F E D R A                K O N D R A T

Când ajunsesem pentru prima dată în Moscova, anul trecut, încântarea și energia pe care o simțeam când mă perindam pe străzile elegante ale orașul îmi păreau astăzi ireale. Pe atunci era cald și primitor, acum era rece și depresiv.

— N-a spus ce vrea? țipasem în urechea blondei cât să mă fac auzită, deși metroul nu era atât de aglomerat precum în alte zile. Tocurile femeilor din prejurul nostru se auzeau cu un fel de ecou elegant, accentuând senzația de gol și frig din stația subterană.

— Dacă mi-ar fi spus, poate că nu eram în metrou de la șase dimineața! Amelie mormăise obosită cu paharul ei de cafea cumpărată de la un tonomat găsit în cale. Îi cuprinsesem brațul cu al meu și mă găsisem înaintând printre oamenii grăbiți, cu frigul jucându-se pe obrajii mei și cu gândul la Artyom.

Prinsesem loc pe scările rulante și în câteva minute eram pe străzile umede din Prospect Vernadsky, după cum ne spunea Google Maps. Mai fusesem o singură dată în apartamentul lui Artyom, însă ne condusese el printre toate străduțele încurcate. Dacă n-am fi avut hărțile pe telefon, n-aș fi zis că era același loc.

— Curând se face ora opt și noi încă ne învârtim pe aici, de ce nu-i zici să vină în fața noastră?

Sărisem peste o grămadă de zăpadă și fusesem cât pe ce să îmi rup gâtul pe gheață dacă Amelie nu m-ar fi tras lângă ea. O luasem printre blocurile vechi și, într-un final, clădirea cu pereți netezi și de un alb curat, se desprinsese din întreg peisajul urban și gri.

— Fedra, nu crezi că e cazul să te mai încrezi și în mine? Calmează-te, se uită oamenii urât la noi!

Care oameni se uitau la noi? Cei care-și plimbau câinii ca mai apoi să dea fuga la serviciu? În plus, nu era ca și cum cineva putea să ne înțeleagă căci majoritatea oamenilor de rând nu cunoșteau engleza suficient de bine.

Zâmbisem înfometată la vederea patiseriei de la parterul blocului și-mi luasem gândul de la mâncare când făcusem colțul clădirii, găsind o ușă înaltă și maronie cu interfon.

— Sper că mama lui a plecat la muncă. Mi-e rușine să-i bat femeii la ușă la ora asta! Amelie își cuvântase grijile cu voce tare și ținuse ușa pentru mine, împingându-mă în față. Grozav! Nu-i bate ea, îi bate Fedra!

Îmi zâmbisem în sinea mea și tresărisem când becul albastru se aprinsese dintr-o dată, luminând holul alb, ca de spital. Lângă cutiile poștale dormeau câteva pisicuțe mici, iar în capăt erau parcate câteva biciclete. Lumea nu se pusese în mișcare atât de dimineață, dar din nou, lumea probabil nu ne includea pe noi.

Pentru Fedra Kondrat și Amelie Serre ziua era seară și seara era zi. Binele aducea vești rele și răul ne asigura că încă mai trăim. Urcasem în lift cu reținere căci era o adunătură de fiare ceva mai modernă decât a noastră și care se clătina cu fiecare greutate adăugată în plus. În oglinzile ciobite reflexiile noastre contorsionate arătau oboseala de pe fețele noastre, dând naștere unor personaje de groază.

Amelie apăsase butonul cinci și după câteva minute bune în care mă speriasem de fiecare clătinare a cutiei metalice, ajunsesem pe palierul în care gardianul nostru își avea apartamentul. Îmi amintisem că era în capătul holului, pe partea dreaptă, și pășisem într-acolo cu emoțiile în gât și teama că vreun vecin avea să pună întrebări pe care nu le înțelegeam.

Tot verișoara mea își găsise curajul să bată în ușă suficient de tare cât să se audă, însă nu prea insistent. Vocile vecinilor alăturați răsunau tot mai puternic și împotriva voinței mele, mă găsisem analizând ușa din spatele nostru. Mă lovea un aer rece din spate și o senzație groaznică mi se plimbase din spatele gâtul până în vârful picioarelor. Arăta perfect normală, însă se simțea ca și când cineva mă privea din spate, pe vizorul mic și prăfuit.

Încetează să-ți faci filme, Fedra! O fi apartamentul vreunui bătrân și tu îți închipui că te spionează vreun supus de a lui Fedorov.

Din fața noastră răsărise un zgomot ce aducea cu niște chei metalice, semn că Artyom venise să ne deschidă. Îmi luasem gândul de la halucinațiile mele numai ca să dau cu ochii de un Artyom obosit, cu ochii umflați de somn și cu părul cârlionțat.

— Neața!

Se dăduse la o parte cât să putem pătrunde în apartament, holul îngust abia reușind să ne cuprindă pe toți trei. Încuiase în urma noastră și-și târăse leneș papucii de casă pe hol, ca și când tocmai s-ar fi trezit din pat.

— Mamă, au venit fetele!

Mi s-a ridicat părul de pe ceafă la realizarea că mama lui Artyom era încă în apartament. Nu o văzusem niciodată căci fusese plecată în Saint Petersburg anul trecut, însă de data aceasta era încă în Moscova.

— Serios? Și tu abia te-ai chinuit să te cobori din pat și să te speli pe dinți? vocea femeii răsunase din bucătărie cu o căldură aparte, aproape ireală. Cel mai probabil era în bucătărie, căci în toată casa mirosea a scorțișoară și cafea.

Amelie se descălțase în ciuda faptului că Artyom ne rugase să pășim încălțate și nu-mi luase mult să-i copiez gestul, știind prea bine că zăpada și praful de pe scările blocului nu funcționau în aceași schemă cu ordinea și curățenia.

Mama lui Artyom se făcuse văzută de după zidul care separa bucătăria de restul apartamentului, zâmbind cald și reținut la vederea noastră.

— Ce-a făcut minunatul de v-ați trezit la ora asta ca să-l vizitați? femeia blondă, întruchiparea perfectă a bărbatului dar varianta feminină, își împreunase mâinile în dreptul pieptului și ne scanase din cap până în picioare.

— Ne-am fi dorit să știm și noi, Amelie răspunsese binevoitoare în timp ce-și așezase paltonul pe cuierul din spatele meu. Eram mai stingheră decât verișoara mea și-mi luase ceva timp să mă dezbrac și să-mi ies din înțepeneala care-mi cuprinsese încheieturile.

Le urmasem pe cele două în bucătăria micuță, dar luminoasă, găsind-o pe Amelie la masă și pe mama lui Artyom turnând ceai în patru cești albe.

— Fedra, așează-te și tu!

Mă uimise faptul că-mi știuse numele, însă probabil blondul îi povestise de noi și de aici ne cunoștea.

— Când pleci? glasul lui Artyom străpunsese caldura și liniștea din bucatarie când își făcuse apariția. Își pieptănase părul și în locul pijamalelor venise îmbrăcat cu o cămașă albă care-și găsise sfârșitul în pantalonii de stofă ai rusului.

— Ai ceva de ascuns? femeia se deslipise de blatul din bucătărie și îi aruncase un zâmbet ghiduș fiului ei. Comparând majoritatea rusoaicelor pe care le cunoscusem, mama lui Artyom era o persoană zâmbăreață și caldă.

— Eu? Nu! o tachinase la rândul lui, provocând o urmă de amuzament pe chipurile noastre și așa obosite. O liniște greoaie se așternuse peste noi și Artyom găsise timp, cât mama lui era cu spatele spre el, ca s-o soarbă pe Amelie din priviri. Blonda se îmbrăcase frumos, pantalonii la dungă cu talie înaltă și bluza ei dintr-o mătase fină o transformau într-o persoană diafană și ușor de adorat.

— Artyom, hai cu mine să cumpărăm ceva de la patiseria de jos! Mai apoi ai tot timpul din lume să vorbești cu fetele! femeia blondă trecuse printre noi, arătându-se uimită de faptul că fiul ei nu scosese vreun cuvânt.

Artyom voia timp cu Amelie și nu știu ce-mi venise pe moment, însă mă oferisem ca din senin să merg eu cu ea, având pretenția să mi se ofere un set de chei în așa fel încât să mă pot întoarce.

— Poți să-mi spui Iraida, mama gardianului nostru își spusese numele înainte de a păși în afara apartamentului, având grijă să-mi pună în palme mănunchiul de chei deținut, de regulă, de Artyom. După ce-și luase geanta pe umăr și murmurase câteva observații pentru fiul ei, deschisese ușa pentru amândouă, precedând mai apoi la a o încuia.

Mă găsisem cu privirea ațintită asupra aceleiași uși, absorbită parcă de culoarea albă și impecabilă care răsărea în întunericul holului.

— Să mergem! Iraida mă smulsese din gândurile mele când își deschisese geanta pentru a-și pune telefonul într-unul din buzunarele interioare ale genții. Mă găsisem numărând ușile din fața noastră până în momentul în care mama rusului pășise din loc.

— Mă bucur că Artyom are două prietene precum voi! Ne-am mutat din Saint Petersburg acum doi ani și i-a fost greu să creeze legături cu oameni care abia dacă deschid gura să-l salute!

Dădusem din cap în sens afirmativ și îmi pusesem mâinile în buzunarele paltonului, închipuindu-mi cât de greu îi fusese lui Artyom. În cazul meu și al Ameliei, curajul și încântarea de a locui în Moscova dispăruse după câteva săptămâni, când realizarea că familia și prietenii ne așteptau de cealaltă parte a continentului începuse să se concretizeze.

— Și noi suntem recunoscătoare pentru el. Ne-a ajutat de multe ori, îl lăudasem pe Artyom din automatism cu ezitare, căci nu-mi găsisem cuvintele în rusă la timp.

O ușă se deschisese cu putere în spatele nostru, scârțâind sumbru când fusese pusă la locul inițial, urmată în mai apoi de zgomotul cheilor. Măcar eram alături de Iraida și nimeni nu mă putea lua la întrebări pentru că eram o figură necunoscută în blocul lor.

— Au niște gofre demențiale, Fedra! Trebuie să iei câteva și pentru voi acasă! Îți promit că n-o să te poți opri din mâncat când o să guști din ele! vocea femeii din stânga mea mă acompaniase până la adunătura de fiare, unde îmi povestise despre ce-i plăcea să-i facă de mâncare lui Artyom și cum fiul ei eșuase să intre în poliția locală din Saint Petersburg.

Aflasem că tatăl lui Artyom lucra acolo și prietenul nostru nu suportase rușinea de a nu păși în urma tatălui său. Se pare că mutarea la Moscova avusese, pentru fiecare dintre noi, un impact nu prea bun asupra cursului vieții. Artyom, dintr-o paria a familiei devenise un gardian înarmat pentru un mogul din Moscova. Fedra și Amelie, corporatiste angajate după absolvire, ajunseseră preșul unor bărbați de nimic. Grozavă realizare!

Cumpărasem gofrele sugerate de Iraida și mă reîntorsesem în interiorul blocului cu inima în gât, simțindu-mă nesigură și privită, chiar dacă nu era mai nimeni prin prejurul meu. Deveneam paronoică și la simplul zgomot al cheilor mele, lucru care nu-mi părea deloc normal.

Ce-i cu tine, Fedra? mă găsisem privindu-mi reflexia în oglinda din lift și strânsesem punga din hârtie în brațe, de parcă cineva ar fi fost pe punctul de-a o fura. Când ecranul digital arătase cifra 5, ușile se deschiseseră silențios în așa fel încât să pășesc, din nou, pe holul îngust al blocului de apartamente.

Făcusem doi pași și aproape că mă oprisem când cuprinsesem cu privirea o siluetă sprijinită de peretele din stânga mea. Părea a fi un bărbat înalt, cu o constituție relativă slabă, îmbrăcat într-o haină lungă, care-i trecea sub genunchi. Dacă nu era vreun om de-a lui Aleksei, trimis să mă sancționeze pentru nesimțirea mea, atunci aveam să mai trăiesc câteva luni cât să scap din Moscova.

Mă găsisem înghițind în sec și mai storcisem gofrele la pieptul meu încă odată într-o încercare nereușită de a găsi curajul în sinea mea. Mă simțeam speriată și nu înțelegeam motivul pentru care astăzi eram mai fragilă decât un fluture prins într-un borcan.

Mă zărise în fața lui și nu-i trebuise prea mult timp ca să-și revină în postura de drept și să nimicească spațiul dintre noi doi. Intrasem în panică și din automatism îmi dusesem palma dreaptă sub palton, căutând tija metalică primită de la Artyom. După câteva pipăieli disperate și după realizarea că nu-l găsisem, îmi venise în minte faptul că stătea ascuns doar în rochia mea de la palatul Ihorivna.

La naiba! N-aveam cum să mă apăr cu mâinile pline de grofre, iar uriașul din calea mea era prea sigur pe statura lui ca să nu fi venit pentru mine.

— N-am venit la cererea lui Aleksei, Fedra Kondrat! Nu-ți mai strânge mâinile la piept de parcă stai în fața morții.

Jonathan Moore își sincronizase vocea atât de joasă cu chipul asupra căruia i se răsfrângea ledul albastru și chior. De unde ajunsese americanul chiar în blocul și la nivelul în care locuia Artyom?

— Domnule Moore, nu cred că sunteți în Moscova ca să vă trageți de șireturi cu fete precum mine. O zi bună! deschisesem conversația și o încheiasem în aceași replică, intenționând a trece de el.

Indiferent de interesul pe care-l reprezenta, Moore nu se afla de dragul trezitului de dimineață în fața ochilor mei, la ora opt în zorii zilei, îmbrăcat de parcă mergea la guvern. Știam că n-avea să mă lasă în pace, însă dacă m-aș fi chinuit să nu-i răspund precum făcusem aseară, ar fi fost de-a dreptul bine.

— Poate că pentru asta am venit. Nu-i demn de mine? un rânjet acru i se tipărise în colțul gurii, lăsând oboseala să-i domine pielea de sub dedesubtul ochilor. Credeam că rusoaica de aseară îi ținuse gândurile și... mâinile ocupate toată noaptea. Îmi era greu a crede că s-ar fi trezit atât de dimineață după o seară activă.

— Vă trageți cu cine cunoașteți, domnule Moore! zâmbisem neutră și pășisem pe lângă el în așa fel încât să pot ajunge odată în apartament. Avusesem un gol în capul gâtului toată dimineața, de parcă prevestisem că avea să se întâmple ceva neplăcut, însă nu mă gândisem că Moore avea să fie pe scara lui Artyom.

Îmi închipuisem că mă aștepta undeva, însă de unde știuse că veneam la Artyom chiar în dimineața asta? Inima începuse să-mi bată furtunos în piept și mă găsisem pipăindu-mi haina, de parcă aveam să găsesc vreun microfon sau orice altceva.

— Știi, Fedra–... îmi permiți să-ți spun Fedra?

M-am întors cât să-l privesc din colțul ochiului, enervată de atitudinea lui.

— Am făcut schimb de roluri în zorii dimineții și am citit și eu un raport, ști?

Tăcusem la auzul înfumuratului de Moore. Credea că eram atât de implicată încât să-mi pese că citise câteva informații găsite prin fișa de angajare și de la instituțiile de învățământ pe la care mă perindasem? Nu greșisem nimănui și n-avea cum să mă strângă cu ușa.

— Domnule Moore, după șiretlicurile făcute aseară, mă miră că mai aveți curajul să-mi vorbiți.

Mă găsisem zâmbind când își închisese gura și tăcuse ca și când s-ar fi înnecat în vinovăție. Cunoștea prea bine sistemul de recompense și pedepse al lui Aleksei ca să nu-și asume faptul că ne lăsase leftere pe amândouă dintr-o chestiune de orgoliu.

— Fedra–

— V-am permis să-mi vorbiți ca între prieteni?

Mă întorsesem pe călcâie în așa fel încât să-i fac cunoștință cu adevărata Fedra, o fată care nu se juca de-a aventura cu afaceriști americani. Stătea rezemat într-un umăr de peretele verzui al blocului și-mi căuta privirea de parcă m-ar fi putut controla dacă făceam contact vizual. Hainele de pe el arătau cât de pretențios și bogat, cel mai probabil, era bărbatul din fata mea.

Fedra, n-ai ce căuta în astfel de discuții. Întoarce-i spatele și pleacă odată!

— Domnișoară Kondrat, voi vorbi în mod personal cu Aleksei în așa fel încât să corectez gestul impulsiv... dar doar în cazul tău. Cealaltă și-o merită cu vârf și îndesat!

— N-am nevoie să vorbești pentru mine, domnule Moore.

Probabil se asteptase să mai lungesc conversația, însă n-avea să vadă așa ceva din partea mea. Probabil ne împânzise hainele de microfoane și de senzori care-i precizau exact locația în care ne aflam și bârfele pe care le împărțeam cu bunica și cine o mai fi venind în casa noastră.

— Și încă ceva, domnișoară Kondrat. Stau vis-a-vis, în caz că doriți să mă vizitați într-o manieră mai... privată! vocea lui joasă se lovise de pereți cu un ecou care-i tăiase din grosime, aducându-mă cu ochii asupra ușii la care mă holbasem toată ziua. Mă rezumasem la a înghiți în sec și introdusesem cheile în broască cu mâinile tremurânde, simțindu-l că se apropia cu încetul de mine.

Mecanismul din interior click-uise când aveam mai mare nevoie și în câteva clipe eram în spatele ușii, trăgându-mi sufletul ca și când aș fi alergat la maraton. Căldura din interior mă năucise și-mi luase ceva timp să-mi revin și să dezbrac paltonul de pe mine. În fundal Amelie și Artyom vorbeau relaxați despre ceva amuzant ce se întâmplase aseară la palat, după cum auzeam.

Așezasem gofrele pe suportul de la intrare și după ce-l agățasem în cui, înaintasem pe holul îngust și călduros.

— M-am întors! oftasem apăsat și pusesem gofrele pe masă, privind cum Amelie tăbărâse înfometată asupra lor. Ceaiul aburind zăcea în cănile mamei lui Artyom, iar pe lângă un coș cu câteva portocale și piersici.

— Mi s-a părut sau am auzit voci de pe hol adineauri? Artyom se arătase curios și mă privise atent de pe scaunul din capătul mesei.

— Jonathan Moore–

— Iar vorbești de el? dădusem să anunț, însă Amelie mă întrerupsese nechibzuită și își arătase frustrarea față de americanul putred de bogat care ne transformase în falite pentru o altă lună de zile.

— Jonathan Moore stă vis-a-vis de tine, Artyom? Știai? îl întrebasem nervoasă, simțind cum foamea dispăruse în spatele unei perdele de temeri. Amelie își închisese gura automat și privise tăcută pe geam, probabil corelând tot ce se întâmplase aseară cu știrile aduse de mine.

— Nu zău? De unde știi, Fedra?

— Am dat cu ochii de el pe hol. Simplu, Artyom! Cine știe pe unde ne-a împlântat microfoanele! Și dacă mi-aș azvârli paltonul în tomberon, tot face cumva și știe pe unde ne deplasăm! oftasem enervată la culme și-mi lăsasem greutatea pe spătarul scaunului.

— La naiba! blondul șoptise pentru el și se ridicase, făcând ture enervante de la masă spre geam.

— N-ar trebui să ne îngrijorăm prea tare, nu? O să plece înapoi în America și o să fim lăsați în pace? inocența Ameliei mă făcuse să zâmbesc îngrijorată în timp ce-mi mușcam obrazul interior.

— Aleksei nu va fi prezent până Vineri. Se zvonește că statul vrea să dea palatul în folosință unui alt personaj și că toți cei din familia Fedorov se chinuie să-l păstreze în posesia lui. Moore nu-mi pare a fi de partea lui!

Artyom ne povestise cu lux de amănunte despre apele tulburi din palat și se reintorsese la masă, cu broboade de teamă și nesiguranță pe frunte.

— De ce?

— Nu l-am văzut vreodată în biroul lui, Fedra! Și sunt neamuri... ori ce naiba or fi!

— Și de obicei își aduce neamurile în birou sau cum, Artyom? Nu știm suficiente lucruri despre Aleksei ca să presupunem că el sau Jonathan Moore ne-a lăsat microfonul în rochia Ameliei!

Artyom își scosese o țigară din pachet și o aprinsese sub privirile noastre nepăsătoare, având grijă să-și sufle fumul în direcția opusă noastră. Bătea agitat cu piciorul și se holba pe pe pereți de parcă răspunsul problemelor noastre s-ar fi găsit pe undeva prin spatele varului.

— Nu știu. Am stat în spatele camerelor de supraveghere de câteva ori–

— Parcă n-aveau voie cu sisteme de supraveghere video, nu? Amelie mi-o luase înainte și deși nu crezusem că aveam s-o spun vreodată, în ochii ei se scălda o urmă de neîncredere.

Artyom era un sac fără fund de emoții și informații, unul din pionii importanți ai lui Aleksei, și ne permiteam să spunem că uneori era de-a dreptul iluzoriu să avem încredere în el. Iluzoriu și prostesc. Dar era singurul care-și risca viața zilnic scoțând informații din văgăuna lui Aleksei și oferindu-le nouă pe pâine. Ca să supraviețuim împreună și să mergem mai departe.

— N-ai încredere în mine? o întrebase bosumflat în timp ce-și mutase privirea și asupra mea, întâlnindu-se cu același tratament.

— N-aveți încredere în mine? reformulase uimit în timp ce căutase să-și așeze mâinile peste ale Ameliei.

— Mă gândesc, Artyom, că poate ai și tu o implicație în microfonul de pe rochia Amel–

Blondul lăsase o expresie scandalizată pe chipul lui, fiind gata să se pună în genunchi, judecând după disperarea din ochii lui albaștri.

— Fedra, tu auzi ce spui? Artyom încercase să fie coerent în timp ce cuvintele îi părăseau gura haotic, într-o încercare de a închega adevărul. Mă chinuiam să nu-mi las considerația pentru el să interfereze cu ultima fărâmă de raționament pe care o găsisem în interiorul meu.

— Aud prea bine, Artyom. Avem dreptul să ne punem astfel de întrebări când tu ai fost singurul care a stat în spatele nostru cât timp l-am așteptat pe Aleksei.

Artyom pufnise frustrat și își frecase palmele de coapse, încercând să se liniștească. Verișoara mea îl urmărise cu privirea preț de câteva momente bune, răscolind printre trăsăturile frumoase ale rusului din trioul nostru.

Se ridicase în picioare, lăsând ceasul să ticăie enervant în spatele capului meu. Eram pe punctul de a-l opri când rusul se sprijinise de blatul de la bucătărie și-și încrucișase brațele la piept.

— Putea să fie oricine, Fedra! Putea să fie cineva de pe hol, putea să fie chiar londonezul ăla. Amelie a stat cu el întreaga noapte–

— Omul ăla a stat lângă mine, Artyom! Nu fi absurd și nu plasa vina pe oameni inocenți, mă auzi?

Artyom încremenise când o auzise pe Amelie vorbind, întrucât franțuzoaica tăcuse până acum, așteptând în liniște explicațiile nonsensuale ale gardianului nostru.

— De unde știi că-i inocent, hm? Nu ți se pare un sincron prea ca la carte, vine un britanic și apoi un american ca din senin! dăduse din brațe de-a dreptul ofuscat, provocându-mi o migrenă puternică.

— Artyom, n-am venit la palat să o fac pe judecătoarea. Sincer! În momentul de față nu știu ce să cred!

— Poate găsim că te-ai înțeles cu Moore și de asta ne-ai chemat aici! Amelie se alăturase ofensivei mele, amenințându-l cu o mutră serioasă pe rusul din fața noastră. N-am venit în țara voastră de rahat numai ca să fim luate de proaste!

Blonda se ridicase din șezut și-și luase geanta în mână, dând să treacă pe lângă el, însă deșteptul se așezase în calea ei, blocându-i ieșirea.

— Nu cred că îmi faceți una ca asta! Amelie, nu cunosc pe nimeni din palat! Aleksei încearcă să rupă legătura dintre noi și voi îi cântați în strună.

Mă ridicasem, la rândul meu, și-l țintisem cu ochii mei de gheață, simțind un strop de vină pentru că-l acuzasem fără să am vreun fundament.

— Da' cum să nu! Îți mai închipui că noi suntem asasinele și colaborăm cu Aleksei, nu?

Ne certam ca proștii într-un apartament vis-a-vis de un posibil spion american, rupând promisiunile că ne vom apăra spatele unul altuia. Ne făcusem partea fiecare dintre noi preț de jumătate din an, însă de îndată ce lucrurile începuseră să se complice, liniștea dintre noi se terminase.

Eu și Amelie nu eram trădătoare cum nici Artyom nu era, însă poate că până vineri era mai bine să ne vedem fiecare de treaba lui.

— Putem să stăm jos și să discutăm? De la capăt? mutra lui tristă nu mă convinsese să mă întorc și să iau loc la masă. Trecusem pe lângă el cu o durere mută în piept și apucasem paltonul de pe cuier, îmbrăcându-l fără prea multe ezitări.

Îl auzisem urmându-ne pe hol și îmi căutasem de lucru cu telefonul cât Amelie se încălțase și îmbrăcase, luând și gofrele în brațe când Amelie mi le pasase.

— O zi bună! Amelie murmurase serioasă în timp ce-i făcuse semn prietenului ei cel mai bun–sau fostul–să descuie ușa ca să putem pleca.

Nu-l îmbrățișasem, deși blondul se apropiase și făcuse primul pas spre o apropiere. Eram derutate, iar ușa închisă în spatele nostru ne făcuse să ne înlănțuim brațele și să coboram alert cele patru rânduri de scări fără a mai lua liftul.

Într-o lume atât de mare și plină de neînțelesuri, era mortal să te încrezi în necunoscuți. Fusesem trădate de oameni care ne vorbeau limba și ne înțelegeau stările, iar Artyom, un străin in deplinul sens al cuvântului, nu era mai prejos de ei.

— Suntem atât de oarbe, Fedra? franțuzoaica se întrebase cu voce tare când își coborâse bereta pe frunte, având grijă să se apere de ninsoare stârnită de norii negri de deasupra capului nostru. Nu-i vedeam chipul, căci șapca mă ascundea sub protecția ei, dar îmi închipuiam că se simțea bulversată și la fel de vinovată precum mă simțeam eu.

— Suntem doar niște proaste. Eu, mai ales. Ne-am afundat în rahatul ăsta până la genunchi numai din încăpățânarea mea!

— Și din a mea!

Ne dădusem la o parte cât să treacă un grup de copii care se grăbeau spre școală și mai apoi o luasem la pas spre stația de metrou, văzând cu ochii mei cum paltonul devenea alb pe măsură ce înaintam. Mi se udase și părul, căci eșarfa mea zăcea acasă, așteptându-și rândul să iasă afară.

— Poate că era mai bine în Saint Petersburg. Muream de frig prin tururi, dar măcar eram liniștite! Amelie oftase cu o urmă de dezamăgire și îmi strânsese brațul în așa fel încât să mă apropii mai tare de ea.

— Asta dacă ne-ar fi angajat cineva, Amelie.

Tăcusem amândouă o vreme și după ce ne văzusem intrate în metro, pe linia care ducea acasă, ne apucasem de povestit ca și când nu voiam să ne lăsam gândurile despre Artyom să ne scufunde.

— Mă simt de parcă m-am certat cu un prieten din copilărie și n-am să-l mai văd vreodată.

Amelie era așezată pe unul din scaune, iar eu mă țineam de bara lipicioasă din dreptul meu în timp ce doamnele în vârsta de lângă mine mă împingeau subtil pentru că nu încăpeau de mine.

— Ai să-l revezi Vineri, stai liniștită!

— Dacă Artyom are dreptate și Aleksei încearcă să ne separe pentru că suntem prea uniți?

Îi aruncasem o încruntătură care era menită sa o atenționeze despre cine vorbea în public.

— N-are decât! Eu zic să ne gândim mai bine la ce lucrăm dacă programul nostru de la palat se va rezuma la luni și vineri. O să ne taie și din salariu, știi prea bine!

Ideea schimbării nu-mi surâsese căci tot drumul mă gândisem la cum ar fi ca vineri să găsim pe altcineva în locul lui Artyom, ori la cum aveam să fim anunțate că vom lucra doua zile pe săptămâni, ori chiar deloc.

Mă găsisem pe holul apartamentului nostru câteva ore mai târziu, iar privirea-mi căzuse asupra unei perechi de încălțăminte bărbătească și a unei feminine. Cine naiba ne mai călcase pragul?

Schimbul de priviri dintre mine și Amelie fusese necesar cât să ne asiguram una pe cealalată că nu vedem aiurea, iar mai apoi ne dezbrăcasem hainele cu reticență, amânând momentul în care aveam să ne vedem cu cei doi.

— E Sergey, cred! Amelie îmi șoptise din spate ca și când îmi sugerase să-mi pun zâmbetul fals pe față și să mă comport precum aș fi avut cea mai bună zi din viața mea.

— Să-l ia naiba! înjurasem în sinea mea și-mi luasem inima în dinți. În livingul nostru deschis zăcea Sergey, cu o cană de compot aburind si chec făcut de bunica, iar în dreapta lui o găsisem pe Katiusha, mascând din același desert.

Mâine poimâine aveam să-l găsesc și în patul meu.

— Bună ziua! salutasem cu o voce seacă în timp ce-mi pusesem mâna pe umărul bunicii, mustrând-o din priviri pentru prezența celor doi în casa noastră. Amelie murmurase și ea ceva în urma mea și se baricadase în spatele ușilor de la camera ei, profitând de faptul că pe nepotul Katiushei nu-l interesa prezența ei.

— Ce mai faci, Fedra? Pe unde mai umblați? Katiusha mă luase la întrebări, forțându-mă cu privirea să iau loc. Mă așezasem pe fotoliul de lângă mine cu mișcări teleghidate și privisem printre cei doi, simțindu-mă de-a dreptul plictisită de prezența lor.

— Mărunțișuri. N-am vrut să pierdem ziua și am rezolvat treburi de dimineață.

— Nepoatele tale sunt aur la casa omului, Katiusha făcuse exces de zel în afirmațiile ei, lăsându-mă pradă privirii lui Sergey. Precum comentase și Artyom dimineață, nepotul Katiushei reușea să se sincronizeze cu cele mai aspre momente ale vieții mele.

Îl privisem înapoi atât cât era nevoie pentru a-l face să creadă că mă interesa persoana lui, o trăsătură tipică vecinei inimoase și blânde. Cu scuza că aveau de căutat după prăjitura din cuptor, cele două bunici se ridicaseră de pe canapele și porniseră spre bucătărie în așa fel încât să făurească o conversație între noi doi.

Când Sergey se mutase pe canapea... lângă mine, mi se oprise inima în gât și mă apucaseră toate transpirațiile. Proximitatea lui nu-mi făcea bine și dacă nepotul Katiushei n-ar fi fost atât de determinat să-mi vorbească, probabil ar fi văzut că priveam ușa Ameliei de parcă mă rugam să fiu salvată.

— Hei!

— Hei!

Îmi vorbise de parcă eram doi adolescenți îndrăgostiți care habar n-aveau cum să obțină atenția celuilalt.

— Dacă nu aveți planuri să vă întoarceți la tururi, au un loc liber pentru un post de înepător la bancă. 

— Serios? mă arătasem interesată de oferta lui, deși in sinea mea știam deja că nu aveam să lucrez sub nicio formă cu el, mai ales într-un loc atât de restrâns.

— Mhm, din câte mi-ai spus obișnuiai să lucrezi într-o corporatie. Cred că ne-ar prinde bine ajutorul tău!

Nici dacă aș fi cunoscut limba, n-aș fi venit să lucrez cu tine, Sergey! Îmi pare rău! N-am să ți-o pot spune niciodată, dar nu există ceva care să-mi placă la tine.

Sergey plecase jumătate de oră mai târziu, urmat de Katiusha și bunica pentru că era timpul să-și întoarcă vizita.

— Ce-au vrut? Amelie deschisese ușa imediat, scoțându-și capul în așa fel încât s-o văd. Se machiase din nou și-și purta cel mai scump sacou pe care-l cărase din Paris.

— Katiusha? Să vadă pe unde umblăm. Sergey? Să mă anunțe că m-aș putea angaja la ei.

— Serios?

— Crezi că vine Sergey s-o facă pe clovnul în casa noastră? Mi-a adus și ditamai movila de flori, făcusem semn spre vaza neîncăpătoare de bujori, căci „bancherul" îmi cumpărase exact ce primisem și de la londonez, doar că într-o altă culoare.

— U la la la! Se complică treaba, Fedra! Să nu-mi spui că nu te arzi într-o zi cu jocul asta de-a „vecina primitoare".

— Până să mă ard, am să plec de aici.

— Și-o să lași bărbatul să sufere, visând la iubirea lui neîndeplinită și la cum a fost prostit–

Tonul dramatic al Ameliei mă făcuse să-mi închid ochii și să-i fac semn să plece.

— Tu ce cauți îmbrăcată așa? Unde te duci?

— Nicăieri. Mi-am făcut poze pentru Instagram ca să mai las oamenii să știe că trăiesc.

— Grozav! Pe Thierry? întrebasem ironică în timp ce-mi luasem un elastic de păr pentru a-mi prinde parul.

— Da, cum să nu? Tot ce primesc sunt mesaje de la Artyom. Vezi că ai și tu vreo douăzeci!

***

Vinerea nu se lăsase așteptată. Presiunea apăsase pe noi restul zilelor, amintindu-ne în fiecare clipă că urma să ne întâlnim cu Artyom, cu Aleksei și restul de persoane care aveau să vină la dezmățul organizat de familia Fedorov.

Gardianul nostru, căci altfel nu-l puteam numi, ne trimisese flori într-o zi de miercuri când eu și Amelie ne găsisem să dădăcim pentru câteva ore copii vecinilor de vizavi. Îmi ziceam că era o alternativă bună pentru eventualitatea în care Aleksei pierdea palatul și nu mai dispunea de bani pe care să-i arunce pe câteva recepționere inutile. Și după ce ne bubuise capul două ore în timp ce le ținusem lecții de engleză, o găsisem pe bunica Lira supărată pentru că sufrageria i se transforma în florărie.

— Câți băieți vă curtează, mhm? Trebuie să-mi fac griji? pufnise în timp ce se așezase pe canapelele ei înflorate, măsurând cu grijă fiecare vază îndopată cu flori. Bujorii londonezului se mențineau excelent, bujorii lui Sergey abia erau aduși în casă, iar trandafirii lui Artyom erau cei mai falnici.

— Pentru Sergey? răutatea din glasul ei mă luase prin surprindere, însă ii dădusem dreptate. Bunica n-avea cum să-i mărturisească cu sinceritate Katiushei de unde aveam atâtea flori, ci doar să mintă. Și nu-i plăcea să joace un dublu rol, însă de când venisem noi în Moscova, construise o adevarata pânza de minciuni din care nu avea să iasă curând.

— Artyom ne-a adus flori amândurora pentru că așa a simțit, nu din alte considerente, oftasem obosită în timp ce traversasem sufrageria ca să beau apă.

— Sau poate că nu putea să-i trimită flori doar uneia și a fost nevoite să ia și pentru tine, Fedra. Ca exemplu!

Bunica derapase puternic în ultima vreme cu dorința ei de a ne vedea căsătorite cu băieți din Moscova. Nu știu ce experimente făcea Katiusha cu bunica, dar trebuia să recunosc că începeam să văd efectele.

— De ce n-a luat Sergey flori și pentru mine?

— Pentru că-și vede doar interesul, îi răspunsesem Ameliei fără să mai aștept reacția bunicii.

Nu-i mulțumisem lui Artyom sub nicio formă pentru flori, căci nu le găseam rostul, dar apreciasem efortul lui și faptul că se gândea la prietenia noastră. Se clătinase rău în ultima vreme, dar avea să-și regăsească echilibrul dacă fiecare dintre noi era atât de inocent precum afirma.

Joia trecuse peste noi ca și când n-ar fi fost, iar vinerea debutase cu un cer limpede și un ger crud pe care îl suportasem cu dinții încleștați și cu trei perechi de șosete în picioare. După ce afișasem legitimația portarului înarmat până-n dinți, trecusem pe sub încadramentul intrării ca să mă lovesc cu ochii de o forfotă generală și de fete umblând în dreapta și stânga haotic. Fiecare își ținea rochia de gală pe braț, purtând doar un top și colanți de culoare neagră, subțiri și pe jumătate transparenți. Se îndreptau spre ușa din dreapa vestiarului închipuit care ducea la nivelul din subsol, după cum îmi imaginam.

Câteva fete ne aruncaseră priviri încruntate, căci eram îmbrăcate din cap până în picioare și comparativ cu ele, ieșeam în evidență. Amelie îmi strânsese brațul și mă ghidase printre toate acele fete care pășeau în sincron, de parcă erau instruite să nu depășească traseul cu vreun pas mai la dreapta ori mai la stânga.

Nimeni nu vorbea. Erau tocurile lor perfect sincronizate împotriva tocurile noastre care deranju ordinea și disciplina. Însă nimeni nu spunea nimic. Nimeni nu era deranjat de diferențele vizibile dintre noi și ele.

Ușa vestiarului răsărise în ochii noștri undeva pe partea stânga, desemnând punctul de despărțire dintre noi și grupul uriaș de fete care se afla în deplasare. Ne oprisem pașii cât mai aproape de ușă în timp ce Amelie scoase mănunchiul de chei pentru a descuia ușa.

Cât timp petrecuse Amelie pentru a debloca încuietoarea ruginită, privirea-mi fugise asupra înfundăturii holului, unde la capătul grupului supravegheau doi bărbați înalți, cu puști imense care le traversau pe diagonală corpul, de la umăr până la mai jos de șolduri.

Genunchii mi se înmuiaseră pe loc și înainte de a atrage privirea, mă întorsesem către Amelie ca să mă bucur de usa deschisă într-un final. Cu gura uscată și o amețeală puternică în tot corpul, ne baricadase după ușa veche, incapabile să mai spunem ceva.

Pendulul de pe perete ticăise aspru în cameră preț de șaizeci de secunde, căci le numărasem pe toate ca să mă liniștesc. Înăuntru era cald și înădușitor, aceleași dulapuri rezemate de pereți și aceleași scaune căptușite cu diverse culori țipătoare îmbrăcau camera într-o mobilă redusă și veche.

Nici urmă de Artyom. Scaunul său era unde obișnuia să fie, iar lacătul pe dulap, semn că nici nu se atinsese de el, ori că fusese mai devreme și-și lăsase deja hainele de schimb.

— De fiecare dată în care văd fetele astea pe holuri, mă lovește o senzație de vină în spatele capului, Amelie șoptise răgușită în timp ce se apropiase de dulapul lui Artyom într-o încercare eșuată de-al deschise.

Ne era frică să admitem că Artyom nu avea să mai facă parte din echipa noastră așa că ne-am aruncat o privire asigurătoare fiecăreia ca mai apoi să trecem la a ne descălța ghetele.

— De ce? o întrebasem neatentă în timp ce-mi dezbrăcasem paltonul, lăsând la vedere rochia neagră din mătase care se așezase prost peste perechile de ciorapi lungi pe care le luasem pe dedesubt.

— Țâșnește de fiecare dată fără să vreau și ține câteva zile bune, blonda mărturisese în timp ce-și lăsase genunchii osoși la vedere, peste care pielea căpătase o culoare vineție din cauza frigului.

— Să ne mulțumim măcar cu faptul că nu suntem în locul lor.

Deși am fi putut. Soarta ținuse cu noi pentru prima dată, căci eram prea slabe și urâte pentru standardele pe care le ceruseră ei. Pe atunci mă simțisem jignită, însă acum realizazem că fusese noroc chior.

— Și asta te face să te simți mai bine? Amelie mă sancționase cu privirea, blamându-mi gândirea.

— Nu. Dar n-am de ce să mă învinuiesc dacă nu sunt eu cea care le-a trimis acolo.

Pantofii mei făcuseră contact, din nou, cu tălpile călduțe ale picioarelor, amintindu-mi de frigul pe care urma să-l îndur la recepție.

— Nici noi nu o ducem extraordinar, blonda căutase să se reasigure și-și împinsese paltonul în cutia dulapului, arătând precauție față de siguranța vestiarului.

— Am văzut niște bărbați înarmați cu niște puști imense pe hol.

Pendulul făcuse zgomot în liniștea care ne împânzise pe amândouă. Verișoara mea nu-i văzuse, dar știam prea bine că și simpla închipuire a lor era de-a dreptul înfiorătoare.

— Îl vreau înapoi pe Artyom.

Aș fi vrut să pot râde în acel moment, dar n-am putut decât sa dau afirmativ din cap. Mă holbam de minute bune la ușa care devenise un bun scut împotriva noilor gardieni și a temerilor ce ne așteptau de dincolo de ea.

Dacă timpul nu ne-ar fi împins de la spate, cu siguranță n-am fi ieșit din cămăruța aceea decât cu forța, însă ora cinci se apropia în fugă și aveam de descotorosit recepția pentru toate dispozitivele de care aveam nevoie. Îmi luasem un moment cât să-mi găsesc puterea și deschisesem ușa ponosită care dădea în holul, de acum, pustiu. Făcusem trei pași în față cât să-i dau spațiu blondei și după ce-și agățase inelul cheilor de detaliul metalic din laterala rochiei, ne urnisem din loc.

Străbătusem un sfert din holul care se deschidea în fața noastră, timp în care-mi pipăisem rochia pentru tija metalică a lui Artyom. Ușurarea și mulțumirea mă cuprinseseră plăcut, însă aveau să dispară odată cu tranziția noastră spre holul principal, unde o altă pereche de pantofi răsuna apăsător în capătul apropiat recepției.

Îmi așezasem mâinile la spate și îmi ridicasem bărbia în ciuda frigului sesizabil de pe holul imens care lăsa fiori pe șira spinării în urma lui.

De data aceasta, Fedra și Amelie străbăteau holul în pași sincronizați, promovând ordinea și disciplina contra căreia ne opuneam adineauri. Era un bărbat, judecând după imaginea care devenea din ce în ce mai clară, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, înghițit într-o haină lungă.

— Jonathan Moore.

Amelie șoptise mai moale decât o pană care avea să se aștearnă pe pământ, nemișcându-se în stânga sau dreapta.

Pașii i se auzeau mai apăsat decât tocurile noastre, făcându-mi mâinile să se împreuneze în jurul abdomenului într-o formă timidă de apărare. Mă simțeam încordată și speriată, însă îmi închipuiam că nu lăsam prea multe la vedere.

Atenția imi fusese canalizată asupra pașilor noștri și curând mă găsisem privind în față prin Jonathan Moore și pereții din spatele lui. N-aveam de gând să-mi exprim în vreun fel (ne)încântarea de-al vedea cu proprii mei ochi în palatul lui Fedorov. Trecusem pe lângă el precum o săgeată, simțind aerul rece și parfumul bărbătesc pe care-l purta după el.

Ezitarea din pașii lui fusese lesne de dedus de îndată ce trecuse pe lângă noi, călcând din ce în ce mai rar și cu mai puțină apăsare, lăsându-ne să dominăm peste liniștea din sală. Ca și când ar fi simțit teama din interiorul nostru, Jonathan Moore, sincronizându-și mișcarea cu sunetul clopotului din clădirea apropiată palatului, se oprise în loc ca și când ar fi fost pe punctul de a striga după noi.

Bunăă! Capitolul 7 este postat! Sper ca v-a plăcut!
Vă pup 😘