— Ciocnind cu dumneavoastră mă face un bărbat necredincios, domnișoară Kondrat? se arătase puțin uimit de întrebarea mea și zâmbise arogant, în colțul gurii, mascând concepțiile care se formau deja în capul meu. Ochii îmi fugiseră spre mâinile lui și nu găsisem niciun inel pe degete, semn că americanul își juca bine rolul în palat și n-avea de gând să lase impresia că era căsătorit.

— Ori faptul că nu port verigheta? mă prinsese în fapt și mă încolțise în locul în care se simțea confortabil și în puteri. Îl vedeam rânjind în spatele expresiei țepene pe care se chinuia să o mențină, însă nu-mi tăiase elanul.

— Nu sunt în măsură să vă răspund întrucât nu vă cunosc. Ați dori să începem turul? mutasem subiectul în zona mea de confort, amintindu-mi de cerințele exprese ale lui Aleksei Fedorov.

Și nici nu-mi doresc să te cunosc!

— Desigur! își revenise în fire și sorbise șampania din pahar sub privirea mea atentă, căutând în cele din urmă un chelner care să-i ia paharul din mână.

— Mă ocup eu, intervenisem pentru a-i lua recipientul întrucât nu se cuvenea să stea cu el în mână în timp ce îl târam prin cele mai grandioase încăperi ale palatului Ihorivna.

Dăduse din cap în sens negativ și îl ținuse pentru el, lăsând la vedere un tatuaj pe pielea din laterala degetului inelar, mic și simplist, aproape inobservabil. Recunoscusem literele slave din cuvânt, însă nu înțelesesem sub nicio formă ce trebuia să însemne.

— Femeile din preajma mea nu-mi sunt sclave, domnișoară Kondrat! Se va ocupa cineva de el, cuvântase sigur pe el și-l lăsase jos, lângă picioarele lui. Simțisem aluzia lui ca fiind îndreptată spre Aleksei Fedorov, însă nu îi dădusem prea mare inportanță. Trebuia să termin cu turul înainte de opt și jumătate, întrucât avea de discutat cu londonezul până când spectacolul de operă urma să se desfășoare în cealalată sală.

Începusem să ne îndreptăm spre ieșire cu pași mărunți, oprindu-mă din când în când în spatele americanului pentru a-l lăsa să interacționeze cu bărbații și femeile care-l recunoșteau, ba chiar dădusem și peste femeile care se aruncaseră asupra lui Maximilian pentru a-i cere un dans vinerea trecută. Decolteurile adânci și formele voluptoase ale femeilor nu trecuseră neobservate de ochii ageri ai lui Jonathan, stârnind un dezgust pentru personalitatea lui atât de încălcită.

Pretinsese mai devreme că nu trata femeile precum sclave, însă râsese cu toată inima la gluma misogină a lui Aleksei și dacă una din femeile din fața lui l-ar fi dus într-o cameră de la etaj, n-ar fi refuzat. Și totuși, era căsătorit. Bănuiesc că a fi bărbat în familia Fedorov nu vine cu destul de multe beneficii, însă a fi femeie pare a fi de-a dreptul ghinion. Mai întâi Natalia, mai apoi această Antonina! Nu mă puteam opri din a-i judeca, deși îmi spusesem de atâtea ori că n-ar trebui nici măcar să-mi treacă prin gând o idee despre ei.

Când terminase de socializat cu doamnele și domnișoarele se întorsese spre mine ca și când și-ar fi amintit de bagajul de mână pe care-l căra după el. Îmi aruncase o privire semn că trebuia să plecăm și mă lăsase să trec înainte, ieșind într-un sfârșit din haosul îmbâcsit cu tutun și pretenții ale bogătanilor. Pe hol, lângă pereții încărcați cu picturi, stăteau rezemați cuplurile tinere, rebele, care fumau de parcă voiau să-și incendieze plămânii. Trecusem pe lângă ei cu eforturi, inspirând rând pe rând fum de țigară și bârfe de ultimă oră în rusă. O parte le înțelegeam, însă restul le lăsam să treacă pe lângă urechile mele, căutând cu ochii sala în care îi conduceam pe toți cei care voiau să arunce o privire în somptuoasa clădire a lui Aleksei Fedorov.

— De ce în Moscova, Fedra? De ce aici? căldura din vocea americanului era atât de ademenitoare pentru o persoană înjosită ca mine, nu-i așa? Numai bună să mă tenteze în a -mi face un autoraport, numai bună să-i aducă pe tavă informațiile pe care le căuta.

— Trăiesc în Moscova, nu-i un motiv în jurul căruia să-mi construiesc o viață? întrebasem tăcută în timp ce pășeam umăr la umăr cu el, numărând ușile existente până la înfundătura holului. Îmi aminteam de Maximilian și Artyom fumând vinerea trecută când eram pe picior de plecare. L-aș fi preferat pe londonez în detrimentul lui Moore care nu avea decât intenția de a obține informații despre mine.

— Moscova nu-i un loc rău în care să trăiești, deși prefer Saint Petersburg! americanul încercase să-și încorporeze tacticile într-o conversație banală, însă greșise înainte de-a începe jocul. Nu te joci cu focul atunci când ai în fața ochilor un intermediar al schimburilor cu mașinării de război și multe alte minuni.

Oftasem apăsat și americanul sesizase gestul meu, mutându-și privirea de îndată asupra mea. Corsetul se presa asupra coastelor mele și orice încercare de a inspira aer adânc în plămâni devenea un chin.

— Nu le prefer pe niciuna, murmurasem neutră, repezindu-mă către ușa din dreapta pentru a o deschide, însă americanul preconizase ce aveam să fac și se mișcase agil cu un pas înaintea mea, deschizând-o cu un gest politicos care-și avea rolul lui în toată șarada.

Trecusem cu aceași expresie insensibilă pe lângă el, simțindu-i privirea acidă care încerca să mă facă să-i cad în plasă și să-i povestesc mai multe, să-l privesc în ochi și să mă simt în siguranță. Însă tacticile de prietenie nu lucrau într-o asemenea situație când îi știam raportul. Mă îndoiam că omisese un asemenea detaliu, și totuși, încerca inerent de tare să profite de pe urma mea.

— Dacă rămâneți după evenimentul artistic, veți lua cina cu domnul Fedorov chiar aici. Mă pornisem într-o scurtă plimbare pe lângă masa solidă din lemn, care putea să găzduiască câte zece persoane de fiecare parte. În capăt, un scaun lucrat deosebit afirma că Aleksei Fedorov își garantase locul în capul mesei.

— Fedra, Fedra, nu-mi povesti detalii neimportante despre palatul ăsta. Le cunosc pe toate, am fost de patru ori aici, după cum bine știi.

Se așezase cu fundul pe masă de parcă n-ar fi stat pe o mobilă atât de prețioasă și mă urmărise cu privirea, necâștigând atenția din partea mea. Nu-l privisem în ochi de când inițiasem discuția cu el căci mi se păruse un gest vulnerabil în prezența americanului. Parchetul din lemn scârțâia cu fiecare pas făcut, iar pianul străbătea pereții cu un sunet sensibil, dar sesizabil, lăsându-mă să-i aștept următoarea întrebare.

— Iubitul tău știe că lucrezi într-un asemenea loc? plictiseala din voce lui era înșelătoare, se încolăcea în jurul meu precum un șarpe veninos și când avea să primească ocazia perfectă, avea să atace.

— Nu răspund în fața nimănui, domnule Moore, cu atât mai mult în fața bărbaților, accentuasem răspunsul meu total plictisitor și mă mișcasem atent până când ajunsesem în fața lui. Stătea cu picioarele lungite și cu brațele perfect încordate în spate, cât să se susțină și mă scanase de sus până jos. Îmi era silă și scârbă de un asemenea bărbat, dar dacă avea să-ncerce mai mult decât i se permisese vreodată, aveam un ac metalic, de dimensiuni mici primit de la Artyom, care avea să-și găsească locul înfipt în intestinele lui. Mai trebuia să-l scot din laterala stângă a corsetului rochiei și să-l înfig, dar doar în cazuri speciale.

— Domnișoară Kondrat, dacă privirea dumneavoastră m-ar putea ucide cred că aș fi îngropat în pământ de mult. Nu vă place să vă învârtiți în jurul bărbaților, după cum văd.

— Ar trebui să-mi placă, domnule Moore? Dacă nu doriți să mai parcurgeți turul v-aș indica să vă întoarceți în sală, mai sunt douăzeci de minute până la eveniment și v-ar prinde bine să discutați cu Maximilian Fernsby! accentuasem numele londonezului fără vreo formă de politețe, arătându-i americanului că trecusem de bariere cu celălat străin, dar nu aveam să procedez în același fel și cu el.

Oftase apăsat și se ridicase de pe masă, pășind înaintea mea fără vreo urmă de politețe ori gentilitate în mișcări, obosit deja să nu scoată informații de la mine. Pășisem în urma lui cu un zâmbet în imaginația mea, spunându-mi să nu mă bucur căci americanul putea să tragă oricând de sforile de care dispunea, și erau multe, pentru a afla informații despre mine.

— Ți-a plăcut să traduci pentru Fernsby? Mai mult decât pentru mine, nu-i așa? întrebarea lui nu-și avea rostul. Îl prinsesem privindu-mă din colțul ochilor și nu-i returnasem privirea în niciun fel, simțind o senzație de-a dreptul halucinogenă în adâncul capului.

— Pentru dumneavoastră n-am tradus nici măcar un cuvânt.

Oftase apăsat și rapid. L-aș fi crezut aproape nervos dacă gălăgia oamenilor de pe hol nu s-ar fi acutizat cu fiecare pas făcut înspre sala unde Aleksei Fedorov își ținea petrecerea și bufetul.

— Taie politețurile, Fedra! Aici toți suntem la fel.

În tăcerea mea iritantă mă găsisem contrazicându-l pe Jonathan Moore mai mult decât ar fi crezut. Judecând după ce văzusem în fața ochilor, dacă Palatul ar fi fost același pentru toți, atunci n-ar mai fi fost fete ținute în subsol ori recepționere practicând sclavagismul pentru cel mai înalt palier pe care stăteau așezate păpușile lui Fedorov, în frunte cu cel care le mânuia.

Trecusem pragul aceleiași încăperi înghesuite, care se scălda de data aceasta într-o lumină nocturnală, moleșitoare. Lumea se rărise, cu precădere femeile care plecaseră să bârfească pe lângă balustradele etajelor din palat, ori își ocupaseră locurile fruntașe din timp în cealaltă sală.

— Condu-mă spre Maximilian Fernsby! îmi ordonase cu glasul schimbat, ca și când întreaga atmosferă din sală i-ar fi returnat rolul pe care-l jucase și de față cu Aleksei Fedorov. Mă simțeam masochistă, dar preferam să-mi vorbească aiurea și impozant, decât să se cuibărească prea mult pe lângă mine.

Cercetasem atent cu privirea și-o găsisem pe Amelie la o masă, chinuindu-se să-și păstreze o expresie îmbietoare și totuși serioasă. Făcusem contact vizual cu blonda, găsindu-l și pe Artyom între verișoara mea și londonez. Fir-ar!

Pașii mei se simțeau grăbiți printre mese în timp ce americanul se scuza într-una când trecea mai brutal printre invitații care stăteau adunați precum bunicile la întâlnirea lor de sâmbătă. Când ajunsesem în dreptul lor, conform spuselor lui Artyom, ne separasem de invitați pentru că nu ne era permis să tragem cu urechile la discuția lor de afaceri. Dacă am fi făcut un astfel de lucru, n-am mai fi fost acasă în fiecare seara, ci direct în vreuna din camerele secrete din subsol.

— Cine-i ăsta, Fedra? Amelie întrebase de-a dreptul încruntată, avându-l pe Artyom direct în spatele ei. Ochii lor cereau răspunsuri din partea mea, însă nu eram capabilă de a lega nicio frază. Îmi strânsesem mâinile împreună și aruncasem o privire din colțul ochilor către cei doi, găsindu-l pe american zâmbind de parcă s-ar fi întâlnit cu un prieten de mult uitat.

— E un invitat străin. Vine din America, completasem atentă cu informații, simțind că n-ar fi fost tocmai locul potrivit să povestesc despre afacerile pe care le intermediase Moore cu succes. Le făcusem din ochi, semn că aveam mai multe de spus, și mă așezasem în drept cu ei. Cu umerii drepți și bărbia ridicată așteptam pe loc repaus să ni se comunice noi ordine, auzind ceasul ticaind în fundul conștiinței noastre.

— Mi-a spus Maximilian că i-a cerut lui Aleksei același translator, Artyom șușotise aproape inaudibil, însă cât să-mi ajungă la urechi și să-mi simt obrajii arzând de rușine. Oare ce-i trecuse prin cap londonezului cu ochi albaștri când văzuse că Aleksei Fedorov acționase împotriva bunei lui intenții. Probabil că Maximilian găsise încredere în mine și Artyom, însă, la rândul lui, rusul nu găsise decât suspiciune în simpla lui cerință.

— Mhm, Amelie, încuviințase de lângă mine, trăgând cu ochiul spre cei doi în cele mai subtile feluri. N-am putut să beau nici măcar un strop de apă din cauza corsetului ăstuia nenorocit! verișoara mea schimbase subiectul de îndată, sesizând un grup de bărbați care trecuseră pe lângă noi cu pași mărunți și siguri.

— Mor de sete, murmurasem printre dinți și îmi trecusem palmele peste coapse, rugându-mă să pot scăpa din corset odată pentru totdeauna.

— Artyom a încercat să-l desfacă puțin, dar arăta prea deșirat și l-am strâns la loc.

Dădusem din cap amândouă și stătusem în picioare precum două statui, chinuindu-ne să respirăm cât se putea de controlat. Artyom făcuse câteva comentarii în stânga și dreapta și curând se făcuse nouă fără de cinci minute. Americanul și londonezul încheiaseră discuția în momentul următor, apropiindu-se de noi pentru a-și relua fiecare translatorul și gardianul, în cazul londonezului.

— Să mergem! Moore comandase cu zâmbetul strâns într-o linie dreaptă, ținându-și brațul ca să i-l cuprind cu mâna, însă am trecut pe lângă el ca și când nu i-aș fi văzut gestul. Nu stătea în atribuțiile mele să le cunosc limba cum nici nu aveam scris undeva că trebuia să flirtez cu fiecare invitat numai de dragul de-ai face să se simtă mai bine.

Trecusem la fel de alert printre doamnele și domnii din sală, traversând holul ca să pătrundem în sala de vizavi. Cu scaunele căptușite în mătase roșie și detalii aurii, cu gradene la etaj împânzite de fier forjat lucrat în detalii, Secunda era sala de operă a lui Aleksei Fedorov și era una din bijuteriile cu care se mândrea.

Mă oprisem în pragul ușii când americanul o luase înainte, dezinteresat și motivat de femeile frumoase și singure care zăceau neacompaniate pe scaune. Ca să nu încurc invitații și așa prost dispuși, îl urmasem cu o distanță considerabilă. Jonathan Moore schimbase sala și prin urmare și rolul, intrând în Secunda drept un afemeiat gentil și frumos, aruncând la gunoi titulatura de bărbat căsătorit. Găsise o rusoaică frumoasă în calea lui și îi săturase mâna galant, scăldând-o în atenția și admirația lui cât se putea de falsă

Amelie își pusese mâna pe spatele meu și mă urnise din loc, semn că trebuia să ne mișcăm pe cât posibil înainte să starnim nervii cuiva. Coborâsem treptele nesigură în urma lor, ținându-mi privirea asupra lui Fernsby într-un mod pe care nu-l puteam justifica. Mă simțisem inconfortabilă când Amelie alesese chiar rândul din spatele americanului și se așezase pe scaunul din capăt, urmată îndeaproape de către Maximilian și mai apoi, teoretic, trebuia să fie Artyom. Gardianul nostru se oprise pe loc și îmi făcuse semn să intru, gest pe care îl înțelesesem mai greu. Calculând din capătul scaunelor, aveam să stau în dreapta americanului, cu un rând în spate.

Mă strecurasem printre scaunele roși și mă așezasem mecanic, căci corsetul dur mă făcuse să plonjez pe scaun precum o piatră aruncată în apă. Fir-ar!

— Se pare că v-ați reîntors, domnule Fernsby! vorbisem în engleză, reușind să îmi țin orice urmă de accent britanic la o parte. Zâmbise formal drept răspuns, părând ușurat că își găsise loc între oameni pe care-i cunoștea. Jonathan Moore se foise pe propriul său scaun și își așezase mâna peste cea a femeii de lângă el, căutând cu ochii săi o expresie facială pe chipul ei, ori după cum mi se păruse mie, scana cu privirea persoanele din spatele lui.

— Nu aveam cum să ratez spectacolul din această seară! răspunsul său ironic mă făcuse să zâmbesc în sinea mea, imaginându-mi că Aleksei exercitase presiuni asupra tuturor invitaților ca în prima zi a săptămânii să se întâlnească neapărat întrucât vinerea trecută fusese un eșec. Fernsby nu era încântat și se putea citi în ochii lui reținerea față de tot și toate, iar confuzia creată de Fedorov nu-l ajuta prea mult.

— Obiectivul principal în seara aceasta au fost afacerile, Fedra!

Londonezul îmi șoptise atât de ușor la ureche încât nu înțelesesem prea multe inițial, însă mai apoi creierul meu efectuase o vizită înapoi în timp, când la petrecerea de vineri îl întrebasem despre obiectivul principal al petrecerii. Se pare că fusese în căutarea răspunsului în tot weekendul, dar cum Fedorov își luase recompensa, obiectivul fusese identificat abia astăzi.

Pe neașteptate, americanul își întorsese capul pentru a cuprinde cu vederea ceea ce se întâmpla în spatele lui, probabil Aleksei Fedorov se perinda printre invitați cu zâmbetul pe buze și cu intenția de a se mândri din nou. Mă depărtasem subtil de londonez cât să nu stârnesc probleme și mă găsisem întorcându-mă în spate cât să văd ce se întâmpla. Gradenele de sus erau pline ochi cu doamne și domnișoare, în frunte cu Aleksei Fedorov care șoptea secrete de afaceri cu un bărbat cu părul tuns destul de scurt, de vreo 40 de ani, a cărui privirea părea de-a dreptul secerătoare. Natalia era lângă cu el, purtându-și brațul în jurul taliei lui de parcă erau în luna de miere, însă neatenția din partea soțului ei o făceau să pălească în contrast cu toate femeile de lângă ea care-și țineau bărbații sub papuc.

Curând gălăgia pierise sub întunericul care căzuse asupra noastră precum o prelată sufocantă sub care ne simțeam nesiguri și firavi. Un sunet puternic acompaniat de câteva reflectoare pornite în sincron înădușise și ultimele voci care se opuneau emoției care străbătea sala din lung și lat. Perdelele rosi fâlfăiseră o singură dată în nehotărârea interpreților și după un strigăt moale, scena se luminase precum o pictură desprinsă dintr-un basm.

Întregul act se deschisese cu o scenă din grădina unui ofițer din secolul optsprezece, undeva prin Saint Petersburg. Muzica și actoria personajelor era greu de înghițit pentru oamenii cu atât de puțină cultură precum mine, însă mă ținusem atentă pe tot parcursul celor trei acte, încercând să înțeleg povestea lui Herman, tânărul care devenise bântuit de femeia care cunoștea secretul unei combinații câștigătoare de trei cărți. Americanul, vizibil mai înalt decât mine, indiferent de faptul că ocupase un loc pe rândul de mai jos, se mișcase pe tot timpul operei spre domnișoara de lângă el, șoptindu-i promisiuni deșarte la ureche și blocându-mi vederea.

Spre surprinderea mea, Artyom nu comentase absolut nimic până la finalul operei, însă se arătase deranjat de Jonathan Moore mai mult decât însuși Maximilian care era asezat chiar în spatele americanului.

— Aleksei își torturează cumva partenerii? Artyom îmi șoptise la ureche mai ușor decât o fàlfâială din aripi, profitând de întunericul așternut peste sală. Pentru că pe mine reușește să mă aducă în pragul unei crize nervoase! adăugase mai apoi, îndreptându-și privirea spre scenă când interpreții își adresau mulțumirile către public.

Lumina revenise însoțită de același bum puternic, săpând adânc în pupilele tuturor celor obișnuiți cu întunericul și la fel de curând, Aleksei Fedorov preluase un microfon răsărit de nicăieri și pornise un discurs din gradenele de la etaj, privindu-și invitații precum și-ar privi un copilaș colecția de păpuși așezate de părinți în dulap.

Foșneala produsă de invitații care se roteau rând pe rând pentru a-l privii pe rusul influent mă ghidase să fac același lucru, deși inima și rațiunea îmi erau complet amorțite. Aleksei stătea între Natalia și Xenia, cu o mână strângând balustrada gradenei și cu cealaltă ținând microfonul în mână.

— Sper că v-ați împărțit gusturile cu mine în această seară și v-ați bucurat de Dama de Pică a lui Pyotr Tchaikovsky, o personalitate simbolică pentru țara noastră.

Nu credeam că aveam s-o spun, însă faptul că Aleksei Fedorov povestise pe scurt conținutul operei denota că era o persoană destul de citită, în pofida caracterului său de neînțeles. O urmă de admirație mă surprinsese nepregătită, însă rațiunea expulzase orice fărâmă de sentiment precum acesta când realizasem că nu era decât o imagine zugrăvită fidel peste caracterul putred al rusului. Îmi fusese clar că Aleksei n-avea cum să se prezinte în fața tuturor afaceriștilor ca posesor al unei săli de spectacole în care se țineau momente artistice despre care nu avea habar așa că, probabil, memorase și rezumatul, memorase și discursul despre autorul operei. Aruncasem o privire în sală și majoritatea invitaților zăceau cu gura deschisă ori cu pură admirație în ochi, dansând exact precum le dicta păpușarul.

Glasul impozant al lui Aleksei Fedorov se dizovase în forfota creată de mulțime și curând, gradenele superioare și cele inferioare se goliseră, semn că petrecerea de luni se apropia de final. Artyom își oferise ambele mâini drept sprijin și fusesem nevoită să mă ridic dintr-o zvâcnitură dacă nu voiam să mă lovesc cu tivurile dure ale corsetului. Moore își urmărise prada cum se strecura printre scaune, aruncând ocheade către „delegația de la recepția pentru invitați străini", insistând cu privirea asupra Ameliei. Însă îmi luasem gândul de la comportamentul suspicios al americanului când îl simțisem pe Maximilian Fernsby în spatele meu, semn că voia să plece cât mai repede din sala uriașă.

— Abia aștept să scap din corsetul ăsta nenorocit! mă plânsesem către Artyom și ieșisem pe scările din mijloc înaintea americanului și a alesei sale, care-și pierduse inelul pe undeva printre scaune și acum își folosea noul sclav pentru a-l găsi.

Maximilian o ajutase, la rândul lui, pe Amelie și mai apoi urcase scările umăr la umăr cu gardianul nostru, împărțind câteva vorbe cu acesta. Amelie își împreunase mâinile la spate în timp ce urca scările în sincron cu mine, privind absorbită sala și detaliile minunat lucrate. În spatele nostru rusoaica și Jonathan Moore mențineau o conversație scurtă, partea feminină arătându-se încântată și, de asemenea, dispusă să devină gazda pentru o noapte a americanului.

Odată ce ajunsesem la nivelul holului, cotisem la dreapta pe după ultimul rând de scaune și ne luasem rămas bun de la mirosul apăsat de hârtie veche odată ce ne găsisem pe același segment îngust de hol, prea mic și simplu pentru fumătorii de ocazie a lui Fedorov. Îl pierdusem pe Maximilian printre chipurile amare, însă nu ne permisesem să ne întoarcem înapoi întrucât Aleksei se plimba printre invitați pentru a culege roadele, iar prezența noastră pe lângă acești oameni ar fi fost o dovadă de nesupunere.

Fusese nevoie de două etaje din palatul Ihorivna pentru a înăbuși total gălăgia și duhoarea de fum, iar când ne regăsisem pe holul sec căptușit cu un covor roșu vechi de cel puțin cincizeci de ani, simțisem o urmă de ușurare în piept. Fusesem anunțate prin intermediul lui Artyom că mătușa Xenia voia neapărat să scanăm legimațiile tuturor celor prezenți în palat, urmând a întocmi mai apoi o listă cu detalii despre zona de proveniență și influența asupra lui Fedorov.

Asemenea unei rutine veșnice, adusesem cutia neagră în față și o lipisem de laptopul meu precum o baricadă, știind că urma să potolim bărbați băuți ori suprastimulați de rusoaicele prezente în sală. Și deși a scana o legitimație nu părea a fi mare lucru, a semna în dreptul tău într-un tabel devenea o mare provocare atunci când erai turmentat.

— Se vor tăbărî asupra noastră precum muștele la rahat, Amelie făcuse o asemănare răutăcioasă, dar totuși corectă, în timp ce-și scanase legitimația drept măsură preventivă. Dispuneam de un singur aparat deoarece, de regulă, eu mă ocupam doar de rapoartele sau de confirmările invitaților trimise prin mail. Însă precum Amelie era mereu organizată, de data aceasta sarcina semnăturilor căzuse asupra mea fără drept de contestație.

În jumătate de oră, recepția pentru invitați străini devenise o vizuină mult prea mică în dimensiuni pentru cele cinzeci de capete însoțite de consoartele lor. Cei fără de răbdare, chiar și bețivanii, se împinseseră în blatul recepției de parcă prin sunetele și zgomotele lor aveau să grăbească mașinăria ori întreaga procedură.

Ghidasem cu zâmbetul pe buze zece bătrâni aburiți de alcoolul abundent al lui Fedorov, însă bunăvoința și respectul se pierduseră într-o grămadă de sentimente pe care le percepeam a fi rele și deloc încântătoare. Femeile și fetele de la brațele lor râdeau amuzate, scoțându-mă din răbdarea pe care o credeam nemărginită.

— Ar trebui să-ți ajuți partenerul să-și scrie numele precum o să-l ajuți să-și dezbrace și pantalonii! comentasem nepoliticos în dreptul unei fetișcane brunete de douăzeci și cinci de ani care își luase titulatura de baston ajutător pentru bărbatul matur din stânga ei, cu un echilibru la fel de comparabil cu cel al unui țânc ce învață să meargă.

Dezorientarea din ochii ei se instalase de îndată ce îi vorbisem căci timpul pierdut în căutarea răspunsului corect fusese de-a dreptul considerabil. Se întinsese pe blatul din lemn precum un șarpe și cu obrajii roși îmi șoptise fără niciun pic de rușine o frază într-o engleză spartă.

— Du-te la naiba, englezoaică afurisită ce ești!

Pufnisem în sinea mea presată de ceilalți bărbați din spatele cuplului șoc și fără a mai sta pe gânduri, apucasem stiloul din mâinile lui și îi mâzgălisem numele în spațiul din dreptul lui.

Rusoaica afurisită se pierduse printre ceilați bărbați și pentru încă zece minute lucrurile păruseră a fi absolut normale. Până când, în dreptul ochilor noștri apăruse Jonathan Moore, lucid și serios, de mână cu rusoaica roșcată care-i furase inima și-l salvase de rușinea pe care i-o pricinuisem mai toată seară când alesesem să nu-i răspund concret la nicio întrebare.

Amelie îl salutase după cum fusese stabilit în regulament, scurt și cuprinzător, în timp ce asteptase ca fiecare dintre cei doi să-și cedeze legitimațiile pe blatul din lemn. Între timp, pregătisem lista cu semnături și căutasem numele domnișoarei roșcate pe ecranul Ameliei, deși mă simțeam scanată până la os de bărbatul din fața ochilor mei. Imediat ce clinchetul celor două legitimații răsunase în urechile mele mai enervant decât alarma de dimineață a telefonului, împinsesem foaia A4 sub nasul lor, arătându-le cu degetul ce anume aveau de completat.

Americanul scrijelise cu stiloul numele afacerii lui, obiectul de activitate și statul de origine, lăsând semnătura la final unde executase câteva linii sigure dedesubtul numelui său. Rusoaica, pe de altă parte, întâmpina dificultăți pe care atât eu cât și Amelie încercasem să le rezolvăm cât se putuse de prompt.

— La intrare ați scanat legitimația la cealaltă recepție, domnișoară Ostrovski? Amelie întrebase calmă, atrăgându-mi atenția asupra ecranului orientat spre verișoara mea. Rusoaica de la brațul lui Moore nu era nici pe decum străină, de aceea sistemul nu o recunoștea, iar numele ei lipsea complet de pe listă.

Sofia Ostrovski, după numele ei, aruncase o strâmbătură înspre amândouă, arătându-se deranjată de faptul că o pusesem în încurcătură. Se șmiorcăise precum o fandosită și își ridicase capul ca să-i găsească ochii americanului și odata cu ei, asigurarea că era de partea ei.

— Mda, monosilabia ei mă făcuse să înghit în sec căci simțeam că în spatele vocii ei aspre zăcea o nemulțumire triplă. Amelie îmi părea la fel de conștientă și înainte ca orice altceva să se declanșeze, o lovisem în șolduri ușor drept amenintare.

— Îmi pare rău să vă anunț că va trebui să vizitați cealaltă recepție pentru a scana legitimația, domnișoară Ostrovski.

Liniște. Pauză. Tensiune. Asta simțisem în cele trei secunde în care furia se așezase peste trăsăturile rusoaicei, venindu-i precum o mănușă.

— Sunteți două proaste care nu au habar să facă absolut nimic! mârâise printre dinți cu o furie arzătoare în ochi și dacă n-ar fi fost blatul din lemn între noi, mâinile i s-ar fi înfipt în părul nostru fără doar și poate.

— Artyom, avem o domnișoară turmentată! Te rugăm să o proftești afară! glasul puternic și insensibil al Ameliei mă cutremurase cu aceași intensitate ce-i afectase și pe restul bărbaților din sală. Lucrând în Palatul Ihorivna însemna să te înjosești constant, iar Amelie pusese capăt unor astfel experiențe chiar astăzi, când atmosfera era atât de aglomerată.

— Nenorocito! rusoaica continuase declarațiile de dragoste pe când Jonathan Moore apucase două formulare de plângeri și le umpluse în câteva minute. Între timp Artyom se strecurase printre toți bărbații din spatele cuplului șoc, făcându-ne un semn subtil cu ochiul prin care ne sugerase să nu contracarăm în vreun fel.

Când americanul își duplicase semnătura pe ambele hârtii, realitatea mă lovise precum gerul aspru de afară, însă mă rezumasem doar la a înghiți în sec și a-l privi în ochi pe afurisitul de cealaltă parte a recepției.

Cu fața lui de piatră și cu duduia agitată la braț, Jonathan Moore mă privise în ochi în momentul în care strecurase plângerea în cutia neagră, semnându-mi drumul spre o altă lună fără salariu, chiar și două dacă-l puneam la socoteală și pe Aleksei Fedorov.

Pentru restul invitațiilor procedura fusese ușoară și lipsită de impedimente, căci până le venise rândul alcoolul se evaporase din capul lor. Cu toate acestea, imaginea proaspătă a americanului mi se perinda prin fața ochilor, stârnind în mine o furie de necontrolat.

Nu te juca, Fedra!

Maximilian Fernsby sosise în recepție ultimul cu pași grăbiți, ținând în mâini un set de chei metalice și un portofel dintr-o piele neagră, care abia putea să țină toate hârtiile din interiorul lui. Îl deschisese în fața noastră, după ce Amelie îl salutase politicos, lăsând la vedere un număr impresionant de legitimații. După multe căutări găsise legitimația întocmită de mine și o împinsese înspre verișoara mea, bătând cu degetele agitat pe blatul din lemn. Cel mai probabil era nerăbdător să plece din Moscova pe cât de repede posibil, departe de bărbații și femeile insensibile de aici. Ticăitul aparatului declanșase un semnal în mintea mea și fără să mai fi așteptat, împinsesem hârtia înspre el, arătându-i cu degetul unde își găsea numele. Văzând că pixul dispăruse pentru a treia oară pentru noaptea aceasta, mă mobilizasem pentru a-i înmâna stiloul meu de îndată. Lonodonezul se arătase, în ciuda acțiunilor sale grăbite, foarte politicos și manierat prin intermediul fiecărui mulțumesc rostit sincer.

Știind că avea să plece, totul părea atât de sobru și mormântal, ca și când Artyom ne-ar fi părăsit. Respirația mi se oprise în gât când își pusese legitimația în portofel și mi se păruse că și londonezul ezitase câteva clipe înainte de a se deslipi de blatul din lemn.

— Sper că ne vom revedea curând! ne vorbise pe picior de plecare, cu un zâmbet sincer. Și în circumstanțe mai bune! adăugase mai apoi, provocând un zâmbet în interiorul meu, dar care nu-și găsise drumul la suprafață.

— Cu siguranță! Amelie îi vorbise repede înaintea mea, arătându-și sentimentele cu adevărat.

— Drum bun! adăugasem și eu în cele din urmă, câștigându-i atenția pentru câteva clipe. Îmi aruncase o privire enigmatică, dar caldă, care-mi amintea de dansul pe care mi-l ceruse și de întrebările care veniseră la pachet. Cine era Fedra Kondrat cu adevărat și ce căuta într-un asemena loc era încă o întrebare fără de răspuns, chiar și pentru mine.

Ieșirea lui Maximilian Fernsby din palatul Ihorivna fusese însoțită de o liniște insuportabilă, dar care pusese capăt unei nopți terifiante. Eram supărată, se citea pe chipul meu cu ușurintă că ceva nu-mi convenea, însă nici Artyom, nici Amelie nu îndrăzniseră să-mi spună un cuvânt. Strânsesem toate echipamentele și după ce încuiasem recepția, tranzitasem pentru o ultimă dată holul cu gândul de a scăpa de corsetele afurisite care ne ștrangulaseră plămânii.

Amelie se rotise cu spatele la mine, strângându-și părul cu un elastic lărgit până când pielea ei palidă strălucise în lumina chioară a vestiarului, lăsând la vedere o ciudățenie neagră ce atârna de una din bretelele rochiei. Cu inima bătând agitată în piept smulsesem dispozitivul minuscul din material și-l scanasem atentă, bănuind în sinea mea că ar fi fost un microfon. Franțuzoaica mă simțise în spatele ei și se întorsese tiptil, șocată la vederea microfonului de dimensiuni microscopice din mâinile mele.

Îl rotisem pe toate părțile în speranța că brandul avea să fie înscripționat pe undeva prin dosul dispozitivului, însă era doar o bucată plasticoasă de culoare neagră și aproape imposibil de simțit întrucât era caldă la atingere. Îmi auzeam inima bătând în urechi în timp ce o spaimă densă îmi încețoșa gândirea, făcându-și efectul asupra amândurora. Ne fusese clar până acum că nu eram nici ascultate, nici supravegheate video, însă o seară de luni precum aceasta ne dovedise contrariul. Rămânea de văzut asupra cui plasam vina.

În sperietura de moment, Amelie făcuse doi pași în spatele meu și verificase atentă pentru un dispozitiv inserat pe undeva prin rochia mea, însă revenise cu o usurare pe chip, semn că nu găsise nimic.

Trebuia să scăpăm cumva de el, însă în același timp trebuia să avem acces la el, întrucât nu plănuisem de când mă aflam în palatul lui Fedorov să tac și să mă feresc de pericole pentru care nu semnasem absolut nimic. Ieșisem din vestiar cu microfonul între degete, la vedere, luându-l pe Artyom prin surprindere. Zăcea lângă planta lui preferată și fuma o țigară, urmând să îndese, mai apoi, printre pământul jilav restul țigării și microfonul nostru preferat.

— V-ați schimbat? gardianul nostru își revenise de îndată în fire, încropind o discuție aparent normală, care să mascheze descoperirea microfonului.

— Mhm! monosilabia contagioasă fusese cea mai bună variantă de răspuns întrucât cel care recepționa discuțiile noastre n-avea să-și dea seama că în locul Ameliei Serre vorbea Fedra.

În timp ce microfonul zăcea în mâinile lui Artyom, așteptându-și ceremonialul de îngropare, Amelie se schimbase deja în hainele ei obișnuite și zăcea pe scaunul ei ponosit privind insistent în dreapta ei.

— Maximilian ne-a lăsat flori! Amelie remarcase tristă, atingând un buchet de bujori roz proaspeți, a căror frumusețe pălea în camera care ținea loc de vestiar. Oftasem apăsat și cu mâinile duse la spate îmi desfăcusem corsetul în așa fel încât să-mi lase rochia să fluture pe lângă coastele mele strivite.

— Și altcineva microfoane, oftasem enervată, simțind că lucrurile din această seară începeau să aibă o legatură stranie și directă între ele.

— Shhh!

— Dă-i naibi! șoptisem înapoi, amintindu-mi de american și de apariția lui ca de nicăieri în spatele Ameliei. Ciocnirea umerilor și toate cele mă făcuseră să simt că mi se oprește respirația în capul gâtului, însă mă sprijinisem în marginile scaunului meu și îmi limpezisem mintea.

După jumătate de oră mai târziu, Artyom ne lăsase în fața blocului, în zăpezile care ne treceau cu trei palme deasupra gleznelor și cu bujorii londonezului înveliți într-o hârtie de ziar, pe cât de frivolă și urbană, pe atât de elegantă.

— Uite, Amelie, cred că avem o problemă cu americanul! deschisesem discuția de îndată ce intrasem în bloc, unde caldura te îndemna să-ți desfaci nasturii paltoanelor și să deschizi gura.

— De asta n-ai vrut să ne zici nimic. Ce-i cu el? Ți-a zis ceva cât ai fost cu el?

— Ce să-mi zică? întrebasem ironică în timp ce o urmam pe scări. E rudă prin alianță cu Fedorov, vinde arme de război și învârte proprietăți prin SUA, asta rezumă pe scurt cine e.

Blonda se oprise înainte de a păși pe muchia următoarei trepte, strângând florile proastepete mai bine lângă ea.

— Și de ce ne-ar spiona cu un microfon când tocmai a venit pentru prima data aici?

— A mai fost de două ori, o contrazisem fără să stau pe gânduri, făcându-i semn să înaintăm mai repede până nu se găsea vreo bunicuța să se trezească din cauza noastră și să ne fileze.

Călcasem pe vârfuri în așa fel încât să nu facem gălăgie însă când era să ajungem la etajul nostru Sergey apăruse ca de nicăieri. Ne privise pe amândouă cu o curiozitate densă care se amplificase când observase și florile.

De unde naiba a apărut și ăsta? Își pusese câinele în lesă și se găsise să-l plimbe la miezul nopții, ori ne așteptase în tot acest timp și se repezise afară cu prima ocazie pentru a se întâlni cu noi?

— Gata petrecerea?

— Credeam că nu se mai termină! imitasem o tonalitate obosită și mai urcasem o treaptă, împingând-o pe verișoara mea să meargă pe lângă el mai repede.

— Vă cred! Noapte bună! politețea lui absolută stârnise o altă urmă de îndoială în sufletul meu, însă îmi mușcasem limba și pășisem pe lângă el. Destui bărbați, destule probleme!

J O N A T H A N     M O O R E

Ceasul îmi arătase ora trei și jumătate când ajunsesem în fața apartamentului, după o seară lungă în care fusesem nevoit s-o car pe rusoaica de la operă prin toată Moscova ca într-un final să-i refuz propunerile în favoarea unor treburi importante. Mă sprijinisem cu fruntea de lemnul rece a ușii, refuzând să pătrund înăuntru, deși îmi era frig și îmi exploda capul.

Nu poți s-o lungești până mâine dimineață, Jonathan! Mișcă-te!

Găsisem cheia pe fundul buzunarului interior al paltonului și după câteva rotiri haotice, căci uitasem și sensul cheilor din cauza oboselii, pătrunsesem în apartamentul luminat. Eram așteptat, știam prea bine!

— Domnule Moore, aș aprecia dacă v-ați mobiliza mai repede! Lev comentase din sufrageria întunecoasă, ținându-și mâinile în buzunare de parcă era s-o zbughească în orice clipă.

— Mi-ai adus ce ți-am cerut? vocea-mi părăsise gâtul fără de vlagă sub presiunea alcoolului sorbit precum apa. Trântisem cheile înapoi în palton întrucât ușa se închidea de una singură în urma mea și lăsasem paltonul în cuier, simțindu-mă moale și amețit.

— N-a fost o sarcină grea, Jon! Vrei să-mi împărtășești de ce m-ai trimis pe teren într-o asemenea zonă a Moscovei? puștiul de cincisprezece ani ceruse, pentru prima dată în ultimul an, justificări inutile.

— Ca să-ți încordezi mușchii, Lev! Raportează! indiferența din glasul meu nu-i dăduse de ales și se lăsase pe spate, privindu-mă cum îmi pregăteam pachetul de țigări. După o gură sănătoasă de apă, îmi găsisem loc pe fotoliul din fața lui cu ultimul strop de vlagă. Îmi frecasem ochii cu vârful degetelor într-o încercare de a mai focaliza ceva în fața ochilor, căci se împlineau aproape două zile și jumătate de când nu mai închisesem un ochi.

— Serios? M-ai trimis într-un cartier de bătrânele sfioase ca să obțin informații despre două fete. Mă gândeam că poate ai plătit pentru ele și te-au lăsat cu ochii în soare! făcuse o aluzie de-a dreptul dezgustătoare, însă nu îmi găsisem puterile să-l trag de mânecă.

Îmi auzisem oftatul în camera silențioasă și, în acel moment, numai o țigară mă mai putea ține treaz măcar pentru zece minute. Cafeina îmi făcea deja inima să se zbată în piept din când în când căci o sufocasem destul.

— De când mă întâlnesc cu prostituate, Lev? îmi găsisem puterea să-l întreb în timp ce-mi pusesem țigara între buze și mă întinsesem după bricheta de pe masă, disperat să mă înec în fum.

Adolescentul care-mi făcea treaba murdară înghițise în sec, îl văzusem cum se ridicase puțin cât să se reașeze pe scaun și își strânsese picioarele sub fotoliu semn că fie se simțea incomod, fie era plictisit.

— N-am de unde să știu. Fetele sunt frumoase, mă gândesc că poate te-a fermecat una din ele!

Mă simțeam amuzat și credeam că pe fața mea zăcea un zâmbet aproape răutăcios și sincer în același timp. Eram obosit, prea obosit ca să mai pot îmbârliga cuvinte către puștiul din fața mea.

— Lev, să nu te prind că le dai târcoale, mă auzi? N-ai ce să cauți lângă ele, chiar dacă ești de înălțimea mea, crede-mă, ești prea tânăr să te amăgești cu sentimentele astea bolnave, îi predasem o lecție de viață spontană pe care mama lui cu siguranță n-avusese timp să i-o spună.

Trăsesem din țigară fără să mai aștept, auzindu-l pufnind amuzat în străfundul creierilor mei. Un puști atât de dezvoltat precum Lev ar fi trebuit să fie printr-o echipă de handbal, prin campionate în timp ce se gândea la prietena lui. Asta dacă părinții lui ar fi avut bani cât să-i ofere viața pe care o merita.

— Nah. Cui i-ar place de unul precum mine?

Îmi dorisem să-l văd la față când se înjosise fără rețineri, însă fumul care îmi părăsise plămânii se așezase între noi precum un perete dintr-o cameră catolică de spovedanie. Lev nu venise să se căiască pentru păcate precum nici eu nu venisem să iert, însă sfârșisem ascultându-i apăsările. Trebuia să-l las să se desconsidere, ori curând avea să umble cu mintea prin nori și cu picioarele sub pământ.

— Lev, zi-mi ce-ai găsit și du-te acasă, schimbasem macazul și aruncasem țigara în scrumiera curată, lăsând-o să împraștie un fir de fum în încăpere.

— Locuiesc cu bunica lor maternă, care se recuperează după un accident vascular-cerebral. În fiecare miercuri vine un practician care face terapie cu ea. Fetele îl plătesc.

Un nod grețos mi se așezase în gât și parcă făcuse ceea ce nici măcar țigara pe jumătate fumată nu reușise. Îmi deschisese ochii larg și mă umpluse de o senzație aiurea, de parcă cineva mă strângea de gât. Îi făcusem semn să continuie în timp ce-mi desfăcusem nasturii cămășii, chiar încercând să-mi curăț și gâtul.

— Una e din Londra, cealaltă s-a născut în Paris, continuase mai apoi, jucându-se cu brățara metalică de pe încheietura lui osoasă. Îmi era cald și îmi era rău, dar mă forțasem să-l ascult.

— Toată lumea din bloc știe că lucrează de când au venit. Unul din bărbații de care am întrebat le știa binișor si mi-a explicat că sunt plecate în tururi prin Saint Petersburg.

O încruntătură serioasă mă scosese din apele tulburi, iar ochii îmi alunecaseră asupra ferestrei de care se lipise, din nou, zăpada.

— Ce tururi, Lev?

— Turistice, explicase serios, însă îl bufnise râsul odată cu mine. Era o minciună penibilă și totuși, vecinii le credeau pe cele două drept îngerii salvatori ai bunicii lor.

— În casa lui Aleksei? Nu mă îndoiesc că are nevoie de ghizi turistici! murmurasem ironic, râzând amuzat la imaginea cu Fedra încercând să-și ia abilitățile în serios, numai ca să afle că mai văzusem sala de două ori.

— Cum aveau să-și scuze buzunarele doldora de banii lui Fedorov dacă nu-și alegeau o meserie de acoperire pe măsură? Lev le preamărise șiretenia încă amuzat, însă amuzamentul pierise din interiorul meu într-un pocnet de degete.

— Ce crezi că fac cu banii, Lev? întrebarea mea venise când încă eram dus pe gânduri, mușcându-mi buzele ca să mă mențin rațional.

— Plătesc terapeutul, cheltuielile și mâncarea. Bunica lor n-are nicio sursă de venit, a fost casnică toată viața ei. Dacă cele două sfârșesc cumva prin palatul lui Fedorov, femeia le urmează în mormânt fără doar și poate.

Hei! Capitolul 6 este postat.
Ce mai faceți? Cum vi s-a părut capitolul?