F E D R A K O N D R A T

Îmi auzeam respirația agățându-se în plămâni de teamă când respirația înăbușitoare a americanului mă lovise în dreapta capului. Speram că își bătea joc de mine și n-avea să mă dezbrace doar pentru că-l călcasem pe coadă cu răspunsurile mele. Extrăsesem acul metalic cu încă un centimetru în caz că Jonathan Moore avea să-mi încalce limitele.

Amelie, cât mi-aș fi dorit să fi rămas cu mine!

Mâna din jurul gâtului tranzitase spre panglicile din mătase neagră ale corsetului, încurajându-mă să mai trag tija pentru câțiva centimetri înafară. Simțeam transpirația întinzându-se pe piele, jucându-se cu bucata metalică ținută ostatică între degetul mare și cel arătător.

— V-aș ruga să terminați mai repede, domnule Moore! Invitații mei mă așteaptă! acoperisem liniștea incriminatorie cu glasul tremurat și țeapăn.

— Și dacă n-am de gând, ce-o să-mi faci, Fedra? Vorbești mai mult când nu-ți convine ce se întâmplă în jurul tău și nu știu dacă îmi convine asta sau nu.

Jonathan Moore continuase să-mi deschidă corsetul, lăsând în urma degetelor sale o senzație îngrețoșătoare. Îmi era teamă și încheieturile îmi tremurau ca și când mi-ar fi fost frig. Măcar rochia din mătase mai stătea între mine și intențiile dezgustătoare ale americanului.

— O să-i spun lui Fedorov.

Râse macabru și continuase să deschidă corsetul.

— Ai impresia că n-o să mă creadă? Deja ți-a reproșat că te învârți prea mult prin preajma mea, domnule Moore!

— Și am s-o fac în continuare, comentase împotriva mea, încercând să mă scoată din fire. Voia o reacție pe placul lui, însă n-avea s-o primească.

Își smulsese mâna din corsetul meu și înainte de a înțelege ce se întâmplă, trase de bretelele rochiei de mătase de pe umăr, lăsându-mă țeapănă de uimire. La naiba!

— Ești o prezență extraordinară, Fedra Kondrat! Atât de încântătoare și totuși, te arăți mai rar la față decât un preot catolic care intră să spovedească în camera de confesiuni.

Tăcusem. Îmi era scârbă!

— Acum te-am prins în cușca mea și am să-ți dau drumul când voi crede de cuvință.

S-o crezi tu, Jonathan Moore! În mintea mea îi răspunsesem, în realitate buzele mele erau încleștate și n-aveam de gând să le mai deschid prea mult.

Înghițisem în sec când trase ușor de corset și panica se autodeclanșase în sistemul meu, încețoșându-mi rațiunea. Tija metalică ieșise din teaca ascunsă a corsetului fără de vreun sunet notabil, probabil strălucind vag în lumina lămpilor din jurul nostru. O strânsesem puternic și tare între degete, plănuind s-o înfig în coapsa lui stânga ori dreaptă, cum îmi era mai la îndemână. Vorbeam cu sânge rece, dar nu eram vreo criminală, ci doar încercam să-mi apăr onoarea. Atât mai moștenisem de la vechea Fedra Kondrat.

Unu, doi, trei...

Strânsesem metalul ascuțit pentru o ultimă dată și fără să anunț în vreun fel, îmi ridicasem pumnul în față, cât să capete avânt și să pot înfinge tija metalică, însă n-apucasem decât să-mi închei jumătate din plan.

Jonathan Moore se arătase agil și suspicios, zărind de îndată obiectul minuscul din pumnul meu. Cu respirația încă acoperindu-mi auzul, strânsesem tija metalică între degete, nelăsându-i dreptul de a mi-o lua.

Era a mea. Era singura modalitate de a mă proteja. Și eșuasem teribil în a o folosi.

— Las-o jos, Fedra! O să te rănești! vocea lui extrem de moale și caldă se arătase înșelătoare, exact ca în filmele în care detectivii se foloseau de slăbiciunile criminalilor slabi pentru a-i prinde în propria lor plasă.

— Dispari din calea mea, Jonathan Moore! N-ai să obții nimic de la mine, nici moartă.

— Calmează-te, Fedra! îmi șoptise în ureche în timp ce-și înfășurase mâna stângă în jurul gâtului meu, fiind cât pe ce să-mi smulgă tija din mână.

— Lasă-mă să mă întorc înapoi în sală! îi cerusem cu o determinare țeapănă și lipsită de emoții, așteptând să scap odată de americanul aflat în călduri.

— Am să te las, Fedra! vocea lui își schimbase tonalitatea într-una aspră și monotonă, presărată cu furie. Dar mai întâi să pui mâna să te calmezi și să-mi dai prostia aia din mâinile tale!

— Nu-ți dau nimic.

— Bun. Te trimit direct pe masa lui Aleksei cu tot cu ce ții în mână. Și poate ai să vrei să-ți vezi prietenul disecat în fața ochilor tăi cu bucata aia de metal!

Tresărisem subtil sub șoaptele lui amenințătoare, însă reușisem să mă mențin încăpățânată.

— Asta rămâne la mine. Și tot ce s-a întâmplat la tine. E mai bine așa?

Un oftat enervat îi părăsise gura, ca și când n-ar fi știut ce să facă. Fiecare dintre noi își negocia orgoliul pentru bunul interes personal.

— La naiba, Fedra Kondrat! îmi murmurase enervat și într-o clipă, tija metalică îmi dispăruse din mână cu o urmă de durere aprigă. Pielea din palmă mi se despicase în două pe diagonală, lăsând loc sângelui să se reverse în grabă.

Fir-ar! Ce aveau să-mi zică invitații când urma să mă afișez cu jumătate de palmă bandajată, în cel mai bun caz.

Sunetul metalic al tijei răsunase în contact cu marmura albicioasă și Jonathan Moore revenise în scurt timp în fața mea, având grijă să împingă cu piciorul obiectul metalic într-o parte.

— Dacă Aleksei îți găsește rana asta cu privirea, ne-am dus la naiba cu toții!

Îl privisem cu răceală în ochi, având grijă să-i las de știre că nu mă speria cu amenințările lui patetice.

— Domnule Moore, ar fi cazul să vă asumați vina.

Pufnise amuzat și mă trase după el, făcându-mi semn să mă așez pe canapeau ponosită aflată vis-a-vis de lămpi. Rochia de pe dedesubtul corsetului atârna fără susținere peste umerii mei, amintindu-mi că eram toată deșirată în fața unui bărbat care nu-și putuse suprima dorințele adineauri.

— Nu-i vina mea că umbli cu astfel de lucruri prin rochiile tale, Fedra. Te credeam mai elegantă! îmi vorbise în timp ce scotocea printre cutiile aflate într-un dulap ca și când ar fi știut exact ce se afla acolo.

— Ori mai vulnerabilă, domnule Moore?

Își întorsese capul în direcția mea cât să mă săgete cu ochii săi întunecați.

— Jonathan. Prefer Jonathan, Fedra.

Nu ne mai vorbisem o vreme, căci americanul se întorsese cu o cutie de bandaje formate din vată proaspătă și plasturi de culoarea pielii, peste care trona o foarfecă la fel de nouă. De unde știa că astfel de lucruri se aflau chiar în camera aceea, ori era biroul său de tortură?

— Când obișnuiam să dezansamblez chestii pentru Aleksei, mă înțepam des cu mărunțișuri mecanice. N-am bandaje pentru disecțiile lui Fedorov! încercase o glumă mult prea macabră și se găsise râzând singur, ca mai mereu.

— N-am toată noaptea la dispoziție, îl întrerupsesem din poveștile sale în așa fel încât să nu-l las să scape cu una cu două.

Redevenise serios și luase o bucată din vată pe care o umezise cu apă dintr-o sticlă de prin cameră, ștergând urmele de sânge fără vreun fel de ezitare. Mai văzuse... și mai făcuse astfel de lucruri.

— Nici eu, să știi.

Liniște. Jonathan Moore nu mai reușea să scoată vreun cuvânt din partea mea și juram că îl văzusem oftând frustrat când îl privisem în ochi precum o statuie de piatră. Se rezumase la a șterge cu alcool sanitar tăietura fină și mai apoi trecuse o urmă de bandaj de culoarea pielii mele peste palmă, sigilând totul.

— Întoarce-te ca să-ți închid rochia, domnișoară Kondrat! îmi vorbise de-a dreptul morocănos de îndată ce încheiase întreaga procedură, privindu-mă serios de sub genele sale dese.

Deși nu-mi mai doream să simt nimic din Jonathan Moore pe propriul meu corp, mă întorsesem cu spatele în direcția lui, știind că n-aveam să fiu văzută bine dacă ieșeam spulberată și aproape pe jumătate dezbrăcată din încăperea misterioasă. Se mișcase cu rapiditate și încheiase tot ce desfăcuse adineauri, de parcă voia să-și spele conștiința cu ajutorul pe care fusese oricum obligat să mi-l acorde.

Aruncasem o ultimă privire înspre tija metalică, care zăcea pe marmură, purtând urmele mele de luptă. O primisem de la Artyom acum câteva luni, după primul meu atac în calitate de recepționeră la Ihorivna.

Îmi aduceam aminte atât de clar cum fusesem atacată în baie de un invitat beat, rus după limba pe care-o vorbea cu o viteză de neînțeles, și disperat să-și rezolve problemele cu o femeie de prin palat. Mă nimerise pe mine și aproape că avea să mă violeze dacă Artyom n-ar fi ezitat să mă apere în acel moment.

Oftasem apăsat și ieșisem de pe ușa albicioasă, mai apoi de pe cea care dădea în hol, găsind-o pe Amelie rezemată de pereții reci ca gheața. Privirea ei albăstruie mă găsise de îndată și nu durase mult până când mă cuprinsese cu brațele ei, insuflând o nesiguranță dulce și îmbătătoare în sufletul meu.

— Mi-a găsit tija din rochie, Amelie! M-am luptat, dar n-am putut s-o păstrez! mințisem fără nicio jenă și îi arătasem palma bandajată, stârnind o urmă de spaimă în ochii ei.

— Fedr–

— Zâmbește și comportă-te ca și când n-ai văzut nimic, bine?

A câta oară îi spuneam să se comporte de parcă n-ar fi văzut și auzit nimic? A mia oară. Știam prea bine că nu era tratamentul potrivit, însă cei doi londonezi și-ar fi dat seama de îndată că ceva rău s-a întâmplat cu noi.

— Unde-i Julia? remarcasem imediat și privisem în lungul holului, găsind un gardian care se plimba plictisit printre ghivecele cu flori bogate.

— S-a întors. Hai să mergem și noi!

Ajunsesem în sală fără prea mult fast și mă strecurasem pe scaunul meu precum o muscă așezată fără zgomot pe o prăjitură. Lui Maximilian Fernsby îi trebuiseră câteva clipe bune ca să-mi remarce prezența și când își înclinase privirea înspre a mea, mă văzusem nevoită să vorbesc, deși n-aveam starea necesară pentru asta.

— S-a întâmplat ceva notabil în lipsa mea? întrebasem politicoasă în timp ce priveam prin sală, remarcând lipsa melodiilor clasice încă odată.

— Aș fi vrut, londonezul murmurase plictisit în timp ce sesizasem că scaunul de lângă el era neocupat. Probabil tatăl lui părăsise masa ca să discute cu vreun personaj interesant de prin sală, lăsându-și fiul să se plictisească de unul singur. Nu era o legătură extraordinară între cei doi, ci mi se păreau mai degrabă încordați și reci unul față ce celălalt. Mă rog, cine eram eu să judec viețile altora?

Aș fi vrut să beau o gură de apă însă n-aveam un pahar cu un astfel de lichid, restul erau diverse distilații de alcool care nu se împăcau prea bine cu încăpățânarea și rațiunea mea. Îmi voiam mintea limpede și trează, iar orice se găsea pe masa asta promova contrariul a ce voiam să fiu.

Muzica bubuise la semnalul distinct al lui Fedorov, o mână ridicată în aer, cu palma palidă și lată, bărbătească. Senzația tipică născută la orice petrecere a lui Fedorov se răspândise în sânge mai bine decât orice fel de otravă, forțându-mă să mă mișc inconfortabilă.

Îl găsisem pe Jonathan Moore întorcându-se la locul lui din colț, fără de cravată și cu sacoul pe antebraț. O imagine șifonată care agățase priviri în urma lui, pe a mea, a lui Artyom, a Juliei și a Ameliei și nu într-un final a londonezului de lângă mine. Cel din urmă își rotise capul sceptic și judecând de după sprâncenele sale încruntate, îl vedea drept o persoană îndoielnică. Îmi smulsesem privirea de pe Jonathan Moore și dădusem cu ochi de un alt bărbat a cărui existentă o uitasem preț de douăzeci de minute. Sergey Karmusheva, vecinul nostru. Poate că nu mă recunoscuse dintâia oară, dar de data aceasta dase cu ochii de mine și lăsase totul în urma lui ca să vină spre mine.

— Vrei să dansezi? vocea britanicului îmi răsunase în urechea stăngă ca o alarmă, oferindu-mi ocazia de a mă salva de Sergey.

Acceptasem printr-un gest al capului, deși știusem prea bine că-mi era interzis să intervin între invitați și potențialele rusoaice interesate, însă de data aceasta îmi asumam egoismul doar pentru a-mi prelungi liniștea cu două ore în plus.

Se ridicase de la masă într-un mod galant și trecuse în dreapta mea ca să-mi ofere brațul său, gest pe care-l acceptasem cât mai repede posibil. Îl urmasem până în mulțimea de cupluri sofisticate în așa fel încât să ne amestecăm printre oameni și să nu fim văzuți de prea mulți ochi curioși.

Londonezul cu ochi de un albastru fermecător îmi cuprinsese palma dreaptă cu a lui, părând să nu bage în seamă bandajul sâcâitor care îmi ținea pielea la un loc și își trecuse cealaltă mână în jurul taliei mele. Mă trăsese suficient de aproape și impropriu spus de departe în așa fel încât să nu depășească granițele personale ale fiecăruia. Era cu puțin mai înalt decât mine, deși purtam tocuri înalte, impunându-se fără să vrea asupra mea.

— După atâtea vizite la Palat, tot nu-ți place să dansezi? îl întrebasem cu o mână după gâtul său, simțindu-mă țeapănă și penibilă. Nu mi se potriveau rangul și pretențiile impuse de Fedorov, dar spre scuza mea, nici londonezul nu reușea să se adapteze lor.

Își plecase bărbia puțin, îl văzusem din colțul ochilor, lăsându-și ochii misterioși să bată asupra mea. Simțeam că îmi ardea fața, însă mă ținusem atentă asupra femeilor din jurul meu, încercând să par neinteresată.

— Dacă aș fi știut eticheta de aici, m-aș fi dus să iau cursuri de dans, vorbise cu o puternică ironie, privindu-mă direct în ochi. Nu mă grăbisem să-i răspund, mă pierdusem în ochii lui și uitasem să mai ies de acolo. Ne balansam de pe un picior pe altul, într-un ritm plictisitor și stângaci, conform cu linia plictisitoare a muzicii clasice care se forța în mintea fiecăruia.

— Sau n-ai mai fi venit, îi dădusem răspunsul potrivit, simțind cum mâna i se strânsese puțin în zona coloanei lombare. Ceva din Maximilian Fernsby îl făcea de încredere, spre deosebire de americanul a cărei ocupație, probabil, era să golească sticlele de alcool din fața sa. Nu știam ce era bun sau greșit în fiecare dintre cei doi, însă îmi doream să nu-i mai văd prea des la Ihorivna. Pentru binele lor... și al nostru.

— N-aș fi putut refuza nici măcar dacă aș fi vrut, îmi mărturisise fără rețineri de îndată, luându-și ochii din ai mei ca să privească undeva după mine. Poate că-și căuta tatăl, ori poate că văzuse ceva interesant dincolo de adunările de dansatori întruchipați, însă eram sigură că nu îmi doream să întrerupă sesiunea de dans. Mă simțeam izolată de Ihorivna în brațele lui și îmi era bine așa, nu voiam să mă întorc la realitate atât de repede.

Dansul continuase pentru aproape câteva minute într-o liniște silențioasă și greu de suportat. Maximilian Fernsby mă privea, din când în când, cu ochii săi albaștri și limpezi de parcă voia să-mi citească oricare gând îmi trecea prin cap.

— Ce ți s-a întâmplat la mână cât timp ai fost plecată?

Îi auzisem vocea ca prin vis, puternică și curioasă, însoțită de o urmă de siguranță care-mi făcuse liniștea să fugă din înăuntrul meu. Îi strânsesem măna din automatism, simțind un mic junghi dureros acolo unde pielea fusese lezată.

Nu îmi stătea în fire să ofer informații prea personale despre mine unui străin, însă nu mă simțisem suficient de comfortabilă cât să-i spun că „nu-i treaba ta".

— Am fost puțin neîndemânatică și m-am tăiat, nu-i mare lucru!

Mințisem teribil și probabil realizase că fusesem teatrală, însă păstrase un zâmbet cald și relaxat pe chipul său frumos.

— Este, Fedra.

Înghițisem în sec și procedasem la a-mi muta privirea peste umărul său, deși nu vedeam mare lucru. Normal că era o problemă din moment ce nu ar fi existat nimic pe atât de lat și fin cât să-mi taie palma în două. Oricărui om normal i-ar fi pus semne de întrebare o astfel de rană.

— Nu mi-a fost permis să te întâlnesc de prea multe ori, din circumstanțe pe care le cunoaștem amândoi prea bine, dar îmi pari tensionată tot timpul. Te fac să te simți inconfortabil? întrebase înainte de a executa o rotire lentă, pe jumătate reușită. Mă împiedicasem puțin și rochia care îmi trecea puțin de genunchi nu reușise să-mi ascundă stângăcia.

Nu tu, Maximilian, ci alți bărbați de seama ta.

— Nu, bineînțeles că nu.

M-a prins în pivnița ochilor lui încă odată, parcă dorindu-și să mă îmbete cu farmecul său și cu parfumul elegant pe care-l purta ca pe o a doua haină. Când o altă melodie luase calea celei din urmă, sărind peste cele câteva minute de odihnă, brațul londonezului de pe partea inferioară a spatelui meu se strânsese puțin câte puțin în jurul meu, apărându-mă de invitații care-și doreau să schimbe partenerele cu cine s-o fi nimerit în stânga sau dreapta lor.

— Atunci te face altcineva să te simți inconfortabilă? Poți să-mi spui orice, insistase asupra lucrului pe care-l observase în comportamentului meu în timp ce grăbise ritmul pe care dansam, întrucât melodia tranzitase în ceva rapid și greoi de dansat.

Îl privisem reticentă. Atât învățasem în jumătate de an la Ihorivna. Trebuia să-mi păstrez reticența față de fiecare specimen masculin care îmi încălca spațiul personal.

— De ce m-aș încrede în tine, Maximilian? mă ținusem distantă de ochii lui și strânsesem din automatism mâna lui caldă, simțindu-mă amețită și ciudat de calmă. Dansam cu londonezul de mai bine de patru minute și mătușa Xenia nu apăruse încă să mă tragă de păr prin întreaga sală.

— Nu cunosc și n-am niciun interes în ce se întâmplă în palatul asta, Fedra. Dar tratamentul pe care-l primești aici e de-a dreptul înjositor. Nu știu ce te face să rămâi aici, lăsase fraza neîncheiată în timp ce mai executase o rotire calculată care nu-mi dase de ales decât să-l privesc în ochi și să mă mir de frumusețea lui ireală.

Remarcile lui raționale îmi amintiseră de faptul că Maximilian Fernsby fusese martorul direct al glumelor misogine pe care le făcuse auzite în gura mare șeful meu. De aici mai corelase și obsesia lui Aleksei în ceea ce privește setea de control și multe altele.

— Vă asigur că sunt tratată așa cum trebuie, domnule Fernsby.

Își ridicase sprâncenele în semn de neîncredere și zâmbise pentru el într-un semn care-mi dăduse impresia că previzionase felul în care aveam să-i răspund. Doar pentru că londonezul îmi oferea un sentiment de liniște și pace nu însemna că trebuia să îmi las rațiunea de o parte și să-l scap de orice suspiciune.

— Îmi permiteți să nu vă cred, domnișoară Kondrat? îmi intrase în joc rapid și disimulativ, mutându-și mâna puțin mai sus pe spatele meu.

Dacă n-aș fi avut machiajul care să-mi ascundă orice trăsătură a chipului, probabil aș fi arătat precum o roșie coaptă. Londonezul se juca într-un mare fel cu inima mea de gheață și n-aveam să accept una ca asta.

— Desigur, încurajăm libertatea de exprimare.

Mă bufnise râsul în sinea mea însă nu schițasem vreun astfel de gest, ci mă rezumasem la a-l privii precum o statuie de piatră. Nu-mi era rușine! Nu eram o frumusețe extraordinară și știam prea bine că nu eram o amenințare nici pentru rusoaicele din sală și nici pentru iubita care-l aștepta, cel mai probabil, în Londra. Eram o verigă slabă de care s-au agățat mulți și încă aveau s-o facă. Iar Maximilian n-ar fi fost nici primul și nici ultimul care ar fi putut să facă asta.

— Oricare libertate de exprimare însă nu și a ta. Mă susceptezi de alte intenții, Fedra?

Mă irita felul în care manipula discuția în favoarea sa, descoperind tot ce mi se plimba prin minte de parcă aș fi avut un sertar în frunte pe care îl putea deschide oricine și oricând.

— Sunt liberă să vă susceptez de orice, domnule Fernsby. Îmi căutați atenția la fiecare eveniment la care luați parte și nu-mi pot reprima gândurile cu privire la intențiile dumneavoastră. E în natura umană, îi explicasem clar și concis, întrebându-mă când avea să se sfârșească melodia.

Dansam de o veșnicie.

— Ce fel de gânduri? Dacă nu vă deranjează întrebarea mea, domnișoară Kondrat! mă rotise din nou, de data asta cu putere și viteză, împingându-mă în pieptul lui și forțându-mă să-mi înfig mâinile în materialul sacoului din zona umerilor săi.

— Gânduri pe care prefer să le țin pentru mine. N-aveți decât să le descoperiți dacă sunteți în stare! șoptisem aproape de urechea lui, căci atât îmi permitea înălțimea la care mă aflam în comparație cu londonezul cu ochi albaștri.

— Atunci îmi sugerați că ar mai trebui să revin în Moscova?

Melodia clasică își atinsese punctul culminant și avea să se termine curând.

— Nu v-am sugerat nimic. Întotdeauna vă folosiți de cuvinte îndrăznețe, domnule Fernsby.

— Altfel n-aș ține ritmul, domnișoară.

— E mai bine să nu veniți, să nu vă amestecați prin mocirlă. În curând se face primăvară și va fi destulă!

Maximilian simțise adevărul din spatele cuvintelor mele și nu ezitase să se încrunte pe măsură ce vorbele mele se așezau mai bine în mintea lui. Melodia grandioasă se finalizase brusc și zgomotos, întorcându-ne pe amândoi în lumea afaceriștilor, gri și spurcată.

Mă desprinsesem din mâinile calde ale londonezului și așteptasem s-o ia înainte, să călăuzească drumul spre masa noastră, însă brunetul nu făcuse decât să-mi dea întâietate.

Masa noastră apăruse printre celelalte, cu trei scaune neocupate, două aparținându-ne nouă și cel din urmă al tatălui lui Maximilian. Mă simțisem urmărită de privirea lui Jonathan Moore, dar nu-l băgasem în seamă prea tare căci îmi amintisem de Sergey și apariția sa neașteptată la palat.

Îmi recâștigasem locul pe scaunul meu și Maximilian Fernsby procedase asemenea de îndată, ajungând să privim într-o tăcere deranjantă cum fel și fel de oameni se mișcau haotic pe ringul de dans. Era pustiu și gol pretutindeni, numai masa noastră mai ținea șase oameni în spinarea ei, oameni care zăceau martori la nimicurile lui Aleksei Fedorov.

Americanul din capătul celălalt al mesei își curățase gâtul zgomotos și după ce-l udase cu puțină distilație fițoasă de alcool și fructe de pădure, se apucase de fumat. Amelie se strâmbase nemulțumită și mă ochise atentă, canalizând și privirea lui Artyom asupra mea. Nu citeam nimic în privirea Ameliei, însă știam că gardianul nostru nu avea cea mai bună părere despre faptul că dansasem, din nou, cu londonezul din stânga mea.

Domnul Jonathan Gray revenise jumătate de oră mai târziu cu Aleksei Fedorov în dreptul său, împărțind pasiunile comune pentru distilație de alcool ale rusului cu ochi albaștri. Proprietarul închipuit al palatului aruncase o privire asupra tuturor angajaților săi, cu precădere receptionerelor, probabil mulțumit de faptul că păstram distanța de cei doi străini. Americanul și londonezul.

Îi auzisem discutând clar în engleză despre înțelegerea negociată de Maximilian în privința unor viramente de gin din partea tatălui său, care se ocupa cu producția de astfel de băuturi. Aleksei avea să plătească bani buni pentru astfel de băuturi, însă cu un discount considerabil pentru că își găzduise invitații într-un asemenea loc ospitalier. Băuturi rafinate, rusoaice frumoase, angajați la dispoziția tuturor invitațiilor, poate că și droguri... era un paradis pentru care fiecare om de afaceri avea un loc rezervat în funcție de favorurile făcute lui Aleksei și familiei sale.

Erau informații prețioase pe care Artyom le culesese de la prieteni de-ai săi care lucrau în palat, în diverse segmente administrative. De obicei Aleksei se ferea să lase orice fel de zvon cu privire la tranzații și contracte să zboare în liniște peste tot. Însă adineauri venise cu tatăl londonezului și discutase ca și când n-ar fi avut habar că în fața lui erau șase perechi de urechi care asimilaseră informații top secret.

Una din regulile de bază ale lui Aleksei ne interzicea cu orice preț să asistăm ori să ne implicăm în chestiuni de afaceri. Iar termenul de chestiuni era larg și interpretabil.

Îi auzisem pe cei doi sorbind zgomotos din paharele lor, însă alesesem să nu mă gândesc la absolut nimic. Îmi strânsesem mâinile în poală și privisem din colțul ochilor către verișoara mea și Artyom, cât să mă asigur că erau mai bine decât mine. Îl găsisem și pe Jonathan Moore privind înspre mine cu o urmă de nesiguranță în ochii lui și când făcusem contact vizual, se retrăsese de îndată, jucându-se cu paharul gol din fața ochilor lui. Cât timp se mai desfășurase un dans pompos, mă pierdusem cu gândul la nimicuri, la ce îmi făcuse bunica de mâncare sau că trebuia să o sun pe mama.

Însă cum normalul era interzis în palatul lui Fedorov, orice urmă de liniște dispăruse când simțisem o senzație rece întinzându-se în spatele meu.

— Fedra, voi avea nevoie de tot personalul de la recepție în sala șapte de la etajul patru. Vreau să vă găsesc acolo în cel mult cinsprezece minute, iar în caz contrar, vei răspunde personal pentru lipsa vreunuia dintre voi! Aleksei îmi șoptise amenințător la ureche în timp ce-și sprijinise mâna rece pe umărul meu, presându-i cu greutatea pretenților sale. Invitații rămân în sală, domnișoară Kondrat.

Plecarea lui mă făcuse să înghit în sec și să-mi reprim orice încercare de a ofta apăsat. Ziua și noile pretenții ale lui Aleksei Fedorov!

Nu-mi venise a crede că avusesem nevoie să număr până la trei ca să mă ridic de pe scaun și să dau năvală între prietenii mei și noua colegă. Mă simțisem privită din toate părțile însă mă păstrasem loială față de planul meu și curând îmi dusesem un brat pe după umerii lui Artyom și celălalt pe după umerii Ameliei in așa fel încât să-i apropii de mine.

— Aleksei a comandat să ajungem într-o sală de la etajul patru. Ai vreo idee ce-ar putea fi acolo, Artyom? întrebasem într-o șoaptă aproape transparentă, încercând să nu dau din casă.

— N-am idee.

Grozav! Era tot ce aveam nevoie într-un moment ca acesta în care îmi tremurau și chiloții pe mine.

— Artyom nu are habar niciodată de nimic, Amelie îl luase peste picior, câștigand un rânjet deranjat din partea gardianului nostru.

— Îi transmit știrile Juliei și mai apoi mergem. Avem cinsprezece minute, ori altfel nu știu ce se întâmplă cu mine, încercasem o glumă amuzantă, dar nu-mi venise a râde.

Amelie și Artyom își părăsiseră locurile cu grație atragând privirile celor trei străini din jurul nostru. O găsisem pe Julia Nikolaev lângă Jonathan, așteptând cuminte să primească știrile atât de intrigante.

— Julia, avem treabă. Aleksei ne vrea la etajul patru!

Bruneta afirmase printr-un gest al capului și-mi găsise ochii cu ai ei, ezitand a-mi spune ceea ce-i trecea prin cap.

— Cu ei ce facem?

— Se ocupă Fedorov de ei, nu trebuie să te îngrijorezi.

Calculasem cu atenție calea de ieșire și socotisem din priviri că era mai bine să ne facem ieșirea prin partea lui Jonathan întrucât întrebarile lui ar fi fost mai ușor de evitat decât ale londonezilor.

Artyom preluase conducerea trio-ului, de fapt, qvartetului legendar și la gestul meu cu mâna, trecuse în viteză pe lângă american, lăsându-l cu gura deschisă și cu întrebările pe vârful limbii. În momentul în care o luasem și eu pe lângă scaunul lui, îl auzisem pomenindu-mi numele.

— Fedra! Unde naiba vă duceți?

Aș fi vrut să-i spun: La mama naibii, Jonathan Moore!, dar am tăcut fără prea mult efort.

Nu-i răspunsese niciuna din noi, ba chiar ne găsisem zâmbind amuzate când îl lăsasem cu ochii în candelabre.

Odată ce ieșisem din sala de evenimente, tocurile răsunaseră cu putere pe marmura albiciosă. Contrar așteptărilor noastre, holurile erau libere și fără de gardieni înarmați. Era de înțeles că nu aveau să-i pună prin palat ca pe niște păpuși în vitrine, invitații s-ar fi speriat de ei și ar fi dat înapoi. Plăcerea pe care Aleksei Fedorov le-o asigura fiecăruia dintre ei se rezuma la femei care își deschideau picioarele fără rușine în fața lor, băuturi rafinate și substanțe halucinogene care-i trimiteau în rai.

Simțeam că fiecare persoană din qvartet voia să spună ceva, însă nimeni nu-și găsise curajul  necesar. Pășeam în sincron, toți patru, și curând ne găsisem urcând pe un șir imens de scări mărunte și vechi. Un etaj și încă unul, până când ne poticnisem în ceea ce părea a fi mansarda clădirii. Mirosea a vopsea lavabilă, semn că se renovase recent, iar pereții de același verde victorian păreau noi și bine întreținuți. În mijloc se zărea un decupaj în dușumea, îngrădit de balustrade metalice cu forme de trandafiri. Julia Nikolaev se sprijinise de ele, privind înspre etajul inferior, spre scările pe care tocmai urcasem.

Când sunetul ascuțit al unei uși de lemn se propagase în direcția noastră, ne deslipise cu toții de balustradă pentru a o găsi pe Xenia Kasimov ieșind dintr-o încăpere.

— Veniți. Sunteți așteptați!

Ne vorbise cu dezinteres, purtând o rochie vișinie care se mula perfect pe șoldurile ei osoase și contrasta intens cu blondul platină din părul ei. Artyom deschisese coloana de recepționere și ne făcuse semn să intrăm în sala șapte de la mansarda clădirii.

— Julia, voi avea nevoie de tine. Ești nouă... la fel de nouă ca și colegii tăi într-o astfel de situație. Vei rămâne la ușă și te vei asigura că vei saluta fiecare invitat în parte, conform cu limba vorbită de respectivii.

Xenia își desprinsese mâinile din jurul abdomenului și apucase o mapă de pe masa din încăpere. Părea a fi o sufragerie imensă, cu o masă de cel puțin douăzeci de persoane. În dreptul fiecăruia erau deja împărțite farfuriile, tacâmurile, sticlele de alcool și același tip de scrisoare pe care le-am împărțit acum câteva ore.

— Memorează fețele și detaliile despre fiecare individ în parte până la 20:30, Julia. Nu permit nicio greșeală, să-ți fie clar.

Îi înmânase o mapă cu pozele atașate în fișele pe care obișnuiam să le verific înainte, urmate de nume și limba vorbită de fiecare în parte.

— Artyom, îți rămâne să supraveghezi asupra oricărui pericol care se poate abate asupra Aleksei. Dezbraca-ți sacoul și rămâi de partea stânga a ușii!

Rusul nu ezitase să-i îndeplinească ordinul și curând, gardianul nostru se afișase în cămașa lui albă, petrecută de tocul din piele care se strecurase între brațul stâng și abdomen, dar și de pistolul care zăcea îndesat în betelia pantanlonilor.

— Amelie, te vei ocupi de dorințele clienților. Vor o anumită băutură, te duci pe ușa din spatele meu și îi ceri managerului din bucătarie să se ocupe de această problemă. Vor să le schimbi ceva din meniu? Procedezi în același fel.

Derogam de la atribuțiile de recepționere tot mai des ca să ajungem să fim chelnerițe, translatori și tot ce se putea găsi pe lumea asta.

— Fedra, Aleksei vrea ca la finalul cinei să împarți fiecărui invitat certificarea ca membru al clubului Ihorivna. Va trebui să fi atentă și să le înmânezi ca pe lucruri prețioase căci, în fond, nu oricine le obține. Vei fi urmată de Aleksei, un pas greșit și ai să-i calci pe coadă.

Nu-mi plăceau amenințările ei, însă trebuia să înțeleg că era un eveniment important pe care nu și-l permitea să-l rateze în vreun fel.

— Fedra, ai un loc pe scaunele de lângă geam. La fel și tu, Amelie! Artyom, Julia, lângă ușă, acum! ne mișcasem precum niște roboței sub ordinele ei, neînțelegând prea bine ce urma să facem. Aparent ne erau asociate lucruri ușoare, însă știam că nu avea să fie atât de simplu.

După ce mătușa Xenia plecase din încăpere, singura noțiune a timpului fusese dictată de Julia Nikolaev care memora stresată fețele invitaților și chelnerii îmbrăcați într-un stil franțuzesc cu șorțuri albe și costume de culoare închisă pe dedesubt. Când începuseră să desfacă sticlele de distilații și să umple farfuriile de caviar scump și bucăți minimale de carne rafinată, brânzeturi și altele.

Aleksei Fedorov investea în parteneriate cu afaceriști de peste tot din lume pentru a suplini petrecerile lui. Gin din Regatul Unit, brânzeturi din Franța, tutun din Cuba și cine știe ce alte parteneriate avea, dar de ce? Studiasem administrarea afacerilor la facultate și după logica mea, profitabilitatea nu era nici unde. Pentru un număr de maxim 100 de invitați per seară, 200 pe săptămână și 800 pe lună, tatăl lui Maximilian își trimitea marfa dintr-un capăt al continentului în celălalt. Era o cheltuială prea mare pentru câtă marfă trimitea!

Îmi luasem gândurile de la ideile mele în legătură cu afacerile când apăruseră primii bărbați în sală, majoritatea de până la treizeci de ani, frumoși și îmbrăcați la patru ace. La un moment dat apăruse și Maximilian alături de tatăl său, amândoi intrigați să ne găseăscă pe toți într-o încăpere ca aceasta. Londonezul cu ochi albaștri îmi aruncase o privire reținută și se așezase undeva la mijlocul mesei, urmat îndeaproape de Jonathan Moore. Ultimul invitat din linia celor douăzeci fusese chiar Sergey Karmusheva. Intrase în încăpere ca și când ar fi fost stăpân peste tot și toți, ochind masa fără a-i păsa prea mult de efortul Juliei de a-l saluta în rusă. Pe semne că vecinul nostru își făcuse intrarea prin intermediul celeilalte recepții și cunoștea prea bine procedurile de la palat.

Între cei douăzeci de invitați se porniseră câteva discuții lejere în așteptarea lui Aleksei, însă ochii mei rămăseseră asupra lui Maximilian și Sergey. Cei doi bărbați stăteau față în față și judecând după reținerile de pe chipul londonezului, se pare că nu se simțea extraordinar de confortabil.

Julia Nikolaev lăsase ușa în grija lui Artyom și ocupase locul de lângă mine într-o liniște temerară. Imediat, Aleksei dăduse buzna în sală cu pași grăbiți, scanând masa după cineva anume. Își păstrase atenția asupra lui Jonathan Moore și-l ținuse sub atenția lui până când ajunsese în capătul mesei.

— Bună seara, domnilor! Sunt onorat să vă am la masa mea în această seară! Vă rog să vă bucurați de tot ce are palatul de oferit pentru viitorii membrii!

Îl căutasem pe Maximilian și-l găsisem afișând o expresie minimală, dar îndoielnică. N-avea habar de membrii pe care îi menționase Aleksei, însă se menținuse neutru față de situație. Lângă el, americanul, se întinsese după un pahar cu un lichid transparent auriu și sorbise fix două guri într-un mod elegant, distrăgându-l pe Aleksei din discursul său binevoitor.

— Domnule Moore, aș aprecia dacă ați lăsa șampania pentru momentul în care deschidem cina, Aleksei își trase ruda de ureche cu rapiditate, așternând o liniște mormântală asupra celor din sală. N-aveam un unghi de vedere extraordinar, însă toată lumea înțepenisepe în scaun sau, după caz, în picioare.

Revenind la masa celor douăzeci, americanul privise pe sub genele sale dese și își luase paharul de la gură, arătând o urmă de iritare la vederea tuturor bărbaților care se găseau holbându-se la el.

— Domnule Fedorov, tocmai ce m-ați îndemnat să mă bucur de tot ce are de oferit palatul. Îmi pare rău că am nimerit șampania și nu altceva! Jonathan murmurase ironic și se despărțise de paharul său fără de vreo problemă, stârnind amuzamentul celorlalți invitați. Cred că se amețise puțin căci golise câteva pahare și în sala de evenimente, după cum îmi aminteam.

— Dacă tot ați întins primul mâna spre șampanie, n-ar fi rău să ne spuneți și câteva cuvinte, domnule Moore.

Americanul își ridicase sprâncenele în semn de neîncredere și mă ochise pentru câteva clipe, probabil simțindu-se, în sfârșit, băgat în seama de cineva. Avântarea pe propriile picioare fusese o încercare grozavă pentru american, însă îi ieșise. Se înfipsese pe picioare și ridicase paharul golit pe jumătate, scanând masa pentru ceva ce ar fi putut să-i inspire cuvântarea.

— Fie ca întâlnirea din această seară să fie un punct de reușită pentru fiecare dintre noi și nimeni să nu aibă de pierdut. La cât mai multe reuniuni! Jonathan adăugase la final cu un ton grav și întinsese paharul puțin ca într-o bătaie de joc, stârnind același gest din partea tuturor celor de la masă.

— Pentru cât mai multe reușite! Aleksei confirmase, privind dintr-un capăt în altul, parcă asigurându-se că toate persoanele erau prezente acolo unde trebuiau să fie. Numărasem până la zece în liniștea care se lăsase în sală, neîndrăznind a-mi întoarce capul spre dreapta nici măcar cu un centimetru.

— Domnilor, conform tradiției, fiecare dintre dumneavoastră va trebui să închine paharul cu cel din stânga, din dreapta și cel din fața fiecăruia dintre voi, adăugase mai apoi, parcă tărăgânat și ezitant.

— Bunicul meu obișnuia să spună o vorbă. Cinstește-ți aproapele acolo unde nu-i nădejde de prietenie. Vom începe cu o simplă ciocnire de pahare!

Atmosfera încorsetată dintre invitați se văzuse când fiecare bărbat de la masa celor douăzeci fusese nevoit să interacționeze cu străini de prin preajma lor. Jonathan apucase paharul pe jumătate golit și-l scuturase puțin înainte de-al ciocni cu un bărbat din stânga lui și mai apoi cu londonezul aflat de cealaltă parte a sa. Cel din urmă se comportase stingher și neîndemânatic, chiar dacă era înconjurat de doi bărbați care nu-i erau complet străini.

Palmele-mi uscate și reci găsiseră loc în poala rochiei din mătase, iar ochii asupra lui Artyom, o fărâmă de timp cât să mă lămuresc că era lângă ușă.. Brunetul mă asigurase cu o singură clipire că totul era în regulă și îmi făcuse semn să fiu atentă.

Surprinsesem din colțul ochilor cum Sergey Karmusheva se ridicase puțin cât să ciocnească paharul cu sampanie de-al lui Maximilian Fernsby, scurt și la obiect. În atâtea luni de zile învățasem lucruri despre Aleksei Fedorov și n-aveam de gând să ignor faptul că rusul avea o slăbiciune pentru umilirea inferioriorilor săi.

— Domnilor, pentru o colaborare glorioasă!

— Удачи!*

Recunoscusem urarea în limba rusă a vorbitorilor nativi eclipsând orice altă urare de noroc și toate cele bune în engleză. În palatul lui Fedorov, rușii aveau să primeze întotdeauna, indiferent că venea vorba de pretenții, mofturi, bani sau promisiuni.

Masa celor douăzeci se îngreunase sub felurile de mâncare aduse rând pe rând de către chelnerii încorsetați de uniformele lor. Invitații lui Fedorov nu vorbeau decât atunci când erau întrebați de Aleksei, n-aveau cum să-l eclipseze căci rusul din capătul mesei dirija conversațiile precum o corală care-și avea recitalul.

Farfuriile se întorceau în bucătarie pe jumătate pline ori chiar neatinse, iar emoțiile mele se strângeau în piept precum șampania care aștepta la capătul dopului să iasă la iveală. Se agitase în interiorul meu de la începutul cinei și avea să se manifeste când îmi doream mai puțin. Eram conștientă.

Pendulul aflat în spatele lui Fedorov bătuse ora nouă când ultimul dintre invitați pusese tacâmurile la o parte. Rusului nu-i luase mult să evalueze situația finală și înainte de a vorbi, sorbise ultima gură din paharul său cu șampanie.

— Domnilor, ați început această cină cu voința dumneavoastră de a colabora unii cu alții, deși trebuie să recunosc că într-un mod orbește. Personal, aș fi părăsit sala în doi pași și trei mișcări la o astfel de cerere!

— Tocmai i-a făcut proști?! Amelie se întrebase mirată de ce-i auziseră urechile, câstigând privirea aprigă a lui Artyom. Și cea mai mai mică șoaptă îi putea deranja de la plăcerile oferite de Aleksei Fedorov. Cu ultimul gram de noroc, verișoara mea se autosalvase de la a fi umilită în fața celor douăzeci de bărbați.

Poate că-i făcuse proști, poate că le admirase supunerea față de pretențiile sale, însă cu siguranță se amuzase pe seama lor. Dacă mă puneam în pantofii unui chelner, Aleksei era păpușarul și ceilalți păpușile manevrate de acesta. Dacă vedeam situația din pantofii mei de recepționeră la Ihorivna, Aleksei era arogantul și ceilalți supușii milogi. Poate se strecurau și câteva excepții, dar nimic nu era cert.

— Încrederea se obține cu greu, știm prea bine. Am avut în fața ochilor fel și fel de oameni, domnilor, și-am ales să vă ofer premisa unui început de parteneriat și de încredere.

Aleksei Fedorov își împreunase palmele într-un triunghi, sprijinindu-și bărbia în degetele arătătoare. Privise tavanul de deasupra lui și mă găsisem încercând să fac același lucru, însă își revenise imediat, ochindu-l pe Jonathan Moore. Ruda sa prin alianță nu se îmbătase într-atât încât să nu știe ce i se întâmplă, însă își pierduse jumătate din rațiune.

Toată lumea aștepta ca Fedorov să vorbească. Poate că rușii mai mult decât ceilalți, ori poate că străinii zăceau cu sufletul la gură gata să-și frece palmele împreună dacă aveau să pună mâna pe investițiile rusului cu ochi de gheață.

— După cum am precizat adineauri, dorința dumneavoastră de a colabora m-a inspirat să creez o dovadă legală a ajutorului pe care ni-l putem acorda unii altora, zâmbise larg și diavolesc cu buzele lui subțiri și întoarse la colțuri. O calitate de membru care ne oferă drepturi și... obligații! adăugase mai apoi fără eforturi suplimentare, hrănindu-se din reacțiile celor de la masa lui.

Oftasem în liniște în timp ce-mi despreunasem mâinile în așa fel încât să-mi îndeplinesc atribuțiile la momentul dat.

— Domnișoara Kondrat va distribui în scurt timp formalitățile oficiale! îmi pronunțase numele cu o atenție exagerată ca și când ar fi avut pretenția ca fiecare persoană din cei douăzeci ar fi trebuit să știe măcar cel puțin un detaliu despre mine.

— Fedra, vino cu mine!

Poate că vorbele lui Aleksei m-ar fi ridicat de pe scaun la un anumit moment dat, însă ochii ascuțiți ai lui Sergey mi-au oprit inima în loc.

Hello, am revenit cu noul capitol. Am uitat să-l postez la ora opt 🥴
Ce credeți despre Maximilian? E de partea cea bună sau cea rea? La media o avem pe „mătușa Xenia". 😌