Ceasul bătuse ora cinci după masă când Jonathan Moore se oprise în loc. În același timp cu inimile noastre.

— Domnișoară Kondrat!

Îmi auzisem numele precum un glonț lansat într-un perete. Tare, puternic și de impact. Eram atât de sigură că un zâmbet ironic zăcea pe buzele lui, deși n-aveam habar de ce expresie avea americanul pe propriul chip. În ciuda faptului că îmi pronunțase numele ca și când ar fi dorit să mi se adreseze, nu continuase cu rugămintea lui, ci mă așteptase să mă întorc pe călcâie și să-i înfrunt privirea.

Când procedasem precum dictase domnul Moore, îl găsisem stând în toată măreția lui ca și când ar fi fost pe punctul de plecare. Cu telefonul în mâna dreapa și cu cealaltă în păr, ca și când ar fi venit de afară.

— Aș dori să discut ceva cu tine, în particular.

Privirea-i căzuse asupra Ameliei ca și când i-ar fi făcut semn să plece, iar blonda se conformase căci tocurile ei răsunaseră, din nou, pe marmura albă.

— Spuneți! adoptasem titulatura generală și mă conformasem să-i vorbesc ca și unui simplu client, fără prea multe implicații personale ori alte mișmașuri.

Îl văzusem cum își îndesase mâinile în buzunare și se apropiase cu doi pași, încercând să mă facă inutilă în fața lui. Jonathan Moore era unul dintre puținele caractere de la Palatul Ihorivna care chinuia o mână de recepționere care îi căzuseră rău la stomac. Un astfel de comportament necesita un tratament intensiv cu indiferență, pe care avea să-l primească în supradoză.

Îmi împinsesem gândurile în spatele creierul și-l îmbrățișasem cu privirea mea goală. Ochii bulbucați, nicio urmă de zâmbet pe buze și sprâncenele ridicate. O exersasem de multe ori în oglindă, ca să pot să-mi speri admiratorii turmentați. Speram că avea să funcționeze și în cazul lui.

Ochii lui albaștri au menținut contactul vizual preț de câteva clipe bune, cercetători și ezitanți, aș fi putut spune.

— Voi veni și eu la audiența voastră... din biroul lui Aleksei, adăugase ezitant de parcă voia să vadă vreo urmă de ușurare în ochii mei. N-avea să primească așa ceva căci în înăuntrul meu mai aveam puțin și râdeam precum o dementă, știind ce aveam să-i fac americanului.

— Îmi puneți capul pe trunchiul de tăiere și veniți să mă vedeți și executată? sadismul din glasul meu îl încărcase cu greutatea vinovăției pe care o purta, iar înghițitul în sec fusese primul semn care-mi sugerase că aveam dreptate.

— Știu că faci față, domnișoară Kondrat! îmi vorbise cu infatuare și cu buzele aliniate într-un zâmbet de-a dreptul nenatural.

— Dumneavoastră, în schimb, nu cred că faceți față. Dacă aveți de gând și vreți să ajungeți în biroul domnului Fedorov, treceți mai întâi pe la recepție.

Îmi dusesem mâinile la spate și continuasem drumul spre recepție cu viteză, aproape clătinându-mă pe tocurile imense ca și când m-aș fi amețit. Nu știu ce-și dorise de la mine, probabil sperase că n-aveam de gând să-i mai aduc numele în raporturile nejustificate din cutia mea. Dar doar cu o simplă intervenție? Greu de crezut!

Deschisesem ușa din spate ca să-mi fac loc printre cele trei birouri masive, găsind laptopul gata aprins pe masa mea, probabil Amelie se ocupase de ce îmi stătea și mie în îndatoriri.

— Fedra? Artyom nu-i pe aici.

Amelie își făcuse prezența în dreptul ușii care dădea spre recepție, arătând demoralizată și nesigură pe ea înseși.

— Serios? Poate vine mai târziu? Poate l-a chemat idiotul de Aleksei, de unde să știm noi pe unde o fi? Atât timp cât nu ne-au adus un alt bărbat, putem să ne gândim la toate astea?

— Putem, dar dacă...

Muream pe dinăuntru când o vedeam cât de fragilă și speriată era doar din cauza lui Artyom. Mă întrebam cum avea să reacționeze mai târziu, când Aleksei avea să ne scoată pe urechi toate greșelile.

— Nu știu. Hai să ne concentrăm pe ce avem de făcut și vedem ce-o fi.

N-ar fi trebuit să ne fi încrezut atât de tare într-un gardian care putea fi înlocuit oricând și oriunde, ca mai apoi să fim precum două păsări cu aripile tăiate care se chinuiau să învețe să zboare.

— Ce-a vrut ală de la tine?

Glasul ei devenise ofensiv și mă încolțise să-i spun adevarul numai decât.

— Va fi și el prezent în biroul lui Aleksei.

— De ce?

— Începe umilirea publică. La ce te aștepți, Amelie? Ce-o să ne facă? Ne iau în brațe?

Verișoara mea zâmbise numai ca să nu plângă și se sprijinise de ușă, uitându-se prin birou cu sprâncenele încruntate după ceva ce nu exista.

— Ne iau în brațe și ne aruncă pe geam, chicotise aspru ca mai apoi seriozitatea să preia teren pe chipul ei. Ce-o să-ți facă ție, Fedra? întrebarea ei răsunase cu o seriozitate care-mi stârnea fiori pe șira spinării.

— Vom trăi și vom vedea. Întoarce-te! Ne vede lumea că pălăvrăgim aiurea și ne mai trezim cu un alt raport în cutie.

Amelie se reîntorsese deznădăjduită în recepție și își făcuse meseria precum știuse mai bine în timp ce eu pusesem la punct lista cu toți participanți de la petrecerea de luni. Eram pe punctul de a-l șterge pe Jonathan Moore de pe listă, însă știam prea bine că nu trebuia să amestec părerile personale cu ceea ce mi se ceruse să fac.

Câteva zeci de minute mă despărțeau de revanșa pe care o plănuiam încă de luni seara și nu mă puteam opri din a măsura timpul cu ochiul. N-avea să-mi fie bine, dar măcar aveam să zâmbesc printre lacrimi.

Se făcuse șapte fără un sfert când Xenia venise după noi cu pretenția de a o urma până în biroul lui Aleksei Fedorov. Drumul fusese silențios, îmbogățit de muzica zgomotoasă pe care tocurile noastre o făureau la nivelul recepției. De la jumătatea holului, de o parte și de alta a pereților zăceau bărbați înarmați cu aceleași puști înfiorătoare. Mă holbasem pe cât posibil la figurile fiecăruia, sperând să-l găsesc pe Artyom pe undeva printre ei, însă blondul parcă se evaporase.

Curând urcasem scările spre biroul lui Fedorov și mâinile îmi transpiraseră ca și când mă pregăteam să susțin examenul vieții mele. Mă împiedicasem de prima treaptă, însă îmi revenisem fără a-i da de bănuit afurisitei din fața noastră.

Aceleași femei care stăteau mereu pe balustrada scărilor ne priveau în timp ce se înnecau în claia de fum care izvora din trabucurile lor. Halal femei! îmi spusesem în gândul meu, simțindu-mă vinovată că preluasem din atitudinea bunicii.

Când ne apropiasem de ușă, inima îmi stătuse în loc pentru o clipă și eram convinsă că aveam să mor în fața lor, însă n-o făcusem. Urechile îmi fuseseră acoperite de un sunet ascuțit și înalt, făcând loc bătăilor de inimă puternice. Îmi era cald și simțeam că mă sufocam, însă Amelie îmi strânsese mâna pentru o clipită.

Când ajunsesem în spațiul lui Aleksei Fedorov, îl găsisem zăcând pe scaunul său, dincolo de birou, fumând dintr-o țigară în timp ce ochii lui de gheață mă găsiseră instant. Știa că vin și mă așteptase necontenit!

De partea cealaltă a mesei, cu spatele la noi, Jonathan Moore ședea pe un scaun asemănător, împărțind dependența de tutun cu ruda lui cea mai bună. Se rotise pe scaunul său cât să ne cuprindă cu privirea și își plimbase ochii asupra noastră din cap până în picioare, fără nicio reținere.

— Ți-au venit amazoanele, hm? americanul întrebase cu o tentă exclamativă, într-o rusă mai spartă decât a mea și-și dusese țigara între buze, din nou, ca să nu mai scoată și alte minuni pe gură.

Fedorov pufnise ironic și-și îndesase țigara în scrumieră, aruncându-mi cea mai diabolică privire pe care o văzusem vreodată. Dacă n-aș fi suferit atâtea, m-aș fi pus în genunchi și as fi cerut implorare, însă nu-mi stătea în fire.

— Pe semne că au venit, murmurase în barbă având grijă să înconjoare piesa masivă de mobilier cu mișcări reci și ezitante, precum un șarpe care și-a fixat ținta și își calculează atacul în timp ce se deplasează.

Într-o încercare demnă de el, mă găsisem menținând contactul vizual în timp ce Aleksei Fedorov se apropia din ce în ce mai tare de mine. În dreapta ochilor mei, Jonathan Moore se ridicase în picioare în așa fel încât să-și mute scaunul după biroul rusului, lovind perdelele lungi din spatele său cu spătarul scaunului. Între degetele de la una din mâini își ținea țigara proaspăt aprinsă, împrăștiind fum peste tot prin cameră.

Aerul mi se blocase din nou în gât când Aleksei Fedorov se oprise în față, umbrindu-mă cu corpul său, mai înalt cu încă un cap deasupra mea. Îl văzusem plecându-se cât să mă încolțească între ochii săi goi și ușile încăperii, să mă forțeze să-mi las orgoliul să se înmoaie într-o slăbiciune.

Opresiune psihică. Jocul preferat al posesorului palatului. Ce era mai dulce și răzbunător pentru Aleksei dacă nu umilirea angajatelor în fața martorilor precum Jonathan ori alți? N-aveam un răspuns pe măsură, dar după seara aceea aveam să cunosc și un astfel de aspect.

— Bună seara, domnișoară Kondrat!

Glasul lui terorizant îmi stârnise fiori pe tot corpul, însă strânsesem din dinți ca să nu tremur și continuasem să-l privesc în ochi. Mai întâi avea să-și rezolva problemele cu mine, pe care le-aș fi putut desemna personale, urmând ca mai apoi să ne asculte apărarea... asta dacă mai aveam una.

— Bună seara! vocea îmi răgușise îndată, înecându-mi cuvintele și tonalitatea supusă pe care voiam s-o afișez.

Își strânsese buzele într-o linie dreaptă și-și scruntase ochii în direcția mea, așteptând să-i adaug și numele la finalul salutului meu. Știa că-mi era frică de el, o frică reținută dar suficientă cât să-i alimenteze nevoia de a pedepsi pe cineva.

—Mi se pare, Fedra, că n-am evoluat prea mult de la ultima întrevedere. Nu-i așa?

Nu știam ce să-i răspund așa că mă rezumasem la tăcere.

— Discutăm unii cu alții de parcă suntem în haimanalele Londrei. O să-mi pui și tu vreun pistol la tâmplă pentru că nu-ți faci treaba cum ți se cere? întrebările lui se împlântaseră în mintea mea cu o rapiditate amețitoare, făcându-mă confuză și lentă în răspunsuri.

— Nu, domnule Fedorov.

Cine-i pusese pistolul la tâmplă? Circulaseră atâtea bârfe despre Aleksei în palat, însă nici una nu făcuse referire la vreun conflict armat.

— Mhm?! murmurase cu o pură lipsă de încredere în promisiunea mea și făcuse un pas în dreapta mea, presându-mă cu atât mai tare. Tremuram din toate încheieturile și probabil s-ar și fi văzut dacă nu-mi strângeam mâinile una cu cealaltă cu toată puterea mea.

Purta un pix în mâini, îl văzusem cum îl învârtea printre degete de când se ridicase de la masă, însă nu-l luasem în serios căci Aleksei se rezumase tot timpul la cuvinte.

— Vreau ordine și disciplină, Fedra! făcuse doi pași sonori înspre mine și pusese ceață pe ochii mei, lăsându-mă să-i văd mutra înfiorătoare și nimic mai mult. Mă simțisem înspăimântată, iar când capul metalic al pixului sfârșise îndesat în carnea moale de dedesubtul bărbiei, aproape că mă dizolvasem în fața ochilor lui. Apăsase pixul și mai adânc, punându-mi gâtul într-un fel de menghină care mă aducea cât mai aproape de a ceda. Voia să-l privesc în ochi așa că mă conformasem mișcărilor lui, simțindu-mă captivă.

Inspiră. Expiră. Inspiră. Va trece totul, Fedra!

— N-am nevoie de acte de cutezie femeiești în palatul meu, să-ți fie clar!

Era de-a dreptul mormântal în atitudine și nu-i luase mult să exercite presiune asupra mea prin pixul care nu mai avea mult și-mi străpungea pielea. Îmi simțeam fața și capul fierbinte, ca și când aerul se încăpățâna să treacă de pixul lui, iar inima începea să-mi bubuie amenințător în timpane.

— Ce credeai că obții, Fedra? Așteptai să fi suștinută de vreun străin. Poate de Maximilian Fernsby, mhm? Umblă vești pe la urechile mele pe care n-am de gând să le iau în calcul, dar nici să le ignor.

Își smulsese pixul din gâtul meu și făcuse alți pași în jurul meu, oprindu-se în spatele meu cu o siguranță care-mi spunea că mai avea destule lucruri pregătite pentru mine.

Din momentul în care nu-l mai găsisem pe Aleksei Fedorov în fața mea, vederea-mi revenise la normal, cuprinzând camera și mutra lui Jonathan Moore. Cel din urmă zăcea precum o piatră în scaunul său, cu ochii ațintiți asupra rusului din spatele meu, ținând o urmă de ezitare în privire.

— Îți deschizi gura în fața cui dorești, domnișoară Kondrat, și nu-mi place asta! rusul se enervase și fără a lăsa de înțeles în vreun fel ce avea să facă, mai înaintase un pas. Îi simțisem respirația pe ceafă și în clipa următoare îmi înșfăcase părul în mâinile sale în așa fel încât să mă tragă în spatele său. Un geamăt de durere îmi scăpase printre dinți, iar privirea-mi căzuse asupra lui Jonathan Moore.

Privește, îngâmfatule! Sper că ai să adormi în seara asta cu mine în fața ochilor tăi, zbierând în urechile tale după liniște.

— Începând cu momentul de față, dacă-mi ieși din cuvânt, Fedra Kondrat, îți promit că te duc cu mâinile mele în camerele de la subsol. O să regreți toată viața ta că n-ai făcut ce trebuia! îmi șoptise în urechi, expirând împuțiciunea fumului de țigară și a alcoolului băut.

Își răsucise mâna în părul meu pentru a crește intensitatea durerii și mă scuturase puternic, provocându-mi un scâncet incontrolabil. Amelie tremura de frică în dreapta mea și deși n-o cuprinsesem cu vederea nici măcar din colțul ochilor, simțeam că era speriată. Cine n-ar fi fost?

— Am semnat clauze precum ai făcut-o și tu, domnișoară Kondrat! Nu uita asta!

Îmi dăduse drumul părului dintr-o dată și trecuse pe lângă mine ca și când nu făcuse o piesă tragi-comică din lecția pe care ținuse din tot dinadinsul să o predea în fața tuturor. Își luase o țigară dintr-un pachet găsit prin dezordinea de pe masa lui și-o aprinsese fără prea multe menajamente, întorcându-se cu fața spre Jonathan Moore a cărui privire zăcea încă asupra locului în care rusul fusese adineauri.

Era dus pe gânduri. Aproape că uitase să mai inspire și să expire aerul din plămânii lui.

— Domnule Moore, Aleksei îi atrăsese atenția fără niciun fel de menajament, punând o barieră poate că prea rigidă pentru o rudă atât de apropiată lui.

Americanul fusese luat prin surprindere și pentru a-și câștiga timp cât să formeze un răspuns în sinea sa, mai trase odată din țigară aprinsă.

— Văd milă în ochii tăi? întrebase uimit și pe jumătate amuzat în timp ce se cățărase pe colțul biroului. Pufnise la lipsa de răspuns imediată a americanului și se sprijinise într-un braț, așteptând în liniște.

— Ar trebuie să-mi fie milă? Jonathan Moore își pregătise apărarea cu glasul rece și ochii indiferenți. Privirea îmi fugise în direcția lui, ba mai mult, chiar făcusem și contact vizual cu idiotul care se umfla în pene în fața lui Aleksei.

Nu-i arătasem nimic. Nici dezgust, nici teamă.

— Cuvintele tale sunt cam artificiale, Jonathan! proprietarul palatului constatase în timp ce-și întorsese privirea spre noi ca și când și-ar fi amintit că existam.

O măsurase pe Amelie din cap până în picioare, insistând asupra feței ei expresive. Îi citise teama și nesiguranța de pe chip, eram sigură că parizianca nu fusese capabilă să mențină o față goală și rece pentru prea mult timp.

— Amelie, nu-i prima dată când aud reclamații din partea clienților cu privire la comportamentul tău deplasat, tonul lui părintesc, aproape cald și binevoitor, se răspândise în cameră precum cel mai dulce și înnecăcios parfum aplicat la nesfârșit. Pentru început aroma era de-a dreptul ademenitoare, dar pe măsură ce petreceai timpul înhalând-o, ți se făcea rău.

Imaginea Ameliei se încăpățânase să apară în colțul ochilor și o văzusem cum clătinase nesigură din cap, ezitănd să-și lase glasul să răsune în biroul lui.

— Unde sunt probleme există și Fedra, ca întotdeauna, constatase fără să-mi arunce vreo privire, aruncând informația în aer în așa fel încât să exercite presiune asupra mea.

Ori toate problemele îmi sunt puse în spate, Aleksei.

— Domnișoarele primele! vorbise serios și-și aprinsese o altă țigară, semnalându-i verișoarei mele să-și expună punctul de vedere. Curând avea să-i vină rândul și lui Jonathan Moore! Zăcea pe scaun atât de sigur încât ai fi zis că era de neatins, că nimic nu putea să se îndrepte și în direcția lui.

— Domnul Jonathan Moore și compania lui... a cărui nume nu mi-l amintesc pentru moment, s-au prezentat la recepția noastră pentru a-și scana legitimația în drum spre ieșire, Amelie prezentase situația din unghiul ei, având grijă să nu insereze prea multe detalii.

— Pentru domnul Moore totul a fost în regulă, fiind un invitat străin, însă doamna intrase la petrecere prin intermediul celeilalte recepți–

Aleksei își ridicase mâna în aer, stopând prezentarea de îndată, și se coborâse de pe birou pentru a-și relua locul pe scaunul său.

— N-am nevoie de povești despre cum funcționeză recepția, se arătase nervos, din senin, și când se trântise în scaunul său, ne fulgerase cu o privire de-a dreptul acră.

Liniște. Inimile noastre băteau atât de tare încât nu m-aș fi mirat ca Aleksei Fedorov să nu le fi auzit. Amelie își mai curățase gâtul odata și pornise, din nou, simplificând până la os evenimentul nefericit.

— I-am spus domnișoarei că trebuie să treacă pe la cealată recepție, ne-a răspuns cu jigniri, l-am chemat pe gardian, și în cele din urmă domnul Moore a scris raporturile.

Nu-i puteam pomenii numele lui Artyom. Dacă am fi făcut-o, Aleksei și-ar fi dat seama de prietenia dintre noi... sau ce o fi mai rămas din ea, și ne-ar fi dizolvat trioul dintr-un pocnet de degete.

— Ce fel de jigniri?

Își împreunase mâinile în dreptul feței sale și ne privise neîncrezător, așteptând să cântărească greutatea jignirilor ca să determine vinovatul.

— Ăm, nu știu cum să le exprim–

— În felul în care ți-au fost adresate, domnișoară!

Oftasem apăsat și o privisem scurt, cât să nu-i atrag atenția lui Fedorov și revenisem la poziția de drept, așteptându-mi dreptul la cuvânt.

— Nenorocito, proasto...

M-ar fi bufnit râsul în mod normal. Modul în care Amelie le enumerase, de parcă se uita la lista de cumpărături, era de-a dreptul amuzant.

— Credeam că astfel de cuvinte n-au puterea să vă rănească orgoliul, domnule Moore! rusul îi aruncase o privire mortală lui Jonathan și asteptase un răspuns din partea rudei prin alianță care se arătase ultrasensibil față de o femeie pe care o plimbase până în patul lui și înapoi.

Jonathan își ridicase sprâncenele și se întorsese spre dreapta lui, întâlnindu-se cu ochii goi ai lui Aleksei.

— Reclam lipsa de profesionalism a celor două, nu jignirile adresate în sine, Aleksei! brunetul își susținuse punctul de vedere de-a dreptul stupid, caștigând o încruntătură din partea rusului.

— Fedra, tu ce-ai făcut? mă întrebase în timp ce-și menținea privirea asupra americanului, căutând în ochii lui ceva ce nu-mi închipuiam. Furia față de noi se potolise pentru moment, însă avea să crească la un moment dat, eram sigură de asta.

— Am împins foia în așa fel încât domnul să semneze, vorbisem scurt și la obiect în timp ce-mi ținusem ochii asupra americanului. De îndată ce deschisesem gura, Jonathan Moore mă ațintise cu ochii lui albaștri de dedesubtul sprâncenelor, inconștient de faptul că rusul de lângă el îi săpa mormântul în timp real.

— Atât?

Înghițisem în sec și-mi frecasem încheieturile pentru a mă distrage de la înțepăturile care-și făceau de cap cu scalpul meu.

— Atât.

Aleksei oftase apăsat și-și fixase cureaua, pipăind cu mâinile cămașa care se trăsese în sus și mai apoi acoperise totul cu sacoul pe care-l purta.

— Ai grijă de orgoliul tău, domnule Moore. Domnișoara Kondrat are o aură care, să o numim așa, nu de puține ori a atras probleme în jurul ei... și mi se pare drept să asociez interesul tău cu privirile neîncetate pe care i le-ai adresat în această seară.

Se lăsase liniște peste noi. O zarvă surdă de pe hol se strecurase pe dedesubtul ușii și prin îmbinările prost executate, vărsând în cameră glasuri omenești care-mi spuneau că locul mai era viețuit și de alți angajați.

— N-am loc pentru justiție în palatul meu, luase o pauză cât să-și aprindă o altă țigară și-și privise ceasul încruntat, realizând că lungise interogatoriul pentru prea mult timp. Cheful i se scursese de pe față precum vinul din pahar și curând, se ridicase, din nou, venind să dicteze verdictul.

— Jonathan, aș aprecia dacă ți-ai gândi strategiile mai bine pentru data viitoare. Astăzi recepția pentru invitați străini nu ia parte la eveniment, însă în așa fel încât să nu vă plictisiți, v-am pregătit ceva în subsol.

Și eu v-am pregătit ceva ce stă în mânecile rochiei mele, îmi spusesem în sinea mea în așa fel încât să-mi adun curajul. Dacă amânan pentru încă patru zile, avea să fie prea târziu și Aleksei avea să-mi îndese microfonul sau ce o fi fost direct pe gât.

Am dat să-mi deschid gura, însă ezitarea mă împinsese să tac pentru o clipă, căci nu știam cum să-mi adun gândurile.

— Domnișoară Kondrat!

Rusul din fața mea îmi făcuse semn să vorbesc, dând semnalul de care aveam nevoie. Fedra Kondrat avea să se prefacă fragilă și neștiutoare în fața lui, ori altfel aveam să cad sub greutatea întregului complot țesut pe la spatele nostru.

— Am găsit luni seara un obiect atașat de rochia Ameliei! N-am știut ce-ar putea fi, jucasem rolul inocentei pentru a-i atrage atenția lui Aleksei Fedorov și nu eșuasem. Mai mult de atât, nici americanul din dreapta lui nu scăpase neatins de veștile pe care le împrăștiase în toată încăperea.

Îi predasem ceea ce credeam a fi un microfon și Aleksei îl luase din palma mea cu mișcări lacome, trecându-și pielea în grabă peste a mea. Fierbea.

Îl adusese în aer, la jumătate distanței dintre noi și-l studiase cu atenție întorcându-l pe toate părțile într-o încercare nereușită de a-i găsi vreo inscripție.

— Jonathan, dă-ți cu părerea!

Cererea prudentă a lui Aleksei sfârșise cu dispozitivul aruncat în mâinile americanului. Își arătase priceperea și-l studiase de îndată cu o atenție desăvârșită, nefiind deranjat de faptul că ruda lui se plimba în lungul sălii, tăind liniștea mormântală din încăpere.

— Au acoperit singura inscripție cu ojă, Jonathan pufnise amuzat după câteva clipe, ridicându-se de pe scaunul său ca și când ar mai fi avut câteva constatări de elaborat. Amatori, adăugase mai apoi în timp ce-și deschisese lanterna telefonului pentru a-i studia toate marginile.

— Trebuie s-o ștergi, Aleksei împărțise ordinul fără să ezite, ochind-o pe Amelie ca și când ar fi vrut să treacă prin ea.

— Dimetilcetona ar șterge totul în calea ei. Am nevoie de cel puțin o zi în care s-o îndepărtez mecanic, Jonathan murmurase în timp ce se concentra asupra lateralei drepte, părând intrigat.

Pentru rusul din fața noastră timpul era redus și nu părea că era dispus să-și consume încă o zi din viață pentru a afla detalii tehnice despre un microfon strecurat prin rochiile nostre. Cine și ce avea de obținut de pe urma noastră dacă dispozitivul nu era nici măcar din partea lui Fedorov?

— Arată-mi cum l-ai găsit, domnișoară Kondrat!

Jonathan Moore venise din dreapta Ameliei cu microfonul încă între degete pe când Aleksei alesese cealaltă cale, privind de deasupra umărului meu cum atinsesem cu degetul arătător locul în care fusese plasat microfonul.

— Ciudățenia asta își păstrează căldura indiferent de mediul în care își are rezidența, apeși în dreapta și activează două ace microscopice care-l prind de materialul textil.

Aleksei încuviințase în dreapta mea, emanând un miros de parfum proaspăt aplicat care se amestecase cu tutunul savurat de atâtea ori în prezența noastră.

— Domnișoară Kondrat, luați-l exact precum ați făcut în seara de luni, Jonathan îmi ceruse cu o tonalitatea țeapănă, dându-și mâna la o parte.

Mi-aș fi dorit să pot trage aerul în piept, însă în schimb, n-am avut de ales decât să mă apropii cu un pas de silueta Ameliei, rememorând panica de lunea trecută și lipsa de convingere că țineam în mâinile mele un dispozitiv de spionaj.

Ciudățenia își găsise loc între degetul meu mare și arătător, cald și mat, de parcă n-ar fi fost atins niciodată în viața lui.

— Acele se desprind de material fără a pretinde vreun fel de rezistență, iar subiectul n-are habar de el până când îl găsește în fața ochilor.

Jonathan vorbea fără ușurință despre astfel de lucruri, dovedindu-se un expert în micro arme de război. Raportul lui nu mințise, poate că fusese prea scurt ca să descrie pe deplin capacitățile americanului.

Amelie trebuie că se simțea precum un exponat de muzeu, însă curând toată lumea se retrăsese din jurul ei, tresărind când ușa se deschisese abrupt.

Din spatele lemnului alb răsărise Natalia, purtând o rochie maronie care-i depășea genunchii cu o palmă, încadrându-i gâtul lung cu un decolteu pătrat și mâneci supradimensionate dintr-un voal fin, aproape transparent. Era frumoasă, însă în privirea ei aprigă se legăna o urmă de răutate.

— Aleksei, ești chemat în sală. E trecut de opt și invitații au început să se agite! rusoaica abandonase engleza în speranța că avea să închege o discuție mai personală... mai intimă cu soțul ei. Prinsesem spre bucuria mea mai mult decât o urmă din discuția lor, înțelegând pe deplin ce-și spuneau.

Privirea atotștiutoare a lui Jonathan călătorise asupra ei și nu-i luase mult cât se se întoarcă cu spatele, oferindu-le o urmă de discreție.

— Să mergem! Aleksei privise amorțit la ceasul de pe încheietura lui și o luase în urma Nataliei, trântind ușile în urma lui.

Jonathan se îndrăgostise de microfonul din rochia Ameliei și nu părea că mai avea habar de noi. Fusese prima dată în care Fedorov plecase din birou fără să ne arunce afară, însă cel mai probabil se grăbise să petreacă alături de prietenii lui scârboși și ne lăsase în grija altora.

Ușile albe erau despărțite de un spațiu care ne permisese să ne strecurăm fără a produce zgomot suplimentar, diseminând toată atenția asupra americanului care zăcea încă întins peste masa din stejar, luminând dispozitivul cu telefonul său.

În secunda în care ne întorsesem capetele spre hol, o senzație rece mi se lipise de piele, simțindu-se metalică și grea împotriva osului frunții mele. Respirația mi se înnădușise în oasele pieptului și ultima urmă de luciditate se evaporase la vederea lucrului din fața mea.

O armă.
Gărzi în spatele ei.

Mă speriasem cumplit când Amelie îmi cuprinsese mâna cu a ei, aproape dărâmându-mă de pe tocurile pe care stăteam cocoțată. În palat era liniște și mai că mi-aș fi auzit inima bătând în tot corpul, dacă echipamentele gardienilor n-ar fi foșnit la fiecare mișcare.

Ce aveau să ne facă? Să ne închidă? Să ne omoare?

— Domnul Aleksei Fedorov vă transmite că vă veți îndeplini pedeapsa sub observația noastră!

Probabil Amelie răspunsese în locul meu, căci mi se păruse dureros orice efort de a deschide gura în așa fel încât să pot vorbi. Îi urmasem, primul gardian o apucase pe Amelie de braț și dictase un traseu imaginar prin holurile din palat, urmând ca cel de-al doilea să mă prindă de încheietură într-o încercare inutilă de a se asigura că nu fugeam nicăieri.

Tocurile mele de zece centimetrii mă făceau mică și sensibilă în comparație cu matahala cu ochi albaștri din dreapta mea, care-și flutura arma de la piept precum un trofeu câștigat la un concurs de alergat. Nu erau specializați, nici el și nici colegul lui.

Cu fețele de păpușei și cu nicio cicatrice pe față ori trup, nu păreau a fi trecuți nici măcar printr-o bătălie.

Dar pot să-ți arunce cel mai dulce zâmbet în timp ce-ți oferă dreptul la ultimele clipe ale vieții tale. Nu uita asta, Fedra!

— La dreapta! morocănosul ordonase în urechea mea și-mi făcuse loc pe ușa care cobora în subteran, având grijă s-o trântească în urma lui suficient de tare cât să anunțe că veneau oaspeți.

Subsolul.

Mucegaiul verzui se împrăștiase în colțurile pereților, mâncând din tapetul de inspirație victoriană, iar urmele apei care călătorea pe întreaga suprafață a peretelui îmi dovedea că starea palatului era din ce în ce mai fragilă. În iernile aspre ale Rusiei, orice clădire afectată se lupta din greu să rămână în picioare.

Aerul se simțea rece și umed, greoi la intrarea în plămâni, îmbâcsit cu un parfum dulce și miros de țigări. Simțeam umezeala prinzându-se de talpa pantofului, amenințându-mă că avea să-mi atingă pielea cât de curând.

Numărasem douăzeci de uși până când ne opriseră în holul lung și verzui, lângă o găleată cu un mop și o cârpă mare, mizerabilă. Știam ce ne aștepta dincolo de ușile ruginite și nu făcusem decât să mă resemnez.

— De la ușa asta și până înapoi, dușumeaua din fiecare cameră trebuie să fie curățată. Manual sau folosind ăsta, după cum vi se pare mai eficient! bărbatul de lângă mine vorbise calm în timp ce trăsese cu piciorul găleata și mopul mai aproape de noi, împrăștiind un miros puternic de dezinfectant. Toxic.

Sper să nu-mi cadă mâinile! Pentru că eram mai mult ca sigură că aveam să-mi irit pielea de la combinația letală de detergenți și dezinfectanți.

Amelie apucase mopul sub privirea mea, cerând aprobare și o primise de îndată, căci își fracturase brațul de curând și nu eram suficient de egoistă cât s-o fac să șteargă pe jos în locul meu.

— Mișcă! afurisitul de lângă mine mă împinsese în față cu un gest mai degrabă brusc decât violent, favorizându-mi căderea în genunchi când mă așteptam mai puțin. Tocurile cui și umezeala nu făceau casă împreună, aveam să aflu asta mai târziu.

Cârpa jegoasă își făcuse loc între degetele mele, contrastând cu pielea albă a mâinilor și unghiile vopsite într-un bej lăptos. Nu-mi venea a crede că aveam să spăl pe jos în palat și trebuia să recunosc că decizia lui Fedorov își făcea efectul asupra mea.

— N-avem toată noaptea la dispoziție pentru spălat pe jos. Ridică-te!

Vocea lui îmi bubuise în urechi când mă ridicam de pe suprafața rece și murdară, simțindu-mi șoldul țeapăn și rochia murdară.

Prima ușă se deschisese cu greu. Băieții o urniseră din loc și după cum arăta camera, probabil nu fusese casă decât pentru șoareci. Două paturi peste care stăteau câteva cuverturi deșirate, un schelet al unei mese și o fereastră nu mai lată decât o palmă erau singurele lucruri care îmbogățeau camera.

Mopul din mâinile Ameliei fusese direcționat pe suprafețele de sub pat cu mișcări reticente, în timp ce eu mă ghemuiam pe tocurile cui în așa fel încât să șterg pe lângă masa cu picioare subțiri și deșirate.

N-ar fi fost în stare să sușțină nici măcar o pâine!

Cât stersesem pe jos îmi umplusem capul cu tot felul de gânduri prostești în așa fel încât ura și sentimentul de dizgrație să nu mă gâtuiască. Mirosul puternic își făurea calea spre mine și îl ignoram de fiecare dată printr-o înclinație severă a capului, care mă dezechilibra de pe pantofi. Pielea îmi ardea până la coate și era roșie, însă mâncărimile se linișteau de fiecare dată în care înmuiam cârpa în apa rece ca gheața.

A doua cameră fusese la fel de dărăpânată ca prima, dar locuită. Tapet victorian decojit, paturi supraetajate care fluturau în fața ochilor mei amintiri din viața de la liceu și fete frumoase, cu fețe și trupuri atrăgătoare, care zăceau întinse peste aceleași cuverturi vechi, privind tavanul râncezit.

Și-au dat seama cine eram după rochiile drapate pe trupurile noastre căci ochii lor n-au ezitat să mă măsoare din cap și până în picioare.

— Fetele au venit să vă facă curat! matahala din spatele meu glumise cu ele, obținând câteva chicote din partea lor. La cât de apropiați îmi păreau, n-aș fi băgat mâna în foc că vreunul din ei nu avea vreo iubită printre ele.

Mă aplecasem să șterg pe sub patul de lângă ușă, simțindu-mă mâhnită. Petrecusem o viață studiind, ba chiar mă angajasem și într-o corporație unde câștigasem bine ca peste un an să ajung preșul unor rahaturi umane.

Viața nu-i dreaptă, dar pentru mine parcă-i deja mult prea strâmbă!

Mă lăsasem în genunchi cu un geamăt inaudibil, simțind cum frigul se răspândea la început cu o senzație de rece suportabil, aducând în urma lui intensități care mă făcuseră să uit că îngenuncheam pe marmura veche.

Terminasem sub patul celor două fete și urma să-mi scot mâna de dedesubt când fata din patul de jos se hotărâse să-mi calce pe mână, încălțată fiind cu o pereche de bocanci cu talpă groasă.

Fedra Kondrat zăcea cu genunchii înghețați și palma dreaptă zdrobită sub tălpile unei fetișcane, mușcându-și obrajii ca să nu strige după ajutor. La ușă zăceau două mitraliere încărcate și deși proprietarii lor nu păreau cei mai pricepuți, n-aveau să ezite dacă ordinele le impuneau asta.

În a treia, a patra, a cincea și toate celelalte camere de după, atmosfera ponosită contrasta cu atitudinile deranjate ale fetișcanelor adunate prin camere.

— Ai grijă, am auzit că mai umblă șobolani pe dedesubt! una din ele mă luase peste picior, râzând amuzată.

— Voi de-asta n-ați fost capabile să ajungeți în pat cu milionarii. Tu arăți de parcă vrei să bați pe cineva în orice moment, iar blonda, ar fi fost potrivită dacă ar fi avut un corp mai diafan. Bărbaților nu le place să atingă un sac cu oase!

Erau atât de frumoase, dar vorbeau mai vulgar decât și-ar fi imaginat cineva vreodată. Mirosul toxic nu era mai îngrețoșător decât presiunile pe care le exercitau fetele din subsol, neavând nici cea mai mică intenție să-și ascundă rolul în palat.

Erau frumoase și se culcau cu invitații lui Fedorov. Și poate că și cu el...

Muzica de la etajele superioare se strecurase printre toate crăpăturile cât timp spălasem pe jos, amintindu-mi de depravările pe care le ascundea însuși Aleksei de ochii lumii. Poate că avea femei care să curățe în subsol, însă avea și recepționere care trebuiau să-i știe de frică.

Se făcuse unsprezece și jumătate când revenisem în vestiar cu ce mai rămăsese din speranța că avea să-l găsim pe Artyom. Dulapurile și scaunele colorate erau neatinse, rămăseseră precum acum câteva ore când deși eram speriate de bărbații înarmați, eram mai calme și mai fericite.

O jumătate de oră mai târziu ieșisem din palat îmbrăcată cu toate perechile de ciorapi pe care le adusesem cu mine, simțind gerul săpând în piele. Era întuneric și câinii lătrău printre clădiri, luna se strecura printre nori și mașinile treceau ocazional pe drum.

Nu-mi surâdea ideea de a mă întoarce acasă cu metro-ul, însă nu aveam o alternativă mai bună.

— Unde naiba a fost Artyom toată seara? Amelie murmurase de după eșarfa ei cu o urmă de supărare în glas, încă marcată de lipsa coechipierului nostru.

— Departe de noi. Nu crezi că asta a vrut Fedorov? Eu asta cred, îmi răspunsesem de una singură la întrebare în timp ce mănușile de piele ale bunicii și-au găsit locul pe mâinile mele. Era prea frig.

Aleea din fața noastră se deschidea larg și liber în fața noastră, lăsând o senzație de nesiguranță în pieptul meu.

— M-am săturat. I-ai văzut cum s-au comportat? Fedra, ne-au dat dreptate și apoi ne-au trimis să spălăm prin subsolul nenorocitelor de pe acolo!

— Nu-ți mai pare rău pentru ele? o întrebasem amuzată, cât să dau subiectul serios la o parte. Eram sătulă.

— Nu. Sunt psihopate.

Râzi ca să nu plângi, Fedra. Îți tremură fiecare os din cauza frigului și ești în stare să-ți rupi pielea din cauza mâncărimilor. Se pare că mama nu glumise când îmi spusese că eram alergică la detergenți industriali, ori ce naiba au pus prin apa.

— Mai există cineva întreg la minte?

— Încep să cred că nici măcar noi nu mai suntem, Amelie concluzionase în timp ce făcusem colțul către strada pe care căzuse Amelie acum o săptămână.

Mergeam alene cu o melodie relaxantă rulând undeva în adâncul creierului meu, aruncând priviri în ferestrele fiecărei mașini parcate pe marginea străzii, simțindu-mă calmă și liniștită.

Cu siguranță o iei razna, Fedra!

În plimbarea noastră de la miezul nopții se ivise o altă siluetă întunecată, în colțul străzii. O vedeam apropiindu-se de noi și poate că pentru același motiv nu mă mai simțeam speriată, ci doar entuziasmată. Poate că Amelie îl văzuse și aștepta cu încântare și speranță să se apropie, ori era puțin înfricoșată  de un simplu străin care avea sau nu legături cu noi.

— Fedra, Amelie!

Artyom. Era el.

Amelie se smulsese de lângă mine și fugise pe aleea înghețată către el, cuprinzându-l în brațele ei strâns și afectuos.

Cu zâmbetul pe buze și brațele încrucișate la piept ca să mă pot apăra de vântul pornit ca de nicăieri, mă apropiasem de ei pentru a-i deranja, ca de obicei, din singurele momente mai intime.

— Ar trebui să te plesnesc, nu să te îmbrățișez! Amelie chicotise amuzată în timp ce-și deslipise brațele din jurul gâtului lui, lăsând la vedere un Artyom zâmbăreț, cu jumătate de gură, ce-i drept.

— Am fost în palat tot timpul, Artyom comentase cu privirea ațintită asupra ei, ochii strălucindu-i a dragoste.

— Ți-am zis, Amelie! intervenisem în discuție și îi acceptasem îmbrățisarea, știind că gardianul nostru nu avea nicio implicație în scandalul microfoanelor. Prietenia noastră revenise la statutul de dinainte ca și când n-am fi trecut prin niciun fel de neînțelegere.

— Mulțumesc că ai avut grijă de Amelie! îmi șoptise în ureche, aproape inaudibil, probabil știind prea bine ce pățisem în biroul lui Aleksei Fedorov.

În cele din urmă, ne asiguram spatele unul altuia cum știam mai bine. Până când? Până când Ihorivna avea să ne pună capăt. Ori să ne elibereze.

Hello! Capitol nou! Cum sunteți? Ce mai faceți?