărbătoritei venise din bucătărie și se așezase lângă noi, mai precis, lângă mine. Amelie era în colț, iar pe canapelele din fața noastră stăteau două dintre fiicele Katiushei și o fată de vârsta noastră, vecină cu Sergey din auzite. Blonda purta o rochie roșie cu umerii goi și sandale negre cu tocuri cui. Era frumoasă!

— Le-am văzut pe fete dimineață plecând la cumpărături, cum de sunteți acasă în perioada asta? Katiusha pornise, la un moment dat, un alt subiect de discuție, atragând privirile tuturor asupra noastră. Fir-ar!

Făcusem un schimb de priviri, hotărând din prima clipă că Amelie avea să vorbească rusa întrucât cunoștea mai multe cuvinte. Ne tensionasem amândouă simțind curiozitatea din spatele, aparent, simplei întrebări.

— Aaa... înainte de a pleca într-un alt tur, am răcit amândouă! Amelie preluase frâiele și dăduse drumul minciunilor, fiind mai competentă decât mine la a împacheta neadevărul și mai frumos. Blonda își strânsese mâinile în poală, încercând să gesticuleze cât mai puțin, iar eu mă prefăcusem însetată și mă întinsesem după un pahar de suc, simțind aceași privire greoaie asupra mea. Zâmbisem de sub pahar și îmi așezasem ochii asupra fetei străine din fața noastră care stătea picior peste picior, curioasă precum o veveriță despre povestea noastră.

Sorbisem o gură din sucul acru, privindu-le pe fiicele Katiushei, la fel de curioase și ele, cum zâmbeau sceptice când Amelie începuse să vorbească în rusă. Spre surprinderea lor, franțuzoaica fermecătoare de lângă mine se descurca excelent, mai ales că aveam și confirmarea bunicii Lira.

— Au fost nevoiți să plece fără noi, dar e în regulă! vocea Ameliei îmi amintise că trebuia să iau paharul de la gură și o făcusem de îndată, simțindu-l pe Sergey apropiindu-se de mine. Era amuzant că tot scepticismul femeilor din sală contrasta atât de puternic cu intențiile nepotului Katiushei.

— Și cât plănuiți să mai mergeți în tururile din Saint Petersburg? Iarna încă nu pare că vrea să se potolească, una din mătușile lui Sergey vorbise cu o dicție fermecătoare, arătând o eleganță de care eram geloasă.

— Probabil două-trei luni, dacă mai rezistăm, intervenisem eu cu o glumă, făcându-i pe cei din jur să râdă. Numai de râs nu aveam chef văzându-i atât de interesați de viața noastră privată, însă încercam să mențin aparențele.

— Eu și Fedra ne-am gândit bine și sperăm să ne întoarcem în Londra, în mai, Amelie intervenise cu un ton dulce-acrișor, simțind și ea intențiile celor din camera noastră. Ne testau din toate punctele de vedere, de parcă își doreau să confirme că au adus oameni de încredere în familia lor.

— Mi-am dorit să vizitez Londra de când eram mică, cealaltă femeie vorbise, rupând atmosfera tensionată și mult prea personală din încăpere.

— Niciodată nu e prea târziu, vocile noastre răsunaseră simultan în încăpere, însă peste glasurile noastre tronase soneria de la ușă, semn că noi invitați soseau în apartamentul grandios al Katiushei. Curând, sub ochii mei apăruseră doi bărbați înalți, binefăcuți, probabil soți celor două mătuși ale lui Sergey. Mai apoi, copii lor, iar mai apoi celelalte membre ale Consiliului Bunicuțelor, umplând camera de râsete și povești mai vechi decât viața mea și a Ameliei la un loc. Cedasem locurile pentru doamnele mai învârstă și ne așezasem pe divanul de la fereastră, privind obosite pe fereastra pe jumătate aburită.

— Ce mă enervează vecina asta a lui Sergey, Amelie îmi vorbise în franceză de data aceasta în așa fel încât să n-o înțeleagă nimeni. Furasem o privire din colțul ochilor cât să o văd pe blonda voluptoasă sorbind dintr-un pahar cu vin roșu, privindu-ne pe sib genele ei dese. Grația și siguranța îi erau înscrise în sânge, oricine putea vedea asta, îi plăcea să fie în centrul atenției și căuta cu răbdare ochii bărbaților din jurul ei.

— De ce ne pasă de ea, Amelie? o întrebasem într-o franceză combinată cu engleză, făcând-o pe verișoara mea să râdă silențios. Nu mai avusesem timp să mai adaug ceva, căci apăruse Sergey ca de nicăieri. Se aplecase ușor cât să ajungă în dreptul urechilor mele și îmi șoptise ceva ce nu-mi făcuse niciun fel de plăcere.

— Avem nevoie de ajutorul vostru pentru tortul bunicii!

Dădusem pierdută din cap, așteptând înțepenită ca bărbatul din stânga mea să plece. Aveam un gust amar în urma discuțiilor de mai devreme și o apropiere de familia lui mi se părea de-a dreptul o prostie. Amelie mă privise serioasă și când nepotul Katiushei se făcuse dispărut după ușile bucătăriei îmi revenisem în fire.

— Vrea să mergem în bucătărie să pregătim tortul. Și-a găsit ajutoare de nădejde! murmurasem ironică, ridicându-mă ca o adevărată bătrânică de pe canapea. Ține-te bine pe tocuri și vorbește limba asta afurisită! o sfătuisem de-a dreptul bosumflată în timp ce o vedeam pe vecina lui Sergey cum se pierdea deja după ușile albe ale bucătăriei.

Îmi lipisem un zâmbet slab pe față și pășisem printre invitați, simțind-o pe Amelie cum mi se alătura îndeaproape. Se simțea de parcă pășeam într-o capcană, iar scepticismul mă cuprinsese total. După cum spunea și verișoara mea, eram două străine care nu-și găseau locul la petrecerea Katiushei, însă spre uimirea mea, alții ne găsiseră un loc deja.

Mă strecurasem prin ușa pe jumătate deschisă, găsind-o pe blonda fatală cu mâinile pe umărul lui Sergey, amândoi afișându-și chipul către frigiderul din care se împrăștia o lumină puternică. Amelie ajunsese în dreptul meu și dintr-o privire împărțită, știam că blonda împărțea aceleași gânduri, și anume că eram în plus.

Să fi fost energia noastră negativă, ori vântul care se iscase afară, dar Sergey ne simțise privirea și se întorsese de îndată cu fața spre noi, curățindu-și gâtul.

— Unde-i tortul? Amelie tăiase liniștea din bucătărie cu glasul ei subțire, pășind mai aproape de ei pentru a-i presa să scoată prăjitura din frigider.  Dacă n-aș fi cunoscut-o, aș fi zis că așa era ea, dar nu, Amelie concura pentru supremație.

— Mhm, e o situație mai complicată. Trebuie să-l scoatem cu grijă și cum frigiderul bunicii e cam înghesuit, am nevoie de două persoane mai îndemânatice decât mine!

La câți bani învârtea în Banca Centrală a Rusiei, Sergey Karmusheva ar fi trebuit să fie mai ager decât orice altă bucătarească iscusită. Trecusem de Amelie și mă aplecasem cât să privesc situația din interiorul frigiderului. Fir-ar! Katiusha îl așezase pe o planșetă subțire, care nu depășea cu mai mult de 1 centimetru diametrul tortului.

— Cred că sunt suficiente două persoane! blonda de lângă mine vorbise în cele din urmă cu un ton aproape superior, pițigăiat. Prefer să vă ajut la decorat! adăugase mai apoi, arătând nu prea mult interes pentru gestul bine intenționat al nepotului Katiushei.

— Cum credeți voi! Sergey se dăduse la o parte, întocmai cum fac majoritatea bărbaților, lăsându-ne pe noi două să ne ocupăm de problemă.

Ne spălasem pe mâini în chiuveta bucătăriei și luasem două cuțite lungi pe care le așezasem pe dedesubtul planșetei încercând să o sustragem cu greu.

— De ce n-am lăsat-o pe ea să-și bage unghiile în tortul ăsta? Amelie vorbise în franceza ei fermecătoare, trăgând tortul cu grație din frigider. Încălțate cu tocurile noastre fenomenale, fusese o mare provocare să ne ridicăm fără să ne băgăm degetele în el. Ameliei reușise să-l așeze prima pe blat, însă îndemânarea mea totală se decisese să se arate chiar în momentul în care îl așezasem și din partea mea.

— Operațiune reușită! Amelie bătuse din palme în timp ce-și arătase superioritatea față de vecina blondă.

Fusese o petrecere atât de încorsetată încât tortul rusesec îmi căzuse greu la stomac, precum o piatră aruncată în apă. Vecina lui Sergey stătuse toată seara cu ochii pe noi și cu brațele în jurul nepotului Katiushei, zâmbind în colțul gurii ori de câte ori Amelie intra în vorbă cu prietena bunicii.

Poveștile nu muriseră cu una, cu două, ci căpătaserăm avânt după tortul și băuturile alcoolice pe care toată lumea, înafară de noi două, părea să le savureze din plin. Când o melodie clasică crescuse în volum în sufrageria înghesuită, mă simțisem tresărind brusc. Mai auzisem compoziția la recepția lui Fedorov, răsunând atât de falnic încât aș fi crezut că toată lumea savura discuții inteligente pe fundalul acelor melodii clasice, însă noaptea trecută îmi demonstrase chiar opusul. Se simțea hilar să fiu prezentă printre atâția invitați, fără a fi primit directive și ordine din partea cuiva. Însă după ziua de azi, avea să vină cea de Duminică, iar după duminică se grăbea Luni, iar lunea era una din cele mai grele zile din palatul lui Fedorov.

Nu mai durase mult și bunica Lira sugerase că ar fi fost timpul potrivit să plecăm, lucru pe care îl și făcusem fără prea mult deranj. Ne găsisem pe holul rece din nou, cu zgomotul cheilor în spatele nostru și răceala iernii pe holurile căptușite cu beton. Zâmbetul ne căzuse instant, și nu de la frig, dispăruse precum căzuse și pierdeaua de minciuni după care ne refugiasem la fiecare ieșire în public.

— V-au luat la întrebări! bunica Lira oftase nemulțumită și își pusese brațele în jurul taliilor noastre, încercând în felul ei să ne împace.

— Stai liniștită, bunico! Nu-i mare lucru! intervenisem cu un ton blând, încercând să nu-i fac inimă rea Lirei cu sentimentele nu așa de pozitive din interiorul meu. Oamenilor le place să se amestece în treburile altora pentru că în curtea apartamentului vecin găsești mereu mai multe lucruri interesante decât în a ta.

Tocurile noastre răsunau zgomotos pe holul slab luminat, iar mirosul de mâncare persista în diferite arome de-a lungul și latul spațiului, amestecându-se letal cu parfumul Ameliei. Un tânăr trecuse pe lângă noi cu o privire judecătoare, probabil întrebându-se de unde ieșisem îmbrăcate ca pentru carnaval. Nu ne cunoștea prea multă lume din bloc, iar cei care o făceau încă ne priveau cu scepticism.

— Până plecăm noi de aici, vor mai întreba destule! N-au zis nimic de iubiți, părinți și așa mai departe! Amelie menținuse apetitul pentru bârfă în timp ce ne ghida pe toate până la liftul vechi și ponosit.

Oricât mi-ar fi displăcut teoria Ameliei, trebuia să îi dau dreptate de data aceasta. La cum stătuseră cu ochii pe noi când trebuia să răspundem, puteam spune cu siguranță că nivelul curiozității lor era la bun început.

Făcusem colțul pentru a găsi adunătura de metal numită lift și după ce așteptasem cuminți ca două fete de vârsta noastră să-l elibereze, ne înghesuisem toate trei.

— Sergey a fost interesat de Fedra fără intervenția mea sau a Katiushei, bunica se lăudase mândră, privindu-mă din cap până în picioare, de parcă abia atunci mi-ar fi văzut fața și ținuta pentru prima dată. Îmi dăduse părul după urechi și deși voiam să o ignor, mă găsisem pierzându-mă în ochii ei de un albastru limpede sub care linii fine săpau în pielea fragilă și palidă.

Amelie își dăduse ochii peste cap în dezaprobare, probabil amintindu-și de inamica ei numărul unu. În timp ce ascultam liftul coborând de la un nivel la altul, realizasem că o antipatie puternică venea fie din partea ei pentru noi, fie din partea noastră pentru ea. Era reciprocă și nediscutabilă.

— Nu-mi place de el, să știi! îi trântisem adevărul în față, fără a mai cântări pe cine răneam cu pretențiile mele.

Bunica se încruntase la auzul răspunsului meu, domolind expresia facială de pe chipul ei cu un soi de uimire. Moda veche din sufletul ei vorbea mai mult decât oricând, iar un astfel de aspect nu mă mulțumea sub nicio formă.

— Fedra! încercase să mă întoarcă din răzvrătirea mea de moment, însă nu-i reușise căci clinchetul liftului anunțase destinația la care trebuie să coborâm.

— Bunico, dacă cineva mă place, nu înseamnă că trebuie să mă simt măgulită și recunoscătoare! îi motivasem alegerea mea în timp ce-o țineam de mâini pentru a o ajuta să sară peste îmbinarea periculoasă dintre liftul metalic ce conecta bucata de beton.

— Exact, vrea să-i pup mâinile pentru că s-a uitat în direcția mea? Amelie mă susținuse fără prea multe ezitări, luându-i mâna stânga a bunicii în a ei.

— Fedra, iubești pe cineva? Lira mă întrebase ca străfulgerată, oprindu-se în mijlocul holului.

Zâmbisem amuzată la aluzia ei, amintindu-mi de așteptările ei pentru noi două. Bărbați din Moscova, puternici și protectivi cu noi. Din păcate Lira trăia încă în 1980, iar noi în 2020.

— De ce mă întrebi? I-ai spus lui Sergey că sunt singură?

Lira scuturase geanta în direcția mea, clar nemulțumită de răspunsul meu și nu mai așteptase după noi pentru că o luase în față. Avea să se oprească la ușa apartamentului căci cheile erau la Amelie.

~

Dimineața de dumină debutase cu un zgomot puternic din partea vecinilor, care mă trimisese pe marginea rece a patului imens. Deschisesem ochii cât să văd că ceasul cu decorațiuni florale al bunicii anunța șapte și jumătate în începutul zilei și mă gândisem că ar fi potrivit să mai fi dormit măcar jumătate de oră în plus.

În jurul orei opt mă trezisem, din nou, alertată de soneria telefonului, sunet pe care începusem să-l uit de câteva săptămâni bune de când nu mai primisem niciun apel din partea părinților mei.

— Leonid? murmurasem pe jumătate adormită și mă ridicasem în șezut, încercând să-mi curăț gâtul. Acceptasem apelul cu emoții, simțind o fericire nemărginită când fratele meu cel mai mare se gândise la mine. Judecând după ora la care suna, probabil era foarte târziu în Londra.

— Fedraa, ce mai faci? vocea lui entuziasmată mă luase prin surprindere, adâncind și mai mult zâmbetul de pe fața mea.

— M-am trezit adineauri. Cum sunteți? întrebasem rapid, încercând să aflu cât mai multe noutăți despre părinții mei. Mă încruntasem puțin când auzisem vântul în difuzorul telefonului său, probabil era pe afară.

— Noi? Uh, suntem bine! Ne pregătim să deschidem încă o patiserie în Coventry și zilele astea am fost mai mult pe drumuri decât acasă! Leonid vorbea cu respirația întretăiată, trântind ceva ce păreau a fi ușile mașinii sale.

— Serios? Aș fi vrut să fii mers și eu cu voi! îmi arătasem supărarea fără prea multe retusuri, în timp ce amintiri vagi cu prima noastră patiserie îmi reveneau în minte.

— E o bătaie de cap prea mare. Tu cum ești, Fedra? Bunica e bine? întrebase în grabă, scuturând niște chei aproape de difuzorul telefonului, după care le întrodusese într-o broască.

— Bunica se simte extraordinar! Eu și Amelie în schimb... ne-am cam săturat de frig, glumisem într-o notă veselă, încercând să nu mă plâng prea mult.

Îl auzisem chicotind și mă lovise nostalgia puternic în piept, lăsându-mi un gust amar pe limbă. Aranjasem pătura pe lângă mine, căutându-mi preocupări cât vorbeam cu fratele meu.

— O doboară frigul pe sora mea cea încăpățânată? mă tachinase fără efort, aducându-mi un zambet pe buze. Să știi că îți simțim lipsa în fiecare zi! vocea lui joasă se clătinase puțin, zdrobindu-mi inima în două când îl auzisem. Leonid fusese geamănul meu, mai mare cu un an ce-i drept, dar fusese nedespărțit de mine încă de la începuturile mele, având grijă mereu de mine. Separarea noastră fusese greoaie, dacă nu imposibilă, însă nu ne-am putut opune niciunul deciziei familiei.

— Îmi faci șederea un calvar, Leonid, chicotisem afectată în timp ce priveam pe fereastră. Am să mă gândesc toată săptămâna la cum arată patiseria voastră din Coventry și cum sărbătoriți deschiderea împreună.

— Sărbătorim? Tata mi-a promis că deschidem patiseria doar când ai să vii în Londra! În mai... sau când spuneai că ți se termină contractul!

— Mhm, la începutul lui mai!

— Bun, până atunci te va mai așteapta cineva!

Speram că nu era William, fostul meu iubit, care le mai dădea târcoale din când în când. Mă decisesem să-mi păstrez calmul și întrebasem cine fără să mă pronunț prea repede.

— Vei fi mătușă! Leonid exclamase mândru, lăsându-mă fără cuvinte.

— Serios? Felicitări! O filmez pe bunica mai târziu când își ia titulatura de străbunică în primire!

În jurul prânzului, când soarele lumina din plin Piața Roșie, prietenul Ameliei ajunsese la noi cu veștile promise. Mă arătasem sceptică față de toată întâlnirea bizară, întrebându-mă în ce vremuri crude trăia Thierry de era absolut incapabil să-și sune iubita. Nu eram nici în vremea războaielor când soldații trimiteau scrisori odata la câteva luni cât sa-și anunțe șotiile că încă mai trăiesc și să le comunice numele pentru pruncii încă nenăscuți.

Când bărbatul înalt și brunet,m se apropiase de noi, mă cuprinsese un fior rece, care urcase până în vârful spinării. Bărbatul al cărui nume nu-l reținusem, nu păruse extraordinar de entuziasmat de vederea Ameliei, însă verișoara mea deborda de energie.

— Am venit să-ți comunic câteva știri despre Thierry! S-a lăsat de master pentru că nu a mai avut bani să plătească taxa, știi? Recent și-a făcut și o iubită nouă după care umblă prin toate barurile din Seville! bărbatul murmurase consternat, parcă încercând să mai diminueze din gravitatea vorbelor sale.

— De ce vii și tu să mă minți? vocea Amelie, atât de slabă și vulnerabilă mă lovise în creștetul capului precum un strop de apă rece.

Și tu.
Asta însemna că mai fuseseră prieteni din cercul ei care încercaseră să o reîntoarcă cu picioarele pe pământ.

— Nu, Amelie. Nu mă înțelege greșit! bărbatul încercase să se justifice, însă Amelie se închidea deja în sinea ei. Chiar și de la distanța considerabilă la care mă aflam, auzeam și vedeam totul mai clar decât ea.

— Cum să te înțeleg, atunci? Vii și-mi arunci câteva cuvinte aspre în față, la fel cum au făcut toți prietenii lui, iar el îmi spune că nu sunt adevărate.

Întotdeauna astfel de negații masculine sfârșesc a fi adevăruri ascunse, Amelie. Mă apropiasem reticentă de ea, înaintând un pas spre punctul în care cei doi discutau neînțelegerile în privința parisianului.

— Amelie, am ținut să-mi rup timp din vacanța mea pentru a vorbi cu tine. Conștiința nu mă lasă să te mint că totul e bine, înțelegi? Dacă mai există ceva de lămurit, doar voi doi o puteți face! bărbatul înercase să o trezească pe Amelie la realitate, însă nu primise nicio reacție din partea ei așa că se retrăsese cu pași siguri, dar înceți.

— Nenorocitul, Amelie murmurase printre dinți înainte de a se întoarce spre mine. M-a rugat să-l ajut cu bani să-și plătească taxele pentru că se majorase taxa subit. Și el ce face?

Mă încruntasem în primă instanță, crezând că ura îi era adresată prietenului iubitului ei, bărbatul care aruncase bomba și plecase ca și când nici n-ar fi fost acolo. Însă nu era vorba despre el, era vorba despre Thierry, persoana în care Amelie avusese încredere și pe care-l iubise.

Vântul i se poticnise în păr, uscându-i obrajii și așa roși, lăsând la vedere mânia din ochii verișoarei mele. Îmi era milă de ea, însă îi lăsasem spațiu pentru a-și consuma furia și a se exterioriza. Amelie își scosese telefonul din buzunar nervoasă și deși nu îi văzusem ecranul telefonului, eram sigură că avea să-l sune pe actualul-fost iubit.

— N-ai vorbit cu el? o întrebasem cu vocea joasă în timp ce căutam un șervețel în geantă pentru ochii mei uscați care sub presiunea vântului începuseră să curgă. Mă simțeam rău, ca și când o veste s-ar fi abătut asupra mea, iar privind-o pe Amelie cum se agita în sufletul ei mă făcea să vreau să vomit.

— L-am sunat acum câteva zile, dar mi-a zis că învăța pentru un examen, Amelie îmi răspunsese cu voce moale și obosită, parcă începând să înțeleagă în ce pânză de minciuni se învârtise în tot acest timp.

Mă rotisem în jurul unui punct invizibil de pe jos, încercând să nu îngheț de frig. Lumea ieșise la plimbare, deși soarele ardea pe cer cu o rezerva excepțională.

— Bineînțeles că nu-mi răspunde! Amelie concluzionase și mai nervoasă, aruncându-și telefonul în buzunarul larg al paltonului. Nu-mi vine să cred, Fedra! O să vadă cum îi dau papucii diseară! vocea ei hotărâtă aproape că declarase război bărbatului pe care îl iubise, fapt ce nu avea cum să fie împiedicat. Blonda, cel mai probabil, se simțea rușinată față de ea însăși pentru că fusese suficient de credulă cât să-i trimită bani lui Thierry, iar acum încerca să-și repare greșeala morală, în primul rând.

— Amelie, calmează-te! În momentul de față știm amândouă că vorbești sub efectul adrenalinei. Hai să ne liniștim și vedem cum rezolvăm lucrurile!

O luasem în brațe, neștind ce ar mai fi fost de spus într-o situație atât de nenorocită precum era a ei. Era de înțeles că relația nu avea să țină atât, însă faptul că francezul profitase de bunătatea verișoarei mele pentru a-și acoperi mizeriile era de neiertat.

Ne întorsesem în apartamentul bunicii câteva ore mai târziu, Amelie puternic afectată de veștile de la prânz, iar eu cu inima făcută bucățele pentru ce avea să se întâmple în continuare.

— Amelie, draga mea, de ce ești atât de supărată? bunica o ochise de îndată ce ieșise în living pentru a vedea cine intrase în apartament. Energia pozitivă a verișoarei mele era de negăsit, iar vocea compătimitoare a bunicii nu făcuse nimic mai mult decât să atârne pe umerii ei și așa presați de veștile primite. Nu era ușor, știam prea bine, dar durerea avea să treacă odată cu timpul, iar oamenii potriviți aveau să fie cei prezenți în jurul ei.

Mă descălțasem cu greu, simțind cum lacrimile mi se adună în colțurile interne odată cu izbucnirea emoțională a dragii mele verișoare. Își aruncase ghetele la o parte, alături de paltonul ei și fugise în brațele bunicii în grabă, plângând în hohote. Îi simțeam dezamăgirea și dacă mi-ar fi fost în puteri, m-aș fi teleportat în Franța și l-aș fi plesnit pe idiotul de Thierry.

— Scumpa mea, nu plânge! bunica îi șoptise cu blândețe peste tâmplă, trecându-și mâinile peste părul ei ondulat pentru a o calma pe Amelie.

Fie fusesem eu prea emoționată, fie tonul cald al bunicii săpa adânc în rănile cicatrizate din interiorul meu, însă când mă aplecasem să iau ghetele din calea mea și să strâng paltonul, simțisem lacrimile curgând până spre bărbie. În piept simțeam o tăcere înnădusită, de parcă cineva tocmai îmi îndesase un burete în plămăni și nu mai puteam respira.

— Thierry mă înșeală! blonda admisese în cele din urmă, plângând atât de puternic încât crezusem pentru moment că are un atac de panică. Mă apropiasem de ele și le îmbrățișasem suficient de strâns cât să simtă că îi eram aproape.

— Amelie! Nu merită să plângi atât pentru un bărbat! Lira o trezise la realitate fără prea multe menajamente, fiind cea mai în cauză să vorbească despre dezamăgiri din partea bărbaților. Le crescuse pe mamele noastre fără bunicul, care pe vremurile trecute era mai încântat de vecinele Lirei, decât de cele trei fete care așteptau acasă ca tatăl lor să vină și să le salute.

— Sunt nervoasă pe mine! Amelie vorbise în cele din urmă, dezlipindu-se de bunica pentru a-și șterge obrajii. Mascara i se împrăștiase peste tot pe față, iar parul i se lipise de față. Am fost o proastă că nu l-am părăsit înainte de a veni aici! tonul ei răzbunător mă îngrijorase puțin, însă lacrimile continuau să se prelingă peste obrajii ei.

— Îți aduc o dischetă demachiantă și hai să ne curățăm! o atinsesem pe umăr, amintindu-i de ea și de ce ne propusesem amândouă să facem cu Thierry.

— Fă-mă frumoasă, Fedra! Am ceva să-i comunic idiotului!

Hei! Ce mai faceți? Am postat un nou capitol și sper că v-a plăcut!

Ce părere aveți de Sergey? Ce vă inspiră prezența lui?