— Ce vânt s-a pornit afară! Amelie strigase speriată în momentul în care creanga copacului de lângă blocul nostru se lipise cu putere de geam, amenințând a-l sparge odată cu venirea unei alte rafale de vânt. Vorbisem cu locatarii blocului să angajăm o persoană responsabilă care să se ocupe de crengile buclucașe, însă efortul nu se concretizase cu nimic.

De după ferestrele fragile vedeam potopul sub forma unei ninsori atât de dese și rapide, încât știam prea bine că drumul spre muncă avea să fie o provocare aprigă. Era luni. Atmosfera din interior și exterior evoca prea bine o stare letargică de neexplicat, însă în mâinile și picioarele mele sângele vâjâia de parcă mă pregăteam pentru război.

— Îl rog pe Artyom să vină să ne ia! Amelie cedase într-un final și apucase telefonul de pe măsuța de cafea, tastând un mesaj scurt către colegul și „salvatorul nostru". În niciun caz nu aveam să reușim să ajungem în centru intacte și cu părul în parametrii acceptabili. Era un chin!

— Îi pregătesc ceva? A mâncat? bunica Lira întrebase din fundal, curățând câteva mere pentru a coace o prăjitură. Se plictisese de citit în engleză și plecase să o viziteze pe Katiusha, însă se întorsese mai repede decât credeam noi, semn că ședințele de bârfă fuseseră scurte și neînsoțite de prea multe evenimente notabile.

— Să vedem dacă vine, mai întâi! mă arătasem sceptică, știind că drumurile necurățate din cartierul nostru erau adevărate capcane. Amelie dăduse din cap aprobator și se aplecase cât să tragă două perechi de ciorapi pe picioare în așa fel încât să nu înghețe la recepție. Telefonul vibrase scurt în momentul imediat următor, iar din obișnuință mă aplecasem puțin pentru a citi răspunsul lui Artyom. După cum bănuisem, ne scrisese că vine în câteva minute întrucât era prin apropiere, însă ce mă surprinsese fuseseră câteva mesaje mai recente, care îmi dovediseră că admiratorul Ameliei își intra deja în drepturi.

— Vine în câteva minute, e prin cartier! anunțasem cu voce tare în timp ce-mi treceam mâinile peste rochia din mătase, simțind straturile de pe dedesubt. Mă simțeam și mă mișcam puțin mai greu, însă nu erau prea observabile. Pentru prima dată de când lucram la Ihorivna, îmi luasem pantofii mei cu toc, foarte asemănători cu cei primiți, însă pe mărimea mea.

— Grozav! Îți vine să crezi că nu mergem cu metroul astăzi? Precis avea să fie aglomerat! Amelie murmurase pentru ea, ridicându-se în picioare. Machiajul din seara aceasta fusese de-a dreptul minimalist, însă era adaptat petrecerii la care aveam să fim amândouă prezente. O linie de tuș subțire de-a lungul jumătății de pleoape până la exterior și un ruj roșu putred, cât să dea impresie de eleganță. Același machiaj zăcea și pe chipul meu, însă nu-mi plăcea ideea de a purta o culoare atât de închisă și țipătoare pe chipul meu. Însemna că trebuia să înfrunt cu un dublu curaj orice privire sau remarcă din partea bețivanilor autointitulați „oameni de afaceri".

Soneria ușii dizolvase discuția într-o liniște accentuată, iar privirea Ameliei fugise înspre ușă, simțind că era Artyom cel care ne căuta. Luase cheile de pe dulapul de la intrare și deschisese agilă fără să privească prin vizor, primind înăuntru un Sergey zâmbăreț.

Înțelegeam că era luni și mai înțelegeam că era și urât afară, însă de ce venise Sergey în apartamentul nostru chiar astăzi îmi era peste măsura mea de a înțelege. Eram îmbrăcate la fel, eram machiate la fel, fapt ce nu avea să treacă neobservat de o persoană ca el. În plus, unde ar fi mers două fete pe o vreme ca cea de afară, la ora 16:00, când majoritatea obiectivelor turistice din oraș își închideau porțile? Însă în ciuda tuturor emoțiilor ce mă încercaseră în acel moment, simțisem că era mai bine să mă fac nevăzută în acel moment. Baia ar fi fost un loc în care m-aș fi ascuns fără să dau de bănuit, însă ar fi trebuit să trec pe lângă el în drum spre ea. În schimb, îmi pusesem telefonul la ureche și pășisem ușor până în camera mea, prefăcându-mă că vorbeam la telefon până ajunsesem în camera Ameliei. Intenționat lăsasem ușa deschisă pentru a auzi ce căuta fiul Katiushei în apartamentul nostru, angajat la Banca Centrală a Rusiei, când se presupunea că mai avea cel puțin o oră de muncă.

— Bună ziua, doamna Kasimov! vocea îngâmfatului răsunase vibrant în încăpere, făcându-mă să simt că privirea lui stăruia asupra camerei în care mă aflam. Mai precis mă văzuse deplasându-mă într-aici, iar pentru încă o clipă vorbisem cu voce tare, prefăcându-mă că închid apelul.

Gândește, Fedra! Cum apari în fața lui în așa fel încât să nu dai de bănuit? Înghițisem în sec și apucasem un palton lung de-al Ameliei care stătea la uscat de câteva zile pe caloriferul de lângă geam, observând că mânecile erau încă umede și gândul instant că aveam să sufăr de frig și umezeală aproape că mă făcuse să nu mai fiu atât de sigură.

Fără să mă dau înapoi, îl îmbrăcasem pe mine cu greu, strângându-l în talie în așa fel încât să pară că era construit pentru mine și nu pentru altcineva. Ascundea cu bine faptul că purtam o rochie, însă dacă avea să bată apropo cu privire la machiajul sau parul meu, urma sa fie mințit în față. Cât timp îl auzeam discutând cu Amelie și bunica Lira, tastasem un mesaj scurt către Artyom, rugându-l din suflet să vorbească în engleză și pe cât posibil să nu fie prea evident asupra accentului său.

Îmi aranjasem părul și după ce inspirasem aer în plămâni, mă hotărâsem cu toată puterea de care eram capabilă să apar în sufragerie așa cum eram îmbrăcată. Dacă mă plăcea, acela ar fi fost momentul potrivit în care Sergey ar fi trebuit să fie uimit de „frumusețea" mea nemaivăzută și să nu bage de seamă asemenea detalii, însă era imposibil.

Îmi auzeam tălpile ghetelor în întreaga gălăgie și știam că venirea mea în sufragerie era anticipată. Încercasem pe cât mai mult posibil să-l privesc pe el, întrucât în mod natural privirea cădea asupra persoanei nou-venite în apartament, însă creierul meu voia să privesc doar spre ieșire. Norocul fusese de partea mea și atenția distrasă de către ușa de la intrare unde Artyom aștepta să fie primit înăuntru, probabil întrebându-se în ce piesă de teatru avea să mai joace.

— Bună! îl salutasem cu o vagă urmă de indiferență care venise de undeva din adâncul meu, luându-ne pe amândoi prin surprindere. N-aveam timp și nici emoții pentru o întâlnire cu Sergey când știam că la Ihorivna ne aștepta o petrecere grandioasă, străini de înregistrat și atitudinea mirobolantă a lui Aleksei Fedorov. Toate problemele mele păleau în fața unei situații ca aceasta, însă nu explica de ce simțisem brusc un sentiment de dezgust față de nepotul Katiushei. Poate că avea de a face cu petrecerea de sâmbăta sau poate că nu, însă pentru prima dată în ultimele săptămâni, mă forțasem să zâmbesc în fața lui.

— Amelie, ce faci? engleza lui Artyom răsunase pe hol curat și puternic, luându-l prin surprindere pe domnul Sergey care stătea lângă bunica, oferindu-se politicos să curețe mere. Poate că nu-l știam prea bine, însă ceva din felul robotic în care se mișca îmi spunea că nu venise cu un scop tocmai precis și își căuta de lucru ca să stea cât mai mult prin preajma noastră. Cine nu iubea atenția feminină? Jumătatea de privire aruncată spre Artyom se simțise critică și săgetătoare, de parcă cineva tocmai i-ar fi călcat în teriroriul său.

— Fedra, ce mai faci? zâmbetul lui larg și inocent revenise pe chip cât ai apăsa pe un buton, însă critica din spatele ochilor săi nu dispăruse până nu mă scanase din cap până în picioare. În fundal, Amelie și Artyom purtau o discuție semi șoptită, încă în engleză, rămânând în teritoriul de siguranță. Poate că era mai bine așa și Sergey nu văzuse prea multe din ținuta verișoarei mele, poate că scăpam basma curată și de data asta.

— Binișor, mă pregătesc să ajung la o petrecere, cuvântasem cu glasul lejer, încercând să nu par încorsetată de atmosfera atât de tensionată. Bunica mă privea de dedesubtul ochelarilor ei cu încredere, știind prea bine că mințeam pentru a ne apăra imaginea în fața tuturor vecinilor. Și chiar dacă Sergey era un bărbat pe care ea îl vedea drept bun și ideal pentru mine, ceva din sufletul meu îmi spunea să mă păstrez precaută față de tot ce ținea de el.

Trecusem pe lângă el, cât să-l zăpăcesc, dacă tot pretinsese atâtea luni de zile că mă plăcuse acum avea să se simtă de-a dreptul încolțit. Îl simțisem cum se rotise pe jumătate, cât să mă privească cum sorbeam o gură de apă din cana mea preferată.

— Se pare că uneia dintre voi îi lipsește un partener, încercase el o urmă de glumă care aproape mă făcuse să simt că mă sufoc, însă fusese doar o sugestie subtilă pe care am ales să nu o înțeleg.

Trecusem pe lângă el la fel de ignorantă, aruncându-i o privire Ameliei prin care îi sugeram cu tot dinadinsul să se îmbrace mai repede. Blonda confirmase imediat și smulsese paltonul din cui sub privirea încurcată a lui Artyom, care apucase și el eșarfa verișoarei mele, încercând să o ajute.

— E o seară a fetelor, Sergey! La revedere buni! Ne vedem mai diseară, bine? schimbasem subiectul suficient de repede cât să nu mai primesc oferte din partea lui și după ce o asigurasem pe bunica de întoarcerea noastră, trioul legendar format din Fedra, Amelie și Artyom își făcuse dispariția după ușa apartamentului cu numărul 20.

— De unde naiba a apărut și ăsta? Amelie întrebase uimită în timp ce rotea cheile alert în broasca ușii, așteptând clarificări din partea mea.

— Habar nu am, răspunsesem panicată în timp ce îmi înfășurasem capul cu eșarfa îndesată mai adineauri în geanta mea. Dacă te uitai pe vizor, nu mai aveam de luat paltonul ăsta pe jumătate ud pe mine și jucat teatru precum Julieta la balcon! îi reproșasem iritată în timp ce ne urnisem din loc cu destinația fixată asupra parcării din fața blocului.

— Ce-i cu Sergey? V-a făcut ceva? Artyom intervenise cu vocea lui joasă, făcând gălăgie pe holurile pustii. Lucrează în securitate?

Tocmai tonul serios al gardianului nostru o făcuse pe Amelie să izbucnească în râs, iar pe mine să mă facă să mă plesnesc în joacă peste frunte.

— E admiratorul Fedrei, Artyom. Băiatul lucrează la Banca Centrală a Rusiei și din ce mai știm despre el, e suspect de prietenos cu noi! Amelie vorbise sigură pe ea în timp ce coboram scările spiralate, părând foarte prinsă în discursul ei anti Sergey.

— Mai încet, Amelie! Poate ne aude cineva! o atenționasem din spate, fiind atentă la vremea oribilă ce-și făcea de cap pe afară. Deja eram epuizată de tot ce se întâmplase în weekend, nu mai aveam nevoie și de un Fedorov gata să se ia de oricine îi arunca o privire ezitantă ori nedemnă de el.

Blonda se întorsese spre mine și se încruntase nervoasă, însă odată cu ieșirea noastră din bloc se agățase de rusul cu ochi albaștri pentru a nu aluneca sau se împiedica prin zăpadă. Călătoria cu mașina fusese relativ scurtă, iar peste câteva zeci de minute, în lumina neutră din vestiarele palatului Ihorivna, vechea formulă de la recepția pentru invitați străini se reunise pentru a-și pregăti ultimele detalii. Căștile în urechi, îndepărtarea perechile de ciorapi de sub rochie, încălțarea pantofilor cu toc și în cazul rusului, înarmarea.

— Ce-s astea deasupra noastră? Amelie murmurase încurcată în timp ce-și trecuse mâna peste rochia de pe umeraș, a cărei culoare neagră avea să o facă atât de evidentă și totodată insesizabilă în ochii tuturor. Spre deosebire de cârpa pe care o primisem vinerea trecută, ceea ce ni se trimisese astăzi părea să fie de o valoare vizibilă cu ochiul liber, semn că rangul petrecerii avea să fie de-a dreptul ridicat.

— Amelie– oftasem apăsat în timp ce mă așezasem pe scaunul meu din catifea verde– ni s-a comunicat vinerea trecută că au nevoia de prezența noastră la niște petreceri, îmi plimbasem palmele peste rochie într-o încercare nereușită de a mă calma. Pentru un oarecare motiv îmi tremurau mâinile și îmi era frică să-i povestesc despre destrăbălările văzute vinerea trecută.

Se așternuse o liniște mormântală peste noi cât timp Amelie încercase să asimileze veștile nu tocmai încântătoare. Forfota și agitația de pe holuri fusese suficientă pentru a-i stârni dubii, însă judecând după sprâncenele încruntate, nu cred că se așteptase la o astfel de veste.

— Și ce ați făcut Vineri? Amelie întrebase într-un final, încă buimacă, ochindu-l ba pe Artyom, ba pe mine. Eram ezitanți amândoi în a-i spune că ne fusese dată o titulatură stupidă al cărui scop nu părea logic.

Artyom își privea degetele și se juca plictisit, așteptând ca eu să preiau frâiele și să-i comunic ce ne ceruse Amelie. Îmi presasem palmele pe genunchi și expirasem aerul puternic, de parcă aveam să scap de tot ce mă chinuia pe dinăuntru.

— Am avut un client din Londra, un caz mai special, și–

— Și ce, Fedra? Amelie ceruse nerăbdătoare, mutându-și privirea de la mine la rusul din fața noastră, neînțelegând de ce ne fâstâceam atât.

— Fedra a făcut-o pe translatorul pentru unul din clienții străini, iar eu am stat pe lângă ei! Artyom scuipase cuvintele într-un final, privind spre rochiile care stăteau agățate în dreptul fiecăreia dintre noi. Ce am văzut acolo nu a fost o petrecere obișnuită, Amelie!

— Mhm, murmurasem dezgustată, rememorând totul de parcă s-ar fi întâmplat acum câteva minute. Nimeni nu se comportă frumos cu tine, Xenia amenință în stânga și în dreapta, e o dezordine totală! scepticismul din vocea mea îi tăiase din curaj, făcând-o mică pe scaunul ei căptușit cu mov.

— Ce avem în plan în seara asta? Nu stim.

Artyom avea dreptate când spunea că totul era surprinzător și neașteptat. Se părea că fiecare petrecere își avea locul ei bine stabilit în planurile lui Aleksei Fedorov și judecând după frecvența acestora, urmau lucruri mari pentru autointitulatul cap al familiei.

— Să mergem! Amelie dictase cu un ton dur și gol, nereușind să sincronizeze atitudinea ei cu teama din ochii ei albaștri. Se ridicase în picioare cu un oftat puternic și deschisese ușa dintr-o rotire de încheietură, lăsând aerul rece să se plimbe pe fața mea preț de câteva secunde.

Holul pustiu fusese în curând împânzit de zgomotul tocurilor noastre, fiind martora trioului legendar de la recepție. Nu ne vorbisem între noi, însă expresiile de piatră de pe chipurile noastre spuneau că încercam să ne pregătim pentru ce avea să urmeze. Cu mâinile împreunate în jurul abdomenului și cu privirea înainte, protejate de un gardian cu arme ascunse în cele mai întunecate locuri din colțurile sacoului sau pantalonilor săi. Aș fi jurat că auzeam o melodie rock în capul meu și dacă aș fi stat așa, în exterior, sprijinită de un perete rece al holului, aș fi văzut echipa noastră drept cea mai puternică și complexă din lume.

Însă melodia rock, tocurile noastre și toată imaginea mortală din capul meu s-a stins odată cu sfârșitul holului unde ne întorceam la titulatura umilă. Zărisem în cel mai îndepărtat colț al recepției o figură masculină, înaltă, sprijinită cu palmele pe blatul de lemn și îi făcusem semn lui Artyom să meargă direct în față.

— Trebuie să fim puternice, Amelie! Bine? o oprisem din mers chiar în dreptul intrării din spate, privind nesiguranța de pe buzele ei. Blonda înghițise în sec și mă îmbrățișase scurt, având grijă să nu-mi încâlcească buclele și așa storcite de eșarfa de mai devreme. Nu era cea mai bună zi și paltonul umed pe care-l dezbrăcasem de îndată ce Ihorivna îmi permisese își făcea efectul asupra mea. Îmi ardeau ochii și mâinile, însă cu toate acestea mă mobilizasem ca să-mi atașez însigna și să car cutia neagră după mine. În fața recepției zăcea un alt bărbat venit prea devreme, cu o constituție cât se poate de vestică și nici de cum slavă. Îi aruncasem o privire neutră și mă întorsesem în birourile din spate, începând  să car laptopul meu și tot ce mai aveam nevoie. Era o rutină plictisitoare care începuse să se joace cu mințile mele, însă astăzi, mai mult ca niciodată, mă simțeam de-a dreptul presată de pașii lui Artyom, de privirile analizatoare ale brunetului străin din față si chiar de pereții recepției. Nimeni nu-i aruncase vreun cuvânt și credeam deja că se simțea presat să se comporte ca tare pentru că se muta de pe un picior pe altul.

— Bună seara! Bine ați venit la Ihorivna! Amelie se apropiase de el, privindu-l direct în ochi. Era frumoasă și străinul din fața nostră nu opusese rezistență charismei pe care o emana franțuzoaica, căci se arătase pierdut de orice putere de a închega cuvintele. Se împiedicase în propriile vorbe și mai apoi își revenise ca din senin, adoptând o poziție impunătoare ca și când și-ar fi amintit rolul pe care îl avea de jucat.

O lăsasem pe Amelie la recepție și mă întorsesem în biroul din spate, așezându-mă la măsuța veche din lemn de stejar pe care zăcea un alt laptop și pe care recepționam de obicei raporturile despre invitați. Amelie îi înregistra, de regulă, iar Fedra Kondrat își îmbuiba capul cu poveștile depravate ale afaceriștilor, căutând trei mari categorii de informații.

Locația invitatului, familia invitatului și afacerile existente în numele rudelor de până în gradul trei. Ceea ce mă uimise Vinerea trecută fusese raportul relativ scurt al lui Maximilian Fernsby. De regulă citeam pagini întregi, însă pentru londonez se scriseseră puține informații, majoritatea gravitând în jurul tatălui său. Pentru că acolo pluteau și banii.

— Jonathan Moore!

Vocea bărbatului mă trimisese înapoi în recepția din Ihorivna, amintindu-mi de aglomerația care avea să se adune spre ora 20:00 și că mai bine lucram cât puteam de repede acum.

Deschisesem mailul dintr-un click și mă rotisem de cealaltă parte a mesei în așa fel încât să stau cu fața îndreptată spre recepție, acoperind astfel rapoartele care erau strict confidențiale până la mine și toată gruparea de suspuși a lui Aleksei.

Nu-mi trebuise mult tip de gândire pentru a conștientiza cât de încălcită era întreaga poveste din spatele acestui Jonathan Moore. La 28 de ani intermedia cu un succes aparent chior niște operațiuni demne de documentariile conspiraționiste. Un fior îmi traversase spatele când citisem despre schimbul de mașinării de luptă și fără să mă mai gândesc, îmi ridicasem ochii din laptop, căutându-l cu privirea pe bărbatul de la recepție, însă era niciunde. În locul lui venise un domn în vârstă a cărui expresie îmi spunea clar că se bucura de priveliștea frumoasă din fața lui.

Fusesem nevoită să-mi închid ochii apăsat de câteva ori pentru a înțelege că raportul acestui Jonathan Moore era special, că se investise timp și informații prețioase pentru că venirea lui cântărea greu pentru Aleksei. Pentru un motiv anume, Moore nu mai vizitase Ihorivna în 2019, iar reîntoarcerea lui într-o simplă zi de luni din luna Ianuarie, un an mai târziu, avea un motiv prea bine stabilit de dinainte.

Era cât pe ce să-mi frec ochii cu degetele, însă îmi revenisem în simțiri când auzisem voci de la recepție.

Semnasem cu ajutorul stiloului digital raportul construit de un oarecare Vladimir Ivanovich și aprobat de mine însumi. O greață tăioasă mă lovise în abdomen în timp ce privirea mi se perindase asupra tuturor operațiunilor misterioase ale lui Jonathan Moore. Îmi tremuraseră degetele pe tastatură și nevoia anxioasă de a șterge totul nu apucase să se manifeste înainte de a trimite mailului.

Fedra, în ce te-ai băgat!

Cu aceași anxietate dezgustătoare verificasem restul raporturilor, cam vreo zece la număr, în timp ce Amelie se ocupa, undeva într-un plan îndepărtat de restul invitaților care trebuiau înregistrați sau cei care trebuiau lăsați să între pe baza legitimațiilor deja existente. Când ceasul bătuse ora 7 și 40 de minute în început de seară, mătușa Xenia apăruse de nicăieri în fața tejghelei, ochindu-mă de îndată ca și când mi-ar fi spus că trebuia să vin în față.

— Fedra, te rog să participi și tu la întâlnirile noastre informative, vocea ei aproape glaciară avusese puterea să mă ridice instant în picioare, arătându-mă mai supusă decât mi-aș fi dorit să mă prezint în fața ei. Îmi așezasem mâinile la spate și traversasem spațiul din anticameră spre recepția propriu-zisă, găsind-o pe femeia cu parul blond-platină în fața noastră, cu bărbia ridicată și mâinile pe lângă silueta ei suplă, îmbrăcată într-o rochie din mătase de culoarea șampaniei.

— Petrecerea din seara aceasta va avea loc în sala Prima și Secunda, Xenia ne informase de îndată, nepierzând timp cu detalii neimportante. De la ora opt până la nouă domnul Alexey Fedorov ține o recepție pentru invitați, urmând ca de la ora nouă să ne mutăm în sala Secunda unde invitații vor privii un spectacol artistic. Domnul Alexey Fedorov va transmite detalii la fața locului despre poziția dumneavoastră.

Se oprise pentru o secundă cât să ne privească pe fiecare în parte din cap până în picioare, finalizând cu Amelie, nepoata ei cea mai puțin favorită, după cum mi se plânsese blonda.

— Vor fi mulți bărbați în această seară, vă rog să nu vă amestecați printre fetele din balet! adăugase la final, luându-și tălpășița înainte de a mai primi întrebări suplimentare din partea noastră.

— Dacă sunt mulți bărbați, atunci sunt și probleme! Artyom oftase apăsat și își atinsese pistolul care se odihnea între braț și linia abdomenului, așteptând a fi folosit în situație de maximă urgență. Își trecuse mâna prin părul blond și se plimbase în cerc de câteva ori, sub privirea consternată a Ameliei.

— La naiba! Mergem acolo și vedem ce-o fi! Amelie își ridicase brațele pe lângă corp și apoi le lăsase să cada pe lângă coapse, căutând asigurare în ochii mei.

— Nu e ca și cum avem de ales, Amelie, dar e important să ne păstrăm siguranța în fața lor, uneori pot fi niște afurisiți.

— În limita în care Fedorov nu te consideră o nesimțită, Fedra! Să nu uităm ce ți-a spus Xenia vineri! Artyom intervenise în discuție din spatele nostru, făcându-mă să mă opresc pe loc pentru a-i arunca o privire urâtă.

Stătea cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor și mă privea cu un zâmbet în colțul ochilor, răscolind jarul din sufletul meu ca și când ar fi vrut să aprindă focul. Cu cât îl priveam mai mult pe Artyom, cu atât realizam că rusul nu voia decât să mă provoace la a spune ce mi se întâmplase în vinerea trecută. Știa ca Amelie îmi lua în considerare toate sfaturile și voia să se asigure că fata de care era îndrăgostit era capabilă să se apere intr-o oarecare măsura de bărbații din jurul ei.

— Te-a jignit iar? Amelie întrebase nestiutoare de puterea de manipulare a mătușii Xenia.

— Mi-a spus să nu intervin în treburile private ale invitatului, mai ales cele ce țin de femei! exclamasem dramatică în timp ce pornisem din loc când realizasem că se apropia ora începerii evenimentului.

— Ce? Amelie întrebase uimita din spatele meu. Fedra, Xenia crede că ne tăvălim cu toți bărbații? Huh! franțuzoaica încercase să rădă, însă nu ieșise decât un sunet clar al frustrării și nervilor acumulați.

— Singurul lucru în care mă tăvălesc e rahatul lor rusesc! nota mea de încheiere fusese cât se putuse de dezgustătoare și ilustrativă pentru psihicul meu. Dacă nu i-aș fi înjurat cel puțin odata pe săptămâna, mintea mea s-ar fi autodistrus de mult.

Cât ne schimbasem în vestiarul dărăpănat îmi stătuse un singur gând în minte, o constatare care mă scârbea de fiecare dată când îndrăzneam să o iau în serios. Poate că Aleksei Fedorov și Xenia Kasimov nu se foloseau de cătușe pentru a ne ține în parametrii lor optimi, dar se foloseau de cuvinte și gesturi pentru a ne împinge în spate când înaintam prea mult.

Trioul nostru legendar o împiedica pe Xenia să devină favorita lui Fedorov, după cum îmi închipuisem în tot timpul petrecut în palatul lui Fedorov. Artyom juca rolul supusului tăcut, însă se înfingea în spatele lor ori de câte ori avea ocazia, trădând codul de disciplină. Amelie își infingea tocurile în pantofii bărbaților care se purtau necuviincios și le nega posibilitatea de a intra în palat celor nesimțiți. Iar în cele din urma eram eu, Fedra Kondrat, femeia care avea să distrugă Ihorivna într-o bună zi, dar care, culmea, nu era capabilă să se apere de palma lui Aleksei Fedorov.

Îmi pusesem gândurile pe pauză când ajunsesem în fața sălii, simțind stomacul învârtindu-se precum o mașină de spălat de la mirosurile puternice de parfum, țigări și mâncare. Era un buffet organizat pentru înfometații care dețineau proprietăți cât pentru șapte vieți, dar care, culmea ironiei, erau incapabili sa-și plătească o masă la un restaurant.

Purtam rochii identice, negre după cum fusesem obișnuite de ceva vreme, ce încorporau un corset strâns în zona taliei și umeri petrecuți de materialul care se unea cu linia dreaptă a decolteului într-un decolteu pătrățos, fără să lase la vedere decât oasele claviculei. Restul materialului se mula în jurul picioarelor într-o formă conică, reducând libertatea de mișcare. De data aceasta ne prinsesem părul într-o coada înaltă, cât să lăsăm la vedere dezgustul de pe chipurile noastre, dar și căștile din urechi. Artyom ne amintise că era aproape de noi când își pusese palmele peste mâinile noastre unite la spate, dându-ne impulsul de care aveam nevoie.

Pianul cânta în surdină cât noi priveam prin sală duplicatele și triplicatele bărbaților îmbrăcați în aceleași costume negre care cădeau pe umeri lor lați precum cele mai exquisite modele. Pășisem nesigure pe marginea sălii așteptând ca Aleksei Fedorov să ne caute, să ne ofere dispozițiile sale și depinzând de stare lui de spirit, să ne umilească sau nu.

Ne oprisem într-un spațiu oarecum mai liber, încă scanând zona pentru un rus cu păr auriu și ochi goi, însă nimeni precum el nu se desprindea din marea de necunoscuți. Mă împiedicasem de fiecare pereche de ochi care îndrăznise să mă privească, până în momentul în care zărisem chipul lui Maximilian Fernsby. Inima îmi sărise două bătăi și căldura urcase până în vârful urechilor, ca și când aș fi văzut o fantomă în fața mea.

— Maximilian Fernsby? Nu se presupunea că trebuia să plece? mă întorsesem către Artyom, prinzându-l pe brunet privind în partea total opusă și îi șoptisem în timp ce mă prefăceam că scanam mulțimea. Amelie se menținuse cu privirea în față, precum o statuie din muzee, însă știam că asculta cu atenție tot ce se vorbea.

— Mi-e greu să cred că a discutat despre afaceri Vinerea trecută. Toată lumea era beată, Artyom comentase fără să miște vreun mușchi, lămurindu-mă fără să depună prea mult efort. Trebuie că Aleksei Fedorov îi trimisese o invitație pentru seara aceasta ca să negocieze ori să discute orice ar fi însemnat afacerea tatălui său.

— L-am văzut și eu la recepție. Cine e? Amelie șușotise printre buze, încordându-se când un bărbat trecuse inapropiat pe lângă ea, lovindu-și umărul de al ei. Îl urmărisem cu privirea și judecând după înădușeală din piept care apăruse ca de nicăieri și de o intuiție învinovățitoare, americanul de la tejghea tocmai trecuse pe lângă noi.

Ne simțeam incomozi și străini, în fond asta și eram, așteptând stăpânul să ne spună ce circuit să parcurgem în seara aceasta. Atrăgeam privirea tuturor celor din jurul nostru și nu ne bucurăm când nevestele bărbaților își strângeau consoartele lângă ele, de parcă aveau să fie răpiți. Ironic vorbind, noi am fi fost cele care ar fi avut de suferit într-un astfel de scenariu.

Simțisem că Artyom voia să-i răspundă blondei de lângă mine, însă-i făcusem semn să tacă după ce americanul trecuse pe lângă noi ca și când ar fi tras cu urechea bine mersi la ce discutasem. Poate că era timpul să schimbăm limba trioului legendar în franceză, numai că Artyom ar fi rămas pe dinafară întrucât habar n-avea să citească ori să înțeleagă vreun cuvânt.

În timp ce mă luptam în mintea mea cu propunerea de a discuta în franceză, din grupul de bărbați aflați la aproximativ un metru distanță de noi se desprinsese Aleksei Fedorov, purtând un sacou strâns pe abdomenul lui care arăta, pentru știutori, că era mereu înarmat. Îmi găsise ochii și nu-i scăpase din atenție până în momentul în care ajunsese în fața nostră, unde se plasase cu mâinile în buzunare pentru a-și dicta pretențiile. Ne-a privit pe fiecare în parte, insistând asupra umărului Ameliei de parcă s-ar fi așteptat să vadă un os deplasat ori o rană evidentă, însă cum nu găsise decât pielea ei netedă și palidă, revenise mulțumit la a ne presa cu privirea lui rece.

— E întotdeauna o plăcere să vă regăsesc în formulă completă! vocea lui tresăltase cu o încântare falsă care îi asediase doar vocea și nicidecum chipul. Ochii lui albaștri s-au perindat asupra lui Artyom preț de secunde bune și mai apoi a deschis gura să spună ceva, însă niciun sunet nu ne-a încântat urechile.

Mă mutasem de pe un picior pe altul, iritată de pianul lent din fundal și energia din vocea tuturor celor care își pariau banii la masa rusului din fața noastră. Simțisem mirosul de tutun venind dinspre el și mi se uscase gura în așteptare, curioasă de planurile șefului nostru.

— Artyom, ia-o în față și urmează-mă! ultimul strop de încântare se dusese pe apa sâmbetei când își scosese țigările din buzunarul stâng al sacoului și după ce scosese una din pachet, o aprinsese de îndată, suflând fumul în fețele noastre.

Avusesem nevoie de toată puterea și concentrarea din lume ca să nu schițez vreo reacție, deși n-aveam să mint că mă simțisem precum un șervețel în care urmează să-ți sufli mucii.
Denigrator! Aleksei Fedorov era denigrator față de orice femeie din fața lui, inclusiv față de Natalia Fedorov, soția lui.

Artyom intervenise în spațiul dintre noi și Fedorov, încercând în subtilitatea mișcării să ne ia apărarea în fața unui bărbat atât degradat moral precum rusul. Trecuse la teroare psihică, atât el cât și Xenia, datorită unui eveniment recent care îi pusese pe amândoi în alertă. Aleksei apelase la astfel de gesturi de nenumărate ori când trioul legendar, adică noi, se implica prea adânc în sarcinile trasate, se comporta cât se poate de nesupus față de toți greii Rusiei și orice alt gest făcut în sens opus idee de supunere. Oricine sau orice făcuse avea să fie pedepsit în seara aceasta, iar ideea mă infiorase teribil.

Se rotise pe călcâie și după ce inspirase adânc din țigară, o luase la stânga, strecurându-se printre invitați cu o agilitate nespusă, precum o pană căzând alene în bătăia vântului. Gustul amar al fumului de tutun tras pe nas și rapiditatea cu care se mișca rusul îmi făcuse genunchii slabi. Amelie se mișca în sincron cu mine și la un moment dat îmi aruncase o privire aproape dojenitoare, amintindu-mi ce-i spusesem mai devreme la recepție. Fedorov se juca cu psihicul nostru precum ai arunca două mingi în încercarea de a învăța să o faci pe clovnul. Avea momente în care le arunca hipnotizant, precum făcea atunci când trebuia să supună oameni. Și avea momente când nu le arunca deloc, precum făcuse în ultimele luni când ne lăsase în pace.

Dacă Palatul lui Fedorov nu m-ar fi învățat să fiu atât de inexpresivă, toată lumea din sală ar fi văzut teama și oroarea de pe chipul meu când realizasem că ne apropiam cu pași repezi și mărunți de locul în care-l văzusem pe Maximilian Fernsby. Corsetul rochiei îmi strângea coastele atât de tare încât aveam impresia că urmau să-mi străpungă plămânii în cel mai scurt timp posibil. Fusese de-a dreptul greșit să cred că dacă scăpam de pantofii ucigași, aveau să mă lase în pace.

Încercasem să privesc prin sală și să mă prefac că nu știam încotro sau către cine urma să ne îndreptăm, însă nu-mi reușise când privirea îmi fugise asupra londonezului. Privirile noastre s-au întâlnit de îndată, parcă împrăștiind mesajul că Aleksei Fedorov se îndrepta înspre el. Era îmbrăcat cu o cămașă cu guler jos, fără de papion sau cravată, iar sacoul rămăsese cel de vineri după cum îmi puteam aminti. Își purta siguranța pe sine cu mândrie, spre deosebire de mine și Amelie care ne simțeam mai umile ca niciodată și se angajeze într-un contact vizual pe care-l rupsesem de îndată. I-aș fi provocat doar necazuri.

Ne oprisem în dreptul lui sau mai bine spus, Aleksei Fedorov se oprise în fața lui și încercase să adopte o poziție de drept încordată care să-i arate puterea, însă i-ar mai fi trebuit cel puțin zece centimetri peste Fernsby ca să-și între în titulatura pe care o pretindea. Până atunci se putea mulțimi cu înălțimea egală cu cea a lui Fernsby și cu un tratament cât se poate de simplu și rațional.

— Mă bucur să te revăd, domnule Fernsby! Fedorov trecuse la politețuri de parcă s-ar fi grăbit undeva, însă toată repeziciunea din glasul lui se justificase în clipa următoare când Jonathan Moore se oprise în dreptul londonezului, scanându-ne pe toți trei cu o privire curioasă, ori mai bine spus, atotștiutoare.

Bunica Lira mă învățase că nu era bine să judec oamenii după prezență, însă de-al naibii îl judecasem pe Moore precum o expertă, încă având în minte raportul scris.

— Maximilian, vreau să cunoști un profesionist în afaceri! Jonathan Moore, a venit tocmai din New York pentru a negocia un contract prețios cu tatăl tău!

Dacă înjosirea rula încă pe scena lui Fedorov, atunci personajele în titulatura secundară n-aveau cum să nu fie jucate de Amelie, Artyom și mine în persoană. Dacă ar fi avut și trenă după el, măcar am fi ținut-o ca să nu ne plictisim, însă nu avea.

— Mă bucur să te cunosc! Cred că vom face treabă bună împreună! vocea americanul se lăsase peste noi cu un impact neașteptat, sunând aspra, ridiga și joasă.

De după umărul lui Artyom îl găsisem pe Fernsby privind sigur, dar bănuitor în dreapta, afirmând doar printr-un gest al capului și nimic mai mult. Aproape că-mi părea rău pentru el că urma să încheie un contract sau ce o fi fost în joc cu un pion atât de versat al lui Fedorov, însă judecând faptul că Fernsby nu era fiul legitim al domnului Gray, probabil totul avea să se rezume la o negociere nescrisă.

— Nu vreau să vă încurc în niciun fel, Aleksei preluase frâiele conversație și se dăduse cu un pas mai în dreapta lui, descoperind umilitele public. Ochii lor mă găsiseră cu mâinile la spate și bărbia ridicată, ca și când aș fi fost stăpână pe situație, însă habar n-aveam ce urma să facem și îngrijorarea triumfa în fața oricărui sentiment.

— Fetele sunt prezente aici în calitate de translatori pentru fiecare dintre voi, veți avea nevoie de ele în cazul în care unul dintre invitați nu poate să poarte o discuție în engleză, Fedorov își arătase generozitatea față de cei doi invitați, însă gestul lui de a trimite două fete necunoscătoare de limba rusă părea o decizie riscantă.

Înghițisem în sec și privisem printre cei doi, deși simțeam ochii londonezului fixați asupra mea. Mă întrebam cum de Jonathan Moore nu cunoștea limba rusă din moment ce vizitase Ihorivna de atâtea ori și pe deasupra mai era și căsătorit cu o rudă din familia rusului invincibil. Mă îndoiam că nu o învățase... mă îndoiam că Fedorov nu știa cine era.

Jonathan Moore deschisese gura să spună ceva însă un cuplu se apropiase de Aleksei, abordând lipsa băuturilor non-alcoolice de pe masă, care să se servească măcar doamnelor. Pe tot parcursul discuției mă ținusem cu ochii pe pereții din spatele celor doi invitați străini, însă pe final auzisem o remarcă la adresa mea care mă dăduse în clocot.

— Amelie a învățat rusa rapid și eficient, însă Fedra e repetentă la tot ce ține de conversație. Ar trebui să-i țin o lecție în privat care s-o învețe ce înseamnă să fi rus cu adevărat! Aleksei Fedorov abordase lipsa mea de cunoștințe ca un misogin adevărat, făcând trimitere la obiceiurile lui păcătoase de a se culca cu propriile angajate. Auzisem voci bărbătești râzând și ochii mi se mutaseră asupra lui Fernsby care era încruntat, asupra lui Moore care râdea de-a dreptul amuzat și asupra papagalului umflat de lângă Fedorov. Iar în momentul acela răspunsesem provocărilor lui cu gândul la salariul care avea să-mi fie oprit.

— Mă scuzați, domnule Fedorov, însă în contractul pe care l-am semnat nu s-a menționat vreodată despre sarcina de a traduce! vocea îmi sunase subțire și inocentă, ca și când intențiile mele ar fi fost de-a dreptul nevinovate. Puteți direcționa lecțiile în favoarea altor fete! adăugasem ulterior, aruncând o privire spre blondul cu ochi goi. Răspunsul meu trăsese cortina la mica lui șaradă și in schimbul aplauzelor se așternuse tăcerea, semn că totul fusese de prost gust.

— Dar sunt sigur că te poți adapta, domnișoară Kondrat! îmi zâmbise amar și dacă nu l-aș fi văzut de jumătate de an în fața ochilor mei, zi de zi, aș fi zis că era neafectat. Știam prea bine că nu ierta sub nicio formă nesupunerea și avea să-mi taie salariul, însă se apropia de limita clauzei impuse la cererea mea.

— Desigur, murmurasem politicoasă și îl privisem pe Jonathan Moore analizând situația cu ochii lui ageri pe sub ochelarii ai căror rame străluceau în lumina candelabrelor.

— Acum că am apreciat atribuțiile fiecăreia, Fedra, te-aș ruga să-l plimbi pe domnul Jonathan Moore prin împrejurimi. Sunt sigur că își va lua sursa de creativitate înainte de a purta o discuție cu domnul Fernsby.

Vestea mă lovise precum o minge de fotbal în frunte, lăsându-mă amețită și dezechilibrată pentru câteva milisecunde. Zâmbisem fals și politicos, trecând pe lângă colegii mei legendari și resemnându-mă cu ideea că aveam să-mi petrec seara doar pentru a fi marjodomul unui om care cunoștea totul ca în palmă, cel puțin așa îmi asumam.

Zâmbetul îmi plecase de pe față cu primul pas făcut la umărul lui Moore, ochii plimbându-se asupra felurilor de mâncare și a prăjiturilor delicate de pe mesele sau tăvile chelnerilor, însă corsetul s-ar fi transformat în menghină cu orice gură de apă pe care aș fi băut-o.

— Nu încercați să-mi mai zâmbiți, domnișoară Kondrat! Știu că ați citit raportul despre mine! afirmase în voie cu accentul lui pur american, luându-mă prin surprindere cu atacul lui direct la țintă. La fel ca Fedorov, nu pierdea timpul cu bazaconii.

— Vă zâmbesc pentru că aveți atâtea realizări, atât de multe cum nu am văzut de când lucrez aici! exclamasem ironică, privindu-l direct în ochi fără de rușine. Se oprise pe loc și îmi zâmbise cu buzele lipite, apucând două pahare de sampanie de pe tava unui chelner, intenționând să mi-l dăruiască pentru a ciocni cu el.

— Pentru întâlnirea noastră! își ridicase paharul în timp ce mă așteptase să-l iau pe al meu ca mai apoi să ciocnim, însă nu intenționam să închin paharul cu el, după cum cel mai probabil se aștepta.

— Soția dumneavoastră știe că ciocniți cu alte femei? ironia rămăsese în același loc și fără să mă gândesc prea mult, pusesem paharul de șampanie înapoi pe tava altui chelner care se apropiase de noi, neintenționand să beau nici măcar o gură din băuturile tranzacționate de Fedorov.

Capitol surpriză! ✨ Sper că v-a plăcut! Va aștept părerile despre noul invitat, Jonathan Moore.
Weekend frumos alături de cei dragi! Vă pup!