Jonathan Moore

Două săptămâni mai târziu...

— Mai avem două ore, la naiba! Amelie începuse o ceartă cu bunica în timp ce soneria ușii de la intrare trona peste vocile lor șoptite.

Sergey. Sergey agita apele din nou.

— Vreau să mănânc în liniște, murmurasem printre dinți, de-a dreptul furioasă. Mi se acrise de rolul vecinei primitoare și de asemenea, mi se luase și de nepotul Katiushei care nu se mai întorsese vreodată la programul lui normal de lucru și tot dădea târcoale zilnic în apartamentul nostru.

— Și-ți strică ție omleta? bunica îmi răsucise cuțitul în rană, fugind cu cheile în mână spre hol. Încăpățânarea ei de neclintit începea să devină prea mult, iar ideea de a merge la Katiusha pentru a-i ține o predică despre eforturilor lor în van începea să se concretizeze în mintea mea.

— Îi pun omleta asta în cap! Amelie comentase nervoasă și-și reluase cuțitul de pe blat pentru a secționa câteva roșii cărnoase, pe lângă feliile de brânză deja plasate pe platoul de lemn.

— Am terminat-o cu joaca de-a vecina drăguță! declarasem război printre dinți în timp ce-l auzeam pe pretendentul meu cum arunca trei cuvinte politicoase către bunica în așa fel încât să poate ajunge mai repede la noi. La mine.

— Miroase atât de bine!

Exclamația lui îmi dase sângele în clocot căci preț de atâtea luni mă găsisem fierbând la foc mic.

— Miroase bine! Amelie îl imitase cu o voce joasă, având grijă să-i adauge și accentul în micul ei act de miștocărire. Îmi revenisem în fire cât de repede putusem, întorcând omleta înainte de a fi gătită mai mult decât îmi plăcea mie și franțuzoaicei. Bunica avea să ne înduplece să-l servim și pe el căci n-aveam cum să-l lăsăm să se holbeze la noi precum un flămând.

— Hei, fetelor! Ce faceți?

Lira îi dăduse prea multe drepturi în propria ei acasă și câteodată mi se părea că Sergey se comporta de parcă avea să pună stăpânire cândva pe ea. Pe ea și apoi pe mine.

Mi-l imaginam undeva în spatele meu, curios de lucrurile care-mi necesitau atâta concentrare, așteptând cu mâinile în buzunar ori cu un buchet de bujori în brațe. Îmi mai adusese încă un buchet zilele trecute când mă suprinsese aruncând florile londonezului care își dăduseră ultimele petale pe covorul bunicii.

— Gătim. Mai târziu plecăm să predăm engleza pentru câțiva copilași! Amelie întinsese un șir lung de minciuni în spatele nostru și se întorsese cu privirea peste umăr, cât să pară cât mai credibilă.

— Nu sunt prea mulți turiști prin zonă în perioada asta, mhm?

— Puțini, comentasem concentrată la a presa cu furculița omleta aurie din tigaie. Până acum îmi fusese o foame grozavă, însă cu intrarea lui Sergey în casă, orice dorință de a mânca se disipase.

— Cine vrea să mai angajeze două femei când au deja ghizi peste tot? În felul ăsta s-ar putea să plecăm mai devreme acasă! Amelie punea și tot punea presiune asupra rusului, sperând să-l îndepărteze, însă efectul era contrar celor așteptate de noi. Sergey era din ce mai prezint și speranța că avea să prindă peștișorul de aur de coadă nu înceta să moară în interiorul lui.

Când ieșisem mai târziu din blocul vechi, ningea așa de des încât abia vedeam la jumătate de metru în fața ochilor mei. Amelie se prinse de mine precum un scaiete și țipase în propria ei eșarfă când un vânt puternic amenința să ne fluture de pe fața pământului.

— Mi-a rămas omleta în gât! parisianca comentase amuzată în timp ce mă ghida prin parcarea blocului, căutând mașina lui Artyom printre fierătaniile vechi și noi ale vecinilor din bloc.

— Și mie! M-a privit tot timpul de parcă aveam să mă evapor din fața ochilor lui, povestisem cu vocea ridicată, acoperind vuietul vântului ce se îngrămădea printre blocurile turn din jurul nostru.

— Fedra?

— Mhm.

— Dacă ți-am face rost de un iubit, crezi că ne-ar lăsa în pace?

— Să-mi faci rost? Ce-i asta? întrebasem amuzată în timp ce-mi reașezasem geanta pe umăr, găsind cu ochii mașina lui Artyom în cel mai îndepărtat colț al parcării. Aparținea unui apartament nelocuit și cum nimeni nu cugeta a se înghesui să-și odihnească rabla în colț, Artyom era mai mult decât fericit să-l ocupe.

— Artyom o să ne ajute! Te ia în brațe, mai un salut, mai un pupat pe obraz și Sergey dă cu spatele...

Râsul meu energic abia străpunsese perdeaua groasă de zăpadă care cădea abundent asupra noastră.

— Artyom are inimă, Amelie! Nu-l putem juca pe degete precum o păpușă în așa fel încât să ne facă pe plac.

În plus, Artyom e îndrăgostit teribil de tine.

— Are. Dar știu prea bine că ne-ar ajuta dacă ar știi că Sergey tranzitează de la titulatura de vecin la titulatura de psihopat.

Practic, nu era psihopat încă. Însă nu mai avea mult până să descoperim că trăiam cu un vecin cu apucături de stalker. În jurul lui plutea o ceață densă, transparentă, care mă sufoca de fiecare dată în care se apropia de mine. Era ceva la Sergey care nu se simțea bine, ca și când pretindea o viață atât de inocentă, însă în adâncuri era mai mult de atât.

— Nu mai avem mult timp de stat în Moscova. O să-i deschidem ușa mai rar și poate că mă uită.

Știam prea bine că vorbeam lucruri deșarte, însă ce putea fi mai dulce decât amăgirea că mâine avea să fie mai bine decât azi? Oftasem apăsat pe durata drumului, pierzându-mă cu gândul la Sergey și la insistențele lui. Când ajunsesem la palat, ninsoarea se domolise ca și când n-ar fi căzut vreodată cu atâta intensitate. Zăpada scârțâise sub tălpile noastre în triplu exemplar, iar dincolo de brazii înalți se desfășura palatul lui Fedorov, Ihorivna după cum îl știa mai toată lumea. Alb și sobru, elegant și complicat, ascunzând sub coloanele lui interese, bani, caractere corupte și suflete inocente prinse în menghini pe care nu le-au bănuit vreodată.

Stratul înalt de zăpadă se strecurase pe dedesubtul paltonului meu lung, transferând răceala glaciară pe gleznele slab îmbrăcate. În fața palatului, după fântâna arteziană lepădată de apă, se lăsau la vedere câteva mașini de teren negre, străine. Artyom insistase asupra lor, ba chiar o luase în față în așa fel încât să-și câștige timp și un spațiu mai bun de observație.

Îmi strecurasem brațul stâng pe dedesubtul celuilalt, scotocind prin geantă după legitimația metalică în așa fel încât să i-o pot prezenta gardianului de la ușă. Ai fi zis că n-ar mai fi fost nevoie de atâtea prezentări de legitimații, însă băieții sau bărbații de la intrare se schimbau constant și ne cereau identitatea întrucât nu interacționau prea des cu noi.

— Nu mă simt bine, Amelie șoptise pe lângă mine, rotindu-și identitatea de la Ihorivna între degetul mare și cel arătător. În jurul nostru pluteau mașini de toate dimensiunile, parcate haotic pe fiecare metru din aleile simetrice care înconjurau clădirea. Incertitudinea plutea sufocant în aer, totul era necunoscut și diferit față de ce fusese Ihorivna în fiecare dintre săptămânile trecute.

— Te doare ceva?

— Aș vrea. Simt că mi se întoarce stomacul pe dos și-mi transpiră mâinile, deși e frig! franțuzoaica șoptise frenetic pe lângă mine, grăbindu-și pașii către cei doi gardieni de la intrare.

Era speriată.

După ce fiecare din cei doi bărbați înarmați, printre care și unul din gardienii care ne-au asistat la curățenia în subsol, au analizat de câteva ori detaliile despre persoana noastră, Ihorivna ne-a înghițit pe amândouă într-o abundență de lumină și ne-a condus pe holurile ei până când minimalismul și găurile din pereți aveau să ne fie martori la schimbarea în hainele de protocol.

Pe hol se plimbau gardieni cu arme ascunse sub sacourile lor, ieșeau în evidență pe sub materialul puțin cuprinzător din stofă, strălucind a moarte și suferință.

— Trebuie să te îmbraci de față cu noi, Amelie șoptise în urma noastră și se întorsese pe călcâie cât să sucească amărâtă de cheie în clanța ușii.

Știam prea bine că Artyom se sacrificase de-a lungul timpului în așa fel încât să ne acorde intimitate, însă nu de puține ori se întâmpla ceva care ne dădea peste cap înțelegerile și mai treceam peste acest aspect.

— Noi avem rochiile pe noi, mă găsisem vorbind în timp ce scuturasem catifeaua scaunului cu palma, având de grijă să șterg praful care se lipise de materialul mov. Era bine de știut că de luni și până vineri nimeni nu se înghesuia să dea năvală în dărăpănătura noastră.

— Nu-i ca și când nu ți-am mai văzut spatele, taci și te îmbracă! Amelie intervenise cu glumele ei, tăind atmosfera înecăcioasă din încăpere. Îl văzusem pe Artyom zâmbind în colțul gurii și mai apoi se învârtise pe călcâie în așa fel încât să ne trateze cu ce avea mai bun, spatele.

Pendulul din fața mea bătea obosit ora patru și jumătate într-o Vineri în care cerul ardea de ger. Amelie își înfundase dulapul din lemn cu paltonul ei voluminos, căutând mai apoi să-și scoată ghetele din picioare și mai apoi ciorapii groși care ascundeau o piele albicioasă și vineție, în același timp.

Cămășile rigide ale lui Artyom foșniseră pentru prima dată în schimbul dintre ele, lăsând la iveală tatuajul de pe ceafa lui, mare și evident, de parcă era menit să atragă atenția asupra sa. Îmi îndesasem pantofii cu toc în picioare și pusesem sub lacăt toate bunurile mele de preț, sperând că n-aveau să fie ciuruite de vreun microfon de-al lui Jonathan ori alt jucător ascuns de la masa lui Aleksei.

Pendulul se oprise pe loc zece minute mai târziu, acoperind cu ultima sa bătaie un ciocnet în lemnul ușii, al cărui ecou tranzitase cu repeziciune încăperea. Amelie mă găsise cu privirea ei temătoare, iar reflexele mele îl găsiseră la rândul lor pe Artyom, salvatorul nostru.

Degetul lui arătător spintecase aerul în două în așa fel încât să ne țină pe loc și din doi pași traversase cămăruța cu gândul de a deschide ușa celui care ne căuta. Scârțâiala sumbră se sincronizase cu privirea neutră a Ameliei, nu vedeam de după trupul lui Artyom și judecând după liniștea greoaie, nu era cineva la care se asșteptase vreunul din noi.

— Ia loc, Artyom!

Vocea lui Aleksei aproape că mă dărâmase de pe scaun, reușind să scornească o expresie încruntată pe fața mea. Aleksei Fedorov în dărăpănătura noastră era un tablou pe care nu mi-l imaginasem vreodată!

— Bună seara, domnișoară Serre! o scanase din cap până în picioare, zăbovind fără nicio ezitare asupra umerilor ei pe jumătate dezgoliți. Domnișoară Kondrat! îmi pomenise numele cu aceași intenție de a mă saluta și-și lăsase ochii goi să se plimbe peste mine. Aveam același corset țeapăn și îngust ce îmi ținea coastele și abdomenul în loc, rochia neagră de mătase de pe dedesubt, care-mi acoperea brațele și-mi încadra gâtul într-un decolteu pătrățos. Nimic de văzut! O adunătură de oase și atât, dar Aleksei insista cu privirea.

— Echipa dumneavoastră va încorpora în această seară un membru nou, Aleksei adăugase în timp ce-și adunase haina lungă în dreptul abdomenului și stăruise cu privirea asupra ferestrelor înguste de deasupra capului lui Artyom. Mirosul de mucegai nu-i convenea sub nicio formă.

Fir-ar! O nouă membră?

— Julia, ni te poți alătura! glasul lui arogant, cu o treaptă de superioritate în plus față de tratamentul aplicabil nouă, o adusese la lumină pe fata care avea să dărâme trioul legendar.

O figură înaltă, slabă și întunecată își făcuse apariția în sediul nostru, impunându-se prin înălțimea ei comparabilă și cu cea a lui Aleksei. Părul ei brunet nu-i trecea de jumătatea spatelui, reușind să-i ascundă fața după el. Avea un maxilar pronunțat, bine definit, ochi căprui și podul nasului ușor ridicat.

Se spunea că a avea privilegiul frumuseții era cu siguranță un atu care-ți aducea plusuri în viață, însă în palatul lui Fedorov era de-a dreptul cel mai mare ghinion. O studiasem pe Julia cu atenție, încercând să găsesc detalii care aveau să-mi spună că teoria mea era perfectă. Și aveam dreptate.

— Julia Nikolaev, de la dreapta la stânga, Amelie Serre, Artyom Kuznetsov și Fedra Kondrat! Ei vor fi colegii tăi de echipă, însă dacă ai vreo nelămurire, aș aprecia dacă te vei adresa doamnei care s-a ocupat de angajarea ta.

Julia dăduse din cap în sens afirmativ și făcuse un pas în față ca să dea mâna cu Artyom, însă noul ei șef îi respinsese intenția prin felul în care își întinsese brațul precum o barieră. Julia înghețase în neștire și zăcuse în mijlocul camerei precum o statuie de gheață în așteptarea justificărilor lui Aleksei.

Și n-avea să le primească.

— Aș prefera să interacționați cât mai puțin cu gardienii dumneavoastră, domnișoară Nikolaev.

Posesivitatea lui Fedorov față de orice femeie din subordinea lui ieșise în evidență încă odată, sădind îndoieli în mințile noastre.

—  În seara aceasta domnișoara Nikolaev va experimenta munca din fața recepției. Fedra, Amelie, vă rog să fiți prezente în sală de la ora 17. Xenia vă va comunica noile directive!

Grozav! Ne puneau să dăm cu mopul pe dușumea?

Zâmbisem în sinea mea când Aleksei plecase cu Julie în spatele său, aproape speriat de ce ar fi putut face o interacțiune mai lungă cu noi. Se temea de influența noastră asupra noii angajate și oricât încercase să ascundă faptul acesta, cu siguranță nu-i ieșise.

Zâmbisem cât timp Amelie închisese ușa după el, lăsând o jumătate de minut cât fiecare dintre noi să absoarbă cele întâmplate.

— Mai avem nevoie de o colegă când deja lucrăm cu program redus? Amelie luase frâiele discuției și-și încrucișase brațele la piept, privindu-l pe Artyom de sub dedesubtul genelor.

— Din perspectiva lui Aleksei se pare că da...

— Sper că nu ne va detașa pe vreuna dintre noi prin biroul său sau pe cine știe unde, îmi lăsasem îngrijorările să zboare prin cameră.

Cei doi colegi din trioul legendar mă găsiseră cu priviri îngrijorate, însă nu păruse că dăduseră curs gândurilor mele.

Când îmi imaginasem că pendulul avea să bată ora cinci după masă, eu și Amelie eram deja în sala de eveniment, trecând cu grijă printre mesele încărcate de decorațiuni și mâncăruri fine. Candelabrele de cristal scânteiau refracții luminoase pe chipul Ameliei care aștepta cu mâinile la spate. Artyom ne lăsase într-o singurătate mortală pentru a-și face datoria la recepție, însă mătușa Xenia nu părea că voia să mai ajungă în sală.

— Nici n-a trecut o oră și mă dor picioarele, blonda se plânsese de îndată ce femeia înfricoșătoare își făcuse apariția, purtând o rochie albastră care abia cădea pe corpul ei slab și osos. Ne privise din cap până în picioare, căutând greșeli în îmbrăcămintea noastră, însă nici măcar scamele nu îndrăzniseră să se lipească de mătasea neagră.

— 50 de plicuri de așezat în dreptul fiecărui x marcat, Xenia ne pricopsise cu un vraf de plicuri de culoarea șampaniei, sigilate cu ceară și o mini pictogramă a palatului Ihorivna. Amelie o apucase la dreapta și eu la stânga, găsind câte doua sau trei x-uri la fiecare masă rotundă.

Mă întrebam ce se găsea în interiorul lor, însă nu avusesem prilejul să stau prea mult pe gânduri căci pașii zgomotosi ai invitaților începuseră să străbată pereții, grăbindu-mi sângele în vene. În încăpere începuse să se înghesuiască lumea și ciocnitul paharelor mă grăbise de la spate să aștern și ultimele două plicuri. Mă regăsisem cu Amelie în fundul sălii, amândouă cu mâinile strânse la spate, stinghere printre toate femeile bine îmbrăcate și care râdeau cu poftă de glumele gentlemanilor no name de prin sală.

Aleksei își găsise drumul printre invitați de îndată, atragând în direcția lui șușoteli admirative ori din contră, bărfe mult așteptate. Spre uimirea noastră, își ținea soția de mână, părând conștient de faptul că relația lor stătuse sub semnul întrebării în ultimele luni.

— Măi să fie, s-au reunit Fedorovii! Amelie îi miștocărise cu o amărăciune puternică în gât, aducându-mi aminte să râd în interiorul meu.

— E rău, mormăisem în barbă, căutând atentă printre oameni după Aleksei Fedorov în așa fel încât să nu se înfigă asupra noastră de nicăieri. Nici nu apucasem să înghit în sec căci subsemnatul se strecurase printre două doamne, lepădat de Natalia, căutându-mi ochii cu agilitate.

— Fedra, am nevoie să-mi urmărești pașii prin sală.

Nici n-apucasem să înțeleg ce voia de la mine căci pornise din loc cu o viteză de-a dreptul amețitoare, făurind un fel de labirint uman prin jurul nostru din care îmi era imposibil să scap. Mă împiedicasem în propriile mele gânduri însă picioarele încătușate de tocurile cui nu cedaseră sub presiune, ci mă purtaseră aproape de Fedorov. Mă păstrasem calmă și reținută față de haosul din mintea mea, neînțelegând de ce mă purtau peste tot prin sală, rupând rutina în care ne înnecaseră de câteva săptămâni.

Ieșisem dintr-o claie de invitați și străbătusem încă aproape zece pași, găsind în fața ochilor două persoane a căror existență aproape că o uitasem în ultimele săptămâni.

Maximilian Fernsby.

Și tatăl său după cum îmi închipuiam, căci aceași lumină argintie strălucea în ochii albaștrii ai celor doi. După felul în care stăteau între două mese goale, îmi îmaginam că se conformau protocolului și îl așteptau pe preaslăvitul de Aleksei și sluga lui personală, Fedra Kondrat. Evitasem orice formă de contact vizual cu londonezul din fața mea, știind că sub ochii atotcuprinzători ai lui Aleksei era mai potrivit să nu rișți.

— Bună seara, domnilor! Încântat să vă cunosc, domnule Jonathan Gray!

Aș fi crezut că în fața unui bărbat mai învârstă cu cel puțin douăzeci de ani și cu o experiență în afaceri vizibil mai pregnantă, Aleksei s-ar fi arătat umil și respectuos, însă tonul său se afla la granița dintre respect și aroganță.

— Bună seara! tatăl lui Maximilian răspunsese cu precauție, scanându-l atent de sub gene. Maximilian Fernsby purta aceași expresie bănuitoare pe chip, ochii săi reflectând distorsionat chipul rusului. Mă găsise holbându-mă la el și insistase cu privirea asupra mea, însă adoptasem fața mea de recepționeră. Buze strânse într-o linie, nici prea dreaptă și nici prea curbată, sprâncene ridicate la jumătate din potențialul lor și ochi ascunși de pleoape. O față care se voia inexpresivă și rece după cum mi se ceruse încă de la angajare.

— Fedra va fi ghidul dumneavoastră în această seară. Sunt convins că va reuși să ducă la îndeplinire tot ce i se cere! adăugase cu un amuzament fin în voce, părând un bărbat aproape inocent și gentil cu femeile din jurul său... până când realizai că n-avea de gând să numere până la 3 înainte de a plesni ori lovi o femeie.

Mă atenționase cu privirea lui ascuțită si mă lăsase în compania celor doi londonezi, lăsându-și parfumul înecăcios în atmosferă. Îmi frecasem încheieturile la spate și făcusem primul pas spre cei doi, având intenția de a mă prezenta cum se cuvine în fața tatălui său, Jonathan Gray.

— Bună seara! Bine ați venit la palat! cuvântasem cu un zâmbet pe buze, având grijă să nu las la vedere prea multă bună voință, deși cei doi bărbați îmi păreau de-a dreptul inofensivi. Jonathan, deși avea o vârstă înaintă, purta cu mândrie un costum de un albastru închis, care-i cădea precum o mănușă, constrastând cu ochii lui anormali de albaștri. Alături, Maximilian ascundea o cămașă albă pe sub costumul său negru, petrecută pe deasupra nasturilor de o cravată simplă și subțire. Nu mă putusem abține din a recunoaște că ochii lui probabil opriseră cel puțin douzeci de inimi de prin sală. Cu a mea, erau douăzeci și una.

— Bine te-am găsit...

— Fedra Kondrat, îmi pare bine să vă cunosc! completasem ezitarea lui cu numele meu, conștientă că Aleksei îl aruncase în aer în grabă, lăsându-l pe domnul Gray cu multiple semne de întrebare. Rusul nu era cel mai diplomat, probabil se grăbise să rezolve cu Amelie și mai apoi să se poată refugia în paharele lui pline de băuturi sofisticate.

— De asemenea, îmi pare bine să vă revăd, domnule Fernsby! îmi împărțisem atenția și asupra londonezului cu ochi albaștri, înghițind în sec când mâna lui fierbinte o cuprinsese pe a mea.

Fedra, nu-i nici timpul și nici locul să te amețești după bărbați care, cel mai probabil, sunt așteptați acasă de alte femei. Ține capul pe umeri!

— De asemenea! vocea lui teribil de joasă ieșise la iveală pentru câteva clipe, sfârșind ascunsă în spatele buzelor londonezului.

— Conform programului oficial, vă voi oferi locurile la masa de care aparțineți în această seară! îi anunțasem formal în timp ce-mi presasem degetul arătător peste casca din urechea stângă, deschizând căsuța cu mesaje vocale pentru mine.

Jonathan Gray, Maximilian Fernsby, masa 8, aripa stângă, rândul doi.

Apreciasem efortul de a-mi trasa drumul spre masa celor doi și după ce murmurasem un scurt „urmați-mă", săpasem printre mormanele de oameni, inhalând emoție și anxietate pe măsură ce mă apropiam de rândul doi.

— Fedra? Scuză-mă, îmi permiți să discutăm cu prenume? tatăl lui Maximilian se apropiase de mine cu o politețe delicată, flatându-mă cu felul gentil în care mi se adresase.

— Cum credeți de cuvință. Vă pot ajuta cu ceva? mă oferisem să le fiu la dispoziție în timp ce-mi încrucișasem brațele la spate, furând o privire scurtă către Maximilian Fernsby. Se ferea agil de persoanele delăsătoare care se aruncau în calea noastră precum câteva dansatoare dezechilibrate, menținându-și brațele pe lângă corpul său.

— Poate mai târziu. Spune-mi dacă greșesc, însă sesizez o urmă de accent britanic în vocea ta?

Fir-ar! Mă găsisem jucându-mă pe la spate cu degetele mele în timp ce întârziam un răspuns concret.

— Am studiat o vreme în Londra, trebuie să recunosc.

N-ar fi trebuit să zâmbesc ori să arăt vreo fărâmă de empatie, codul de conduită cataloga comportamentul meu drept deplasat, însă n-aveam cum să vorbesc cu domnul Gray ca și când aș fi avut cea mai puternică migrenă. Oamenii aveau să se îngrijoreze, dacă nu cumva întreaga idee de petrecere li se păruse deja deplasată și marcată de poate prea multă opulență din partea familiei Fedorov.

— Încă aud bine, chicotise cu glasul său cald. Și cum ți-a plăcut? domnul Gray continuase discuția, menținându-l pe fiul său într-un con de umbră. Raportul lui Maximilian Fernsby îmi reapăruse în față, amintindu-mi că londonezul erau fiul rezultat din relatia extraconjugală a domnului Gray și că distanța dintre cei doi era justificată.

— Vremuri superbe, comentasem printre buze în timp ce găsisem masa rotundă în mijlocul altora, cu Artyom, Amelie și Julie în capăt, împingându-l pe Jonathan Moore la marginea mesei. Americanul nu părea încântat de compania lui și când zărise invitații, își aprinsese o țigară în mod instant.

După ce domnul Gray și Jonathan Moore schimbaseră câteva vorbe scurte, aproape de complezență, îmi ocupasem locul în scaunul din margine, făcând contact cu Artyom și Amelie. Fețele țepene și postura încorsetată, bineînțeles Amelie chiar era încorsetată în rochie, îmi spuneau că ceva era în neregulă. Îmi încruntasem sprâncenele aproape insesizabil în direcția Ameliei, însă singurul care sesizase că voiam să spun ceva fusese Jonathan Moore. Îmi răspunsese printr-o ridicătură evidentă de sprâncene, stingând zâmbetul masculin de pe mutra lui cu un pahar dat pe gât în trei clipe.

Începând cu americanul și finalizând cu mine, fiecare persoană de la masa noastră stătea așezată de parcă urma să fie înțepat în fund. Vocea lui Aleksei răsunase într-un ecou bubuitor prin sală și vibrase scurt și puternic în paharele de sampanie neatinse. Bănuim că americanul avea să se ocupe mai târziu de ele în caz că n-aveam intenția de a le goli.

Îmi bubuise capul preț de zece minute și capacitățile mele de a înțelege rusa fuseseră minimale de-a lungul discursului lui Aleksei. Îmi lăsasem privirea să alunece asupra lui Artyom și Ameliei, a Juliei, urmând ca mai apoi să insist asupra plicului pe care Verișoara mea îl așezase pe masă.

Unul singur. Cu inițialele M. F
Maximilian Fernsby.

Mai apoi, ca și când Aleksei și discursurile lui atât epuizante nu erau suficient de puternice pentru creierul meu, undeva în depărtare, figura lui Sergey Karmusheva răsărise dintre trupurile a două femei. Una își încrucișase brațele subțiri și palide în jurul brațului său stâng, mișcându-se în tandem cu fiul Katiushei.

Mă văzuse. Mă văzuse când eram cel mai puțin conștientă și avea să-mi iasă în cale mai târziu în așa fel încât să mă tragă de urechi pentru minciunile pe care i le-am plantat în ghivece preț de atâtea luni.

Îmi mutasem privirea asupra locului în care Aleksei își ținea discursul, chinuindu-mă a rezolva întrebările din cap ce nu-mi dădeau pace. În ce mizerii era implicată Banca Centrală a Rusiei? Nu credeam că Sergey era atât de puternic în instituție încât să fie membru într-un club precum Ihorivna.

Îmi revenisem în fire când cotul lui Maximilian trecuse cu blândețe peste brațul meu pentru o secundă. Crezusem pentru puțin că avea să-mi spună ceva ori să mă întrebe de ce stau ca și când sunt gata să fug pe ușă, dar fusese doar imaginația mea. Ori spațiul aproape inexistent dintre noi.

Nu privi în stânga ta, Fedra!

Londonezul din stânga mea se mișcase ușor pe scaunul său, întinzând mâna după un pahar cu apă, însă când realizase că erau doar băuturi alcoolice se retrăsese elegant. Aș fi vrut să zâmbesc, însă simțeam privirea vecinului nostru asupra mea și inima îmi stătea în loc la fiecare câteva clipe.

Când Aleksei își terminase cuvântarea „religioasă", se așternuse o liniște teribilă asupra tuturor, îmbogățită din când în când de câteva grupuri mai zgomotoase sau clinchete ale paharelor. Îl zărisem în colțul ochilor pe Jonathan Moore cum se ridicase de la masă, lăsând în vizorul meu pe Amelie și Artyom, parcă eliberați dintr-o menghină invizibilă. Eram cu toți precauți, Julia se dovedise a fi o surpriză din partea lui Aleksei Fedorov și înafară de gândurile rele care se lipeau de imaginea mea, n-aveam altceva în minte.

Era liniște. Grupul simfonic sau ce titulatură avea turma de vioare de pe scenă, nu se grăbise să-și înceapă momentul, însă ceva cald și greoi își găsise locul pe umărul meu. Am înghițit în sec și m-am grăbit să privesc doar din colțul umărului. O mână cu degete osoase, piele albă și vene pronunțate.

— Fedra Kondrat, știu că nu-ți face plăcere să ne revedem. Aleksei vrea, totuși, să interacționăm și am nevoie să vii cu mine.

Jonathan Moore. Cu vocea lui caldă și veninoasă, bătând în urechile mele precum un clopot de biserică.

— N-am de gând să mă ridic de la masă în seara aceasta, domnule Moore.

Îi împinsesem mâna de pe umărul meu fără să-l privesc în ochi, suferind în liniște din cauza atenției nedorite asupra mea. Simțeam ochii londonezului de lângă mine asupra mea și înțelegeam că Jonathan Moore voia doar să pară prins în conexiunile formate în palat. Însă contrar imaginii lui, părea că nici măcar Aleksei Fedorov nu-i dădea atenție.

— Dacă vă întreb și din ce cauză, îmi răspundeți?

— Domnul Fedorov nu m-a informat asupra unui astfel de lucru. Datoria mea este să-mi asist invitații.

Rece. Scurt. Tonul meu nu trecuse granița acestor două cuvinte, lăsându-l pe Jonathan să ofteze în spatele meu.

— Domnul Fedorov m-a informat asupra faptului că va trebui să mă asigur că niciuna dintre cele trei recepționere nu are strecurat vreun dispozitiv prin rochiile voastre pompoase.

Ne controlau, mai nou. Huh, Jonathan Moore! Ești la fel de supus lui Aleksei precum oricare alt angajat al palatului. Și eu care te credeam mai curajos decât niște simple vorbe amărâte.

— Atunci te voi ruga să le aduci și pe celelalte fete, ca să poți face verificarea dintr-o singură deplasare, domnule Moore.

— Și domnii?

L-am simțit înclinându-și capul spre cei doi londonezi, agățându-se de cele mai mărunte scuze.

— Gardianul nostru se poate ocupa cât timp lipsim.

Se desprinsese de scaunul meu în liniște, lăsându-mă să-mi găsesc curajul în interiorul meu. Fir-ar!

— Plec să rezolv o mică problemă administrativă. Voi reveni în câteva clipe! îi informasem pe cei doi britanici, zâmbind simplu și politicos în direcția celor doi.

În ochii fermecători ai lui Maximilian Fernsby sclipea o urmă de suspiciune alimentate la timpul potrivit de către Jonathan. Vedeam prea bine că intuiția nu-l lăsa la greu și cel mai probabil, deprinsese deja cine și cum deținea puterea printre subordonații rusului.

Îmi ștersesem palmele de rochie înainte de a-mi părăsii locul și pășisem în urma americanului, întrebându-mă de ce muzica ezita să răsune în încăpere. Era enervantă și îmi declanșa dureri puternice de cap, însă întreaga atmosfera era ciudată și tensionată în lipsa ei. Când pășisem în afara salonului, pe holurile goale, Julia îmi aruncase o privire din colțul ochiului și-și ridicase sprâncenele sceptică. Nici Amelie nu se arătase încântată de știrile aduse de Jonathan, însă părea mai pregătită de către noi.

În capătul holului, după o ușă vișnie, se ascundea o alta, îmbrăcată într-o culoare de un alb lăptos, care se deschisese doar când Jonathan Moore fluturase un set de chei aurii și după ce o sortase pe cea mai mare, procedase la a o deschide.

Un birou simplu, vechi și curat se desfășurase în fața ochilor noștri, fiind îngrădit de un geam în fundul încăperii și un set de lămpi aprinse în imediata apropiere. Jonathan asteptase ca fiecare dintre noi să între în cameră și mai apoi închisese ușa cu un zgomot dur în urma lui.

Credeam că avea s-o încuie la loc, însă faptul că nu-și mai folosise cheile mă făcuse să răsuflu ușurată.

— Domnișoară Nikolaev, aveți onoarea! brunetul îi făcuse semn cu mâna înspre zona care găzduia lămpile și când bruneta călcase pe punctul roșu desenat pe marmură, fiecare detaliul de pe rochia și trupul ei ieșise în evidență.

O spaimă sufocantă și grețoasă se propulsase unde în interiorul stomacului meu, făcându-mă să îmi înconjor abdomenul cu brațele. Simțisem corsetul și structura sa puternică, amintirea vagă a tijei lui Artyom încă strălucind puternic în mintea mea.

Poate că Jonathan Moore părea un laș fără de scrupule în biroul lui Fedorov, însă în lumina reflectată de cele treizeci de lămpi distribuite într-o rotație permanentă, americanul purta haina unui expert în arme și tactici de afaceri de pe piața neagră. Mă înfricoșa privirea determinată de pe chipul lui.

Mâinile sale îndepărtaseră o lampă din spatele Juliei și mai apoi își găsiseră locul pe spatele ei. Îi dăduse părul la o parte și verificase cu o lampă mică fiecare centimetru de rochie, vizual și tactil. Când lăsase lampa jos, pe masa care nu-i trecea mai sus de genunchi, mă apucase un fior pe care îl ascunsesem printr-o deplasare de pe un picior pe celălalt. Nimeni nu băgase de seamă, însă dintre toate cele trei recepționere, eu eram cea mai speriată. Știam ce se ascunde sub înfățișarea curată și onorabilă a lui Moore și nu puteam trece peste ce știam.

Brunetul își încleștase degetele în ațele care țineau corsetul Juliei strâns de corpul ei și le desfăcuse cu o brutalitate care nu ne picase bine nici uneia dintre noi. Avea să ne dezbrace?

— Nu mi-am dat acordul să fiu dezbrăcată cu scuza că mi se caută microfoane prin rochie!

Julia vorbise determinată în timp ce-și ținea brațele încrucișate la piept, reținând corsetul în jurul pieptului.

— Ai semnat un contract. Acord scris sau verbal, domnișoară Nikolaev! Poți discuta formalitățile cu Aleksei.

— Nu le discut cu nimeni, idiotule! Ia-ți mâinile de pe mine, sunt căsătorită! bruneta țipase enervată, însă nu pentru prea mult căci Moore o apucase de păr, având grijă s-o facă să tacă.

Mă simțeam furioasă și agitată. Mai mult de atât, vinovată pentru că stăteam și priveam cum o femeie precum mine suferea din cauza paranoiei care le încețoșa mințile celor din famili Fedorov.

— Dacă ai de gând să-mi cânți nemulțumirile, avem timp după petrecere. Și nu-mi pasă de soțul tău cum probabil nici lui nu-i pasă de soția lui dacă o lasă să lucreze în timpul nopții.

O simțisem pe Amelie tensionându-se lângă mine și nu putusem să rămân indiferentă la emoțiile verișoarei mele. O strânsesem de mână preț de o clipă cât să mai capete curaj.

Jonathan Moore, poate vrei să-ți înfig tija lui Artyom în fund.

Americanul desfăcuse corsetul pe deplin și după ce verificase fiecare parte de material cu lanterna sa, declarase verificarea încheiată pentru Julia Nikolaev.

— Următoarea?

Nu primise niciun răspuns. N-aveam de gând să mă las pipăită de un dement american.

— Știți, n-avem la dispoziție toată noaptea. Domnii Gray și Fernsby te așteaptă cu nerăbdare, Fedra Kondrat.

Zâmbisem amuzată de tertipurile lui și fusesem cât pe ce să fac un pas în față când Amelie îmi tăiase calea. Blonda nu manageria stresul pentru perioade lungi de timp și n-avea de gând să privească o altă persoană suferind din cauza unui înfumurat.

— Blondele au mereu ceva în plus. Curaj, Fedra!

Mi-am ținut gura închisă în așa fel încât să nu arăt că ceea ce scoate pe gură are vreo importanță pentru mine. O verificase cu atenție, deschizându-i corsetul cu gesturi atente și agile pentru că știa prea bine cum să opereze cu astfel de lucruri.

Nu-mi era greu să cred că nu dezbrăcase femei în rolul său de afemeiat.

— Domnișoară Kondrat, vă rog! gestul lui galant cu mâna nu trecuse neobservat de Amelie.

— Te aștept pe hol! Amelie șoptise distantă, jucând roluri pe care ni le impusesem încă de acasă. Nu suntem nimic mai mult decât două străine, nimeni în afară de Aleksei nu știa că suntem rude. Blonda trecuse printre cele două uși, probabil sperând că avea să-și strângă corsetul într-o baie.

— N-ai de gând să-mi vorbești, domnișoară Kondrat? aerul rece cărat de trupul său în jurul meu se simțise straniu și mă găsisem căutând tija metalică în interiorul sacoului.

— Nu vorbesc cu degenerați mintali, domnule Moore.

Îl auzisem chicotind răutăcios în timp ce îmi trăsese părul de după umeri, lăsându-mă vulnerabilă în fața lui.

— Femeile nu se suportă una pe alta, Fedra. Îmi e greu să cred că nu ți-a plăcut s-o vezi pe noua ta oponentă învățându-și locul.

Adevărul mă lovise în spatele capului, rău și puternic. Poate că Jonathan Moore se răzbunare pe Julia pentru că-i fusese pusă în spinare. Poate că o determina să fugă la Aleksei și să se plângă de el, ca mai apoi să îi fie asociată o altă recepționeră. Poate că Amelie sau poate că eu.

— Soția dumneavoastră știe ce faceți, domnule Moore?

I-am simțit una din mâini înconjurându-mi gâtul precum un șarpe veninos, un inel rece pe care nu-l văzusem ștergându-mi gâtul cu o senzație înspăimântătoare. Îi simțeam corpul lipindu-se de mine prin rochia de mătase, mirosul de tutun amestecându-se cu parfumul său tipic, încețoșându-mi mintea.

— De ce n-o întrebi pe ea? îmi șoptise în ureche fără vreun fel de reținere, jucând rolul bărbatului șarmant.

Nici nu mai știam a câta față a lui Moore

— Mi-ar plăcea s-o cunosc.

Îl auzisem chicotind în urechea mea și aproape că apucasem tija cu mâinile, furioasă pe jocurile pe care Jonathan le instituia în prezența mea.

— N-ai s-o faci vreodată, Fedra. Oricum, aș fi preferat să facem inspecția doar noi doi în această seară, hm? Ce zici?

Mă tensionasem brusc la lentoarea și senzația seducătoare pe care mi-o vindea Jonathan Moore chiar lângă urechile mele.

— Niciodată.

Apucasem tija între degetul mare și cel arătător, declicuind-o din locul ei bine ascuns. Numai să încerci ceva, Jonathan Moore!

— Ce rușine! Ne-am fi bucurat reciproc de noi, Fedra! își jucase rolul mult prea bine, instituind panică și seducție în același timp.

Eram gata să-i răspund, însă mă găsisem într-o poziție vulnerabilă când își așezase mâna lilberă peste a mea. Era expert în microarme, avea să-și dea seama că eram în căutarea a ceva ce nu era obișnuit.

— Vrei să scăpăm de corset mai repede, domnișoară?

Hristos a înviat!
Paste fericit alături de familie și cei dragi!
Am mutat ziua de postat pentru sâmbăta, însă cum ieftină stat mai mult prin bucatarie, nu am reușit sa mai postez.
O zi frumoasa in continuare! ❤️ Va aștept parereriile/opiniile.
Cine este personajul vostru preferat?