M a x i m i l i a n  F e r n s b y

F E D R A    K O N D R A T

Nu-mi simțisem picioarele când mă ridicasem de pe scaunul din lemn lipsit de vreo pernă ori umplutură care să asigure confort. Ci doar urmasem figura lui Aleksei Fedorov pe o ușă din spatele încăperii, găsind un birou simplu, luminat de două lămpi pe de o parte și de cealaltă a piesei de mobilier.

Rusul ezitase să se apropie de birou pentru câteva clipe, ba chiar măsurase încăperea dintr-un colț în altul ca și când n-ar fi fost în înăuntru de multă vreme. Ne sincronizasem pașii amândoi pe un covor roșu și îngust din centrul încăperii, zărind un vraf de plicuri și dosare pe suprafața biroului.

Ticăitul ceasului umpluse camera dintr-un colț în altul și lumina caldă căzuse în mijlocul încăperii precum soarele la asfințit.
Aleksei îmi făcuse semn să stau pe loc și se făcuse dispărut după birou, căutand cu mâna printre plicurile din hârtie.

— Ia cele două seturi de dosare, cel vișiniu pentru invitații străini, cele albastre pentru invitații ruși! dictase cu o tonalitate de gheață, încorsetată, în timp ce apucase o foaie de pe masa sa. Se sprijinise de piesa de mobilier și își trecuse ochii peste ceea ce părea a fi un fel de scrisoare preț de câteva clipe bune.

Rămăsesem pe loc, amețită de lumina difuză și aerul rece, dar parfumat care învăluia întreaga încăpere. Pesemne că adevăratul birou al lui Aleksei nu era nicidecum la etajul doi, ci în mansarda palatului Ihorivna, într-una din cele mai întunecate încăperi.

— Le-ai luat? întrebase ca din senin, cu iritare în glas și nemulțumire în gesturi. Înclinase foaia cât să n-o văd și-și rotise capul ca să mă privească de peste umăr. Numai atunci mă trezisem ca și fulgerată și apucasem teancurile de dosare subțiri care mă așteptau în colțul drept al biroului.

— Da, domnule Fedorov!

Nu-i plăcuse prea mult ezitarea din gesturile mele și lăsase hârtia pe birou, cu dosul foii în sus, procedând la a se sprijini într-un braț.

— Să nu te prind că-ți lași ochii să curgă prin treburile mele ori altfel te încui în subsol, Fedra! mă amenințase așa cum o mai făcuse în seara în care mă trase de păr. Nu proceda la astfel de amenințări decât în clipe în care simțea că nu mai avea control asupra noastră. Pe semne că era vulnerabil din pricina a orice citise cu atâta nesaț de pe foaia aceea.

Calculasem în mintea mea că fusese mai inteligent să nu-i răspund sub niciun fel și cumva intuiția mea funcționase. Aleksei se ridicase de la masă fără să se mai atingă în vreun fel de bucata de hârtie și pășise în fața mea, făurind deplasarea înapoi în sală. Masa celor douăzeci era de-a dreptul interminabilă dacă o priveai din capătul ei.

Când apărusem în sala în care se cina, nedumerirea de pe chipul bărbaților începuse să se răspândească precum un aranjament de domino declanșat, repede și necontrolat. Îmi bătea inima și-mi ardeau obrajii din cauza emoțiilor, însă mă păstrasem calmă pe tocurile mele înalte, așteptând ordinele rusului.

— V-aș ruga să citiți cu atenție, domnilor! Ba chiar să vă consultați și cu un avocat sau consilier juridic, în funcție de situație. Fedra, poți începe! glasul lui mă pornise din loc precum o păpușă și curând mă avântasem pe laterala dreaptă a mesei, acolo unde zăcea și Sergey.

Prima dată venise temerea că aveam să dau mapele albastre străinilor și cele vișinii rușilor. Sperasem că nu trebuia să mă holbez la mutrele lor ca să știu dacă erau slavi sau nu, însă dasem cu ochii de indiciul de care aveam nevoie. Fiecare învitat își avea scris numele pe o hârtie albă, fontul fiind fie de culoare albastră, fie de cea vișinie.

Apucasem mapele cu degetele, aproape eșuând în a mă comporta plăpând și elegant, conform etichetei. Aleksei Fedorov se ținuse în spatele meu, împărțind câte un sigiliu cu ceea ce îmi închipuiam a fi insigna palatului.

Ajunsesem în dreptul lui Sergey chiar în momentul în care Aleksei construise un mic dialog cu invitatul de lângă el, ajutându-mă în cazul în care vecinul meu avea să se bage în seamă cu mine. Poate că greutatea privirii lui Sergey Karmusheva ar fi fost suportabilă, însă ametescată și cu intențiile celor doi străini de peste masă, ar fi fost de-a dreptul greu de digerat.

Taci și înghite, Fedra.

Înconjurasem masa cu jumătate de mape în brațe, privind suspectă în față ca să prevăd orice urmă de posibil incident. Jonathan Moore nu era întreg la minte căci băuse destul toată noaptea și Sergey Karmusheva stătea pe un butoi cu pulbere care era pe cale să explodeze.

— Domnișoară Kondrat, mereu o plăcere să-mi apari în cale! americanul își deschisese gura deșartă și se ridicase de pe scaun mai mult clătinat decât echilibrat.

— Domnule Moore, pe semne că ginul și șampania v-au bucurat în destul de tare cât să-mi deranjați angajatele, Aleksei îl mustrase cu glasul schimbat pe americanul din fața mea. Dacă la începutul cinei se arătase mai degrabă batjocoritor față de el, acum era furios și serios.

— Calitatea lor a fost excepțională, domnule Moore! La fel și serviciile tuturor recepționerelor dumneavoastră!

Răutatea din glasul lui mă speriase îndestul de mult încât să-i împing mapa cu forța în mâini, însă Fedorov nu mă lăsase să mă ocup de situația în cauză. Apăruse în dreptul meu și făcuse o pauză ca să-l observe pe american, iar mai apoi redusese distanța cu încă un pas.

— Domnule Moore, dacă nu vă puteți controla remarcile îndreptate asupra angajaților mei, Artyom se va ocupa prea bine de dumneavoastră! șoaptele amenințătoare ale lui Aleksei îl puseseră pe american în modul defensivă.

— Fedra, continuă!

Doi pași la dreapta și doi în față fuseseră suficienți cât să ajung în dreptul lui Maximilian Fernsby și Jonathan Gray, tatăl acestuia. Zâmbisem cald către cel din urmă și înmânasem o singură mapă către cei doi, fără vreun fel de impedimente ori alte încurcături.

— Ți-ai adus trei fete în mod special ca să te slugărească aici și londonezii, italienii și restul au stat cu mâinile în fund, așteptându-te!

Jonathan vorbise rusa cu o impecabilitate grozavă, iar slabele mele cunoștințe de rusă nu mă lăsaseră la greu. Ruda prin alianță a rusului nu era acolo ca să tacă și nu era nici pe atât de beat precum părea.

— Care-i problema ta? Cu ele sau fără ele, ar fi fost același lucru.

Mai făcusem doi pași la dreapta și doi în față, găsind un alt invitat rus, așteptându-și mapa. Se lăsase o liniște zăpăcitoare peste toată lumea, fiecare își citea documentele cu îndrăznelă, încercând să răzbată prin amețeala dată de paharele de gin, șampanie și ce au mai avut pe masă.

Jonathan Moore și Aleksei Fedorov se împunseseră unul pe altul din priviri până când împărțisem toate dosarele. Pe semne că Jonathan Moore nu era pe placul nimănui din palat.

Revenisem în poziția mea inițială, adică pe cele trei scaune vechi și mă așezasem ușor pe bucata de lemn. Masa pe care se cinase adineauri devenise masa de studiu și în afară de cei doi londonezi, fiecare bărbat își calcula cu atenție decizia.

Americanul, excepția de la regulă, se rezemase de spătarul scaunului fără prea mult interes și își aprinsese o țigară în așa fel încât să împraștie miros de tutun cu un zâmbet arogant pe chip. Era membru în familia lor, deja, nu-i mai trebuia și un contract care să-i ateste această calitate.

Amelie oftase ușor lângă mine, captându-i privirea lui Artyom, a cărui poziție de drept îi crease deja dureri de spate. Îl văzusem zâmbind în direcția ei și inima mi se încălzise cu împlinire și speranța că aveau să se vindece unul pe celălalt.

— Sper că v-ați gândit destul de bine, domnilor! Aș dori să știu persoanele care doresc să se consulte cu proprii avocați! Aleksei ceruse cu o epuizare vizibilă în glas, lăsând la o parte glumele și ironiile subtile.

Tatăl lui Maximilian Fernsby ridicase mâna primul și imediat după intervenise și Jonathan Moore. Din rândul invitațiilor ruși nu se ridicase nimeni să amâne vreun răspuns, pesemne că nu îndrăzneau să-l încurce pe prea slăvitul Fedorov.

— Vom reprograma o altă întâlnire, domnilor! Pentru această seară voi rămâne să discut doar cu cei care s-au hotărât, informase rapid grupul și din alte câteva priviri în direcția noastră, cele trei recepționere și gardianul își făcuseră vânt din sala de cină.

Dincolo de ușile din lemn de cireș era răcoare și liniște. Aveam vaga impresie că Aleksei Fedorov comandase ca petrecerea din sala de evenimente să se sfârșească fără prea mari menajamente.

Jonathan luase țigara aprinsă cu el și se sprijinise în brațe de balustrada metalică a decupajului pe care-l observasem adineauri.

— Fedra, mi-ai fost de mare ajutor în seara asta! Jonathan Gray vorbise dintr-o dată, îmbrăcându-și haina lungă. Îndesase mapa cu numele palatului lui Fedorov pe dedesubtul ei și ne urase o seară bună, luându-și tălpășița din clădirea întunecată. Cui îi făcea plăcere să-și petreacă seara într-o astfel de clădire?

Îl văzusem pe Maximilian cum își luase o țigară din pachet și îl acompaniase pe Jonathan, privindu-și tatăl cum cobora scările interminabile prin intermediul decupajului.

La o țigară și cei mai mari dușmani devin cunoștințe.

Nici nu-mi terminasem gândurile căci Artyom se alăturase și el, lăsându-și orice datorie la o parte doar pentru a se bucura de slăbiciunile lui.

— Domnule Fernsby, mă găsiți la etajul doi dacă aveți nevoie de mine în vreun fel! cuvântasem obosită și după ce primisem confirmarea printr-un gest al capului, mă apucasem să cobor scările mărunte cu teamă si grijă. Amelie și Julie rămăseseră la nivelul patru, condiționate de către americanul care se oprise să fumeze. Era prea periculos să te perinzi pe la ușile lui Aleksei, mai ales când își ținea ședințele de afaceri, așa că îmi luasem tălpășița.

Primul set de scări fusese anevoios, însă îmi lipisem mâinile de balustradă și trecusem de ele fără să cad, însă la al doilea mă prăbușisem când mai avusesem fix patru trepte de coborât. Cine mama naibii inventase astfe de scări mărunte și mortale?

Dădusem cu genunchiul de muchia scărilor de marmură și nu fusese o durere tocmai suportabilă când eram numai oase și piele.

Măcar de ți-ai rupe un picior, Fedra!

Îmi simțisem fața contorsionându-se a durere și fără să mai stau pe gânduri, ridicasem rochia peste genunchi cât să văd ce se întâmplase. Mi se înroșise pielea și mă durese la cea mai neînsemnată atingere, însă nu se lăsase cu sânge.

În toată deriva mea și chinuiala de a mă împărți între a blestema scările înguste și lipsite de siguranță și între a calma durerile, o figură masculină se oprise în dreptul meu. Maximilian Fernsby. Constatasem când îmi ridicasem privirea dinspre genunchiul meu înspre bărbatul înalt și impunător.

Își îndoise genunchii cât să ajungă la nivelul meu, chinuindu-se să nu alunece pe muchiile tocite ale treptelor.

— Ești bine?

Îmi plecasem capul în sens afirmativ, nedorind să fac mare agitație din cauza unui incident neînsemnat. Și totuși, îmi fusese imposibil să mă ridic fără să profit de mâna întinsă a londonezului.

— E o crimă să te deplasezi pe asemenea pantofi! Maximilian remarcase în timp ce cobora în sincron cu mine, ținându-mi mâna și aplicând putere când era să mă dezechilibrez, din nou.

— Pe care o comit în fiecare seară.

Purtam tocuri de zece centimetri și nu-mi era ușor, dar trebuia să mă supun etichetei. Îl privisem din colțul ochilor pe britanic cum ochii albaștri îi străluceau în lumina candelabrelor. Cămașa albă contrasta cu sacoul și pantalonii negri, scoțându-i în evidență înălțimea impunătoare. Mă întrebam cum aș fi arătat pe lângă el fără asemenea pantofi care mă înălțau considerabil.

În mintea mea era gălăgie, iar înafară liniște. Oboseala se așternuse peste mine precum o ninsoare neanunțată, iar corsetul pe care-l purtam îmi inflamase coloana vertebrală. Amuzant sau nu, palatul lui Fedorov îndrăznise să-mi corecteze postura spatele mai bine decât orice alt medic, dar cu un cost imprevizibil. Dureri imense.

— Cum vi s-a părut cina?

Pusesem o întrebare stupidă, banală și monotonă. Dar mă simțeam de parcă n-aveam stare, de parcă aș fi fost gata să fac un maraton în ciuda faptului că purtam încălțări cu tocuri nepotrivit de mari.

— Cină?

Chicotul său amuzat răsunase pe hol cu putere și dacă gardienii ar fi fost prezenți printre coloanele de marmură, l-ar fi expulzat fără doar și poate. Mi se păruse fermecător contrastul dintre ochii lui senini și zâmbetul său larg și expresiv.

— Cină cu o picătură de business în orice și oricine, explicasem mai clar în timp ce pășisem pe ultima treaptă din acel șir de scări.

— Persoana din fața mea s-a holbat la mine tot timpul de parcă i-am furat locul.

Sergey. Trebuie că se referise la Sergey. Îmi încruntasem sprâncenele puțin, cât pentru mine și continuasem să pășesc cu mâna în a lui Maximilian, sesizând că mai aveam un singur etaj până la ieșire.

— Ori te privesc cu încântare, ori cu dezgust, Maximilian. N-ai cum să le fii indiferent!

— Nu cred că mă încadrez decât în grupul celor care mă privesc cu dezgust.

— Eu cred doar că îți convine să fi dat la o parte, domnule Fernsby.

Se oprise în loc imediat ce ajunsesem pe un hol îngust și scurt, îndesat cu uși întunecate de poarte și de cealaltă a lui. Făcusem de îndată de asemenea, aproape călcând strâmb cu armele letale din picioarele mele.

— N-am să mint că nu-mi convine, Fedra. Mă bucură nespus opusul a orice înseamnă atenția pe care o primește tata.

Poate că îi interpretasem vorbele greșit din cauza oboselii, însă spațiul gol pe care îl accentuase înainte de a-și pomeni tatăl se simțise lipsit de empatie.

— Știu.

Continuasem să pășesc lângă Maximilian Fernsby, sesizând parfumul său ca o combinație atât de cunoscută și totuși atât de imposibil de materializat. Fusesem aproape să-mi încolăcesc mâinile în jurul brațului său și să-i fur căldura corpului, însă îmi revenisem  înainte de a comite vreo prostie.

Îmi era frig peste tot și dacă aș fi putut lua un calorifer în brațe, n-aș fi ezitat să-l strâng cât să mă frig și să nu mai simt fiori precum un sloi atins mereu pe pielea mea.

— Mai intenționați să rămâneți în Moscova? pornisem un alt subiect de discuție, căutând să-mi iau mâna din a sa. Londonezul remarcase de îndată și-mi lăsase mâna liberă, însă nu cu o mișcare bruscă, ci își desprinsese degetele ușor-ușor de pe pielea mea.

— Intenționez să plec, dar trebuie să rămân.

— Eforturile lui Aleksei n-au reușit să vă facă să îndrăgiți locul ăsta nicidecum, așa-i?

— Ar fi trebuit?

— Depinde. Șeful meu mizează pe ceva întotdeauna.

Își îndesase mâinile în buzunarele pantalonilor și se oprise în mijlocul holului, privind insistent o pictură din dreapta mea. Un bărbat frumos, cu o privire angelică, cu părul blond și cu lacrimi curgându-i pe obraz ne privea de sus ca pe niște furnici amărâte. Îmi dusesem mâinile la spate și mă pierdusem analizând figura emoționată de deasupra noastră, găsind-o aproape stranie. Peste tot erau expuse astfel de portrete, unele mai zăpăcite și mai amărâte decât altele. O recuzită proastă care înlocuia cu succes regulile palatului, a căror conținut ar fi fost exprimat în cuvinte, de regulă. Nu făceai precum spuneau regulile palatului? N-aveai decât să plângi și să-ți blamezi alegerile precum bărbatul de deasupra noastră.

— Nu ești prea simplă pentru o astfel de lume, Fedra?

M-aș fi simțit jignită înapoi în Londra când prietenii mei mi-ar fi spus că sunt simplă și fără de culoare. În schimb mă găsisem zâmbind, un zâmbet melancolic și slab pe buzele care mai țineau o urmă din rujul roșu.

— Da... și nu. Poate că nu știu unele lucruri, Maximilian, dar uiți că stau prin preajma lui Aleksei.

Trei pași mai la dreapta și ochii bărbatului din pictură deveniseră albaștri turcoaz în lumina albă și chioară. Semănau tare cu ai londonezului.

— Și niciun om care stă pe lângă el nu-i simplu, domnule Fernsby! murmurasem într-o manieră personală, pășind înspre arcada care deschidea ultimul șir de scări spre parter. Auzisem tocuri de undeva din depărtare și mă prefăcusem absorbită de tabloul care zăcea spânzurat de deasupra noastră, ținându-mi respirația până când aveam să deslușesc intrusul.

— Domnule Fernsby?!

O voce feminină și ascuțită tăiase liniștea dintre noi în două, împrăștiind în atmosferă atotputernicul accent rusesesc. Xenia își făcuse apariția din spatele nostru și se aseșase între noi, aruncând o privire rapidă către pictura de deasupra noastră. Poate că ar fi trebuit să expir usurată pentru că îmi văzusem una dintre rude, însă realitatea mă constrângă să îmi mai țin respirația pentru câteva momente.

— Mă bucur să văd că sunteți interesat de picturile din acest palat, domnule Fernsby! blonda cu părul albicios intervenise între noi doi, primind un zâmbet reticent din partea invitatului.

— Întreaga clădire e un adevărat muzeu!

Așteaptă până ai să ajungi în subsol și în vestiarele noastre, Maximilian! Acolo se găsesc cele mai importante exponate. Dar totuși, continuă să joci teatru, le place să se simtă apreciați. Cui nu i-ar plăcea?

— Suntem încântați să auzim astfel de lucruri din partea dumneavoastră, însă trebuie să vă informez că am nevoie de Fedra pentru câteva clipe.

Maximilian mă privise pe sub gene înainte de momentul în care Xenia își întorsese fața spre mine cât să mă amenințe că nu aveam ce căuta cu el. Îmi zâmbise în colțul gurii, poate că șarmant, poate că în semn de la revedere, însă putusem să jur că ochii îi sclipiseră precum o stea înainte de cădere.

— Fedra, condu-l pe domn și revino în biroul meu!

Glasul ei ascuțit precum o furculiță zgâriind o farfurie din marmură îmi vibrase în urechi mai tare decât pantofii ei cu toc. Dispăruse în întuneric din câțiva pași, lăsându-ne pe amândoi în aceeași formulă stingheră.

Făcusem un pas și londonezul îmi copiase gestul, strecurându-ne pe sub arcada din marmură în sincron. Era o liniște aspră între noi, de nesuferit, dar n-aveam de gând să scot vreun cuvânt. Îmi plăcea așa!

— E timpul să plec. Se pare că mai sunt persoane care au mai multă nevoie de tine prin palat! londonezul îmi vorbise calm, coborând treaptă cu treaptă ca și când nu și-ar fi dorit să ajungă în capătul lor. Era ultimul șir de scări înainte de ieșire și nu-mi plăcea să știu că urma să-l conduc într-un întuneric care avea să-l înghită, din nou, pentru câteva săptămâni, luni sau poate că pentru totdeauna.

— Mereu se găsește cineva. Dacă n-ar fi atât de rece pe jos, mi-aș descălța pantofii ca să ajung mai repede în fiecare colț al palatului, murmurasem obosită în timp ce mă sprijinisem de balustrada scărilor. Lemnul lăcuit îmi îndemna mâna să alunece înaintea corpului meu. Privirea, in schimb, călătorea peste tot pe pereții înalți de parcă i-aș fi văzut prima dată.

— Poți să mai mergi după ce-i descalți? mă întrebase amuzat, născând o urmă de amuzament pe buzele mele. Eram prea obosită ca să-mi pot reprima în vreun fel expresia facială.

— De regulă, îmi revin după ce stau jumătate de oră în metro, dacă prind un loc liber.

— În jumătate de oră? Trebuie să fie vreun fel de truc magic.

— Îi port de jumătate de an în fiecare zi. Avantajul de a fi femeie! exclamasem ironică în timp ce călcasem pe marmura ultimului hol din palat. Procedura spunea că trebuia neapărat să treacă prin zona în care invitații își lăsau hainele și bagajele, un fel de vestiar modernizat, care nu era amplasat într-o văgăună precum a noastră.

— Cu siguranță există și alte avantaje, Fedra.

Un corset pentru talia subțire pe care voiau să o vadă toți îngâmfații? Da, mai erau destule avantaje precum acestea.

Mă oprisem pe loc și cercetasem zona, un hol structurat într-un semicerc, cu peretele exterior executat din geamuri colorate, o imitație modernă de vitralii dedesubtul cărora se extinseseră câteva divane. Intrarea și ieșirea invitaților erau diferite, de regulă. La petrecerile exclusive, lucrurile și regulamentele erau extensive când venea vorba de dorințele lui Aleksei.

— Nu pot să te conduc mai departe, însă a treia ușă de la stânga spre dreapta ar trebui să-ți găzduiască paltonul! îmi desprinsesem palmele și făcusem semn într-acolo, scăpând din calea lui Maximilian Fernsby. Ochii săi albaștri nu mă lăsau în pace, ci mă cercetau precum un jurnal lăsat deschis, dorind să afle mai multe.

—Ok, am înțeles. O seară frumoasă, Fedra! Aș fi vrut să adaug "în continuare", dar nu cred că a fost prea extraodinară pentru vreunul dintre noi! zâmbise în colțul gurii așa cum mai făcuse odata sau de două ori în această seară, câștigând același lucru și de la mine.

— O seară frumoasă, Maximilian!

Încuviințasem apreciativ și înainte ca mintea mea să proceseze tot ce se întâmplase, mă cuprinsese într-o îmbrățișare spontană. Prima dată simțisem o căldura înădușitoare, mai apoi mâinile sale pe spatele mele, parfumul său atât de cunoscut răsfățându-mi simțurile.

— Să știi că încerc să aflu lucrul care mă face să mă întorc în Palatul ăsta de fiecare dată! îmi șoptise la ureche cu glasul său limpede și un strop de accent britanic, fermecător de altfel.

— Sper că orice ar fi, să nu vă motiveze să veniți prea des prin Moscova. Până la primăvară mai este mult și nu-i ușor să vă obșinuiți cu gerurile din Februarie și Martie.

— Am o vagă impresie că nu-mi va fi așa de greu să le înfrunt, Fedra.

Mă găsisem zâmbind silențios în umărul său și mă retrăsesem înainte ca vreun gardian răsărit din neant să mă surprindă și să-mi sape groapa.

— Ai grijă de tine! îmi urase cu o seriozitate plăcută în glas și se întorsese pe călcâie, făcându-se dispărut după cea de a treia ușă.

Iar subsemnata, Fedra Kondrat, rămăsese singură și pierdută printre holurile palatului lui Fedorov, întrebându-se dacă avea să-l revadă pe londonezul cu ochi albaștri vreodată.

(...)

Ceasul de pe peretele Xeniei era antic. Pe lângă materialul vechi din care fusese făurit, zgomotul pe care-l împrăștia în cameră era epuizant.

Camera era luminată de câteva lămpi vechi și un led albastru, montat în vremuri vizibil mai moderne, scăldând camera într-o lumină care nu se dorea a fi prea puternică. Mătușa me- pardon, șefa mea, apăruse de după ușile înalte când ceasul bătuse zece fără un sfert. Mă surprinsese căscând a somn și-și dase ochii peste cap de parcă aș fi fost vreo zăpăcită care nu știa regulile. Își schimbase hainele, purta o rochie scurtă, dintr-un tulle elegant, pietruit în partea superioară a corsetului. Se așezase pe scaunul de după biroul imens, lăsând lumina să-i cadă pe oasele care-i formau clavicula osoasă.

— L-ai condus pe domnul Fernsby?

Încuviințasem printr-o plecăciune ușoară a capului, sesizându-i glasul ascuțit și tern. N-avusese o seară extraordinară căci cearcănele de dedesubtul ochilor se arătau adânci sub lumina albastră a ledului de deasupra noastră.

— Mhm.

Ceasul ticăise de câteva ori între noi precum un gong de luptă și se dizolvase în liniște înainte de predica enunțată de către Xenia. Își așezase coatele pe masa și îmi închipuisem că simțise frigul biroului, însă nu schițase vreun semn.

— Ți-am dat o meserie ca să nu mori de frig pe străzile Moscovei, Fedra. Nimic nu ține de veci și cred că înțelegi că nu e indicat să te comporți împotriva a ce ți se cere.

Xenia cuprinsese o cutie mică, de un argintiu metalic, aflată în apropierea unui laptop închis și o deschisese cu un clinchet ruginit, extrăgând cu unghiile ei roși o țigară subțire.

— Am văzut cu ochii mei lucruri-

Își împinsese țigara între buzele ei cu un gest grăbit, răsturnând un pahar gol din dreapta ei. Sunetul sticlei contrastase în încăpere și își luase avânt pe dușumeaua din lemn vechi, ajungând la picioarele mele în nenumărate cioburi.

— Și te-am avertizat de atâtea ori. M-ai privit ca pe vreun soi de nebună.

Țigara i se deplasase de la dreapta la stânga în timp ce vorbea, mâinile fiindu-i prea ocupate cu bricheta construită din același metal argintiu. Flacăra atinsese capătul rulat și născuse fumul înecăcios al tutunului activat.

— Nu înțeleg, mătușă.

— Xenia Kasimov, domnișoară. Trase din țigară și se lăsase pe spate, privind cupola integrată în tavanul de deasupra noastră. Când o să-ți calc pragul casei, ai să mă numești mătușă! mă amenințase nervoasă și lăsase fumul să i se strecoare printre dinți.

Dansul cu Maximilian Fernsby nu trecuse neobservat. Atât îmi spusesem în gândul meu, așteptându-mă la sancțiuni mai aprige decât ceea ce îmi făcuse Aleksei Fedorov acum câteva săptămâni. Femeia cu părul alb scuturase țigara în scrumiera de dinaintea ei și mă privise în ochi.

— Nu vreau probleme. Îmi asum că nici tu nu ți le dorești.

Dădusem din cap. Ce ar fi fost de negat? N-aș mai fi vrut să mai spăl prin subsoluri, ori să ajung sugrumată cu un pix prin birourile fictive ale lui Aleksei.

— Bun. Mă bucur.

Mai inhalase odată din țigară. Zâmbise neafectată și trase ceva din birou, cotrobăind prin ceea ce părea a fi un sertar.

— Am o listă cu douăzeci de pretendente ale lui Maximilian Fernsby.

Mă găsisem înghițind în sec la auzul numelui londonezului și mă chinuisem să nu schițez nici măcar o firimitură de uimire, nemulțumire, ori interes. Xenia putea citi orice pe chipul meu.

— Își vor smulge părul din cap pentru el, râse răutăcios în timp ce-și desfăcuse cocul în așa fel încât părul să-i năvălească pe lângă gâtul ei slăbănog.

Mă ținusem neutră față de remarcile ei și bătusem dușumeaua cu tălpile pantofilor, căutându-mi de lucru în așa fel încât să nu mă dau de gol.

— Oricine i-ar cădea la picioare. Am dreptate?

Își împreunase palmele sub bărbie și mă tăiase în bucăți mărunte cu privirea ei sticloasă. Mă suspecta pentru compania oferită londonezului și în aceasta seară avea să mă judece pentru toate greșelile comise în ultima vreme. Asteptase să se strângă mai multe, ca să le poată pune într-un sac și să mi le urce în spate.

— Probabil că da.

Încercasem să mă arăt neutră, însă mințisem precum un copil de opt ani prins că a furat ciocolată din dulap.

— N-ai voie să dansezi cu invitații străini. De ce-o faci?

— I-am acordat dansul pentru că a întrebat.

Mă găsisem emoționată și răgușită, vinovată de tot ce eram acuzată, însă dispusă la a face tot ce îmi stătea în puteri ca să îmi apăr pielea.

— A întrebat și prima și a doua oară?

Dădusem din cap. Într-adevăr, londonezul ceruse de fiecare dată permisiunea din partea mea și poate că n-ar fi trebuit să i-o acord, dar nu l-am putut refuza în vreun fel.

— Dacă n-ar fi fost o primă instanță, nu s-ar fi declanșat nici cea din urmă. Învață să spui nu ori am s-o fac eu pentru tine! își încleștase maxilarul, căpătând un soi de greutate în glas, o greutate care mă lipise de perete precum unul din gardienii de pe holuri.

— Mai înainte de toate esti recepționeră, mai apoi translatoare și în cele din urmă Fedra Kondrat. Ești plătită să faci ce ți se cere, nu să faci conversații comparative dintre Moscova și Londra.

Xenia înghițise în sec cât să schimbe subiectul.

— Dacă te mai văd o singură dată în compania nenecesară a lui Maximilian, am să te pedepsesc cu mâinile mele, fără de știrea lui Alekesei! își ridicase sprâncenele ușor, îngăduind un zâmbet răutăcios în colțul buzelor. Dacă te-aș da pe mâinile lui, ai ajunge aruncată în zăpada pe care o mătură oamenii de la salubritate în fiecare dimineață. Și tind să cred că n-or să te găsească vie.

Vorbele Xeniei nu fuseseră menite să rămână la stadiul de amenințare, căci cu puterea lui Aleksei erau capabile să devină cele mai aspre forme de pedeapsă pe care le-ar fi primit cineva. Și constatarea aceasta mă lovise drept în spatele capului, extinzându-se în tot corpul sub forma unor fiori puternici.

Dorința de a mă răscula împotriva regulilor palatului îmi consumase rațiunea mai presus de orice și uitasem că dintr-un fleac precum un dans amărât puteam să ajung gâtuită printr-un beci din palat.

Ușa emanase un zgomot puternic în spatele meu. Îmi mușcasem obrazul pe dinăuntru și furasem o privire din colțul ochilor, găsind un gardian slab și tras la față, cu două boluri transparente și un lichid la fel de incolor. Spaimă. Simțisem spaimă.

— Până atunci facem un gest de inițiere, Fedra! Bărbatul venise până în dreptul biroului cu pași ezitanți, lăsând în spatele său urme sonore pe parchetul vechi din lemn. Bolurile din sticlă se ciocniseră de lemnul vechi, lăsând broboanele de apă să se prelingă, iar nevoia de a-mi împreuna mâinile se concretizase înainte de a-mi da seama.

Xenia îl ochise pe bărbatul înalt fără menajamente și la următoarea bătaie a ceasului, încăperea se lepădase de singurul bărbat.

— Îndeasă-ți mâinile în apă!

Vocea Xeniei despicase liniștea în două cu răceala din glasul ei, alterându-se când își plasase o țigaretă albicioasă între buze. Ezitasem. Îmi fusese imposibil a înțelege și mă arătasem temătoare față de ea.

— Dacă nu o faci tu, mă voi asigura că Aleksei așteaptă cu drag să se ocupe de tine, insensibilitatea din glasul ei se amestecase cu fumul țigării și o întărise pe dinăuntru cu răceală.

Greșeala de a dansa cu prețiosul londonez, atât de râvnit de toate rusoaicele, trebuia răscumpărată acum și aici. Pe la spatele lui Aleksei Fedorov, căci cel din urmă ar fi făcut înzecit mai rău. Zâmbetul amar al Xeniei îmi adusese măinile pe masă, lăsând inelul auriu de la arătător să sclipească sub ledul albăstrui și chior, iar oasele în jurul cărora se înfășura pielea să devină grotești într-o astfel de lumină.

— Maximilian Fernsby urmează a fi curtat de către sora lui Aleksei, nicidecum de către o recepționeră împiedicată, mă blamase în timp ce își așezase piciorul drept peste cel stâng.

Xenia Kasimov împrăștiase fumul în aer și bătuse cu unghia degetului arătător pe suprafața biroului.

— Pune-ți mâinile în apă și poate ai să înveți să nu mai dai târcoale în jurul bărbaților. Acum!

Un ceas imaginar îmi ticăia în cap grav și distinct, numărând de la zece înapoi spre pedeapsa mea capitală. Îmi închipuisem că dizolvase vreo substanță toxică în apă, ori că o dăduse în clocot, însă nu se ridicau aburi. În schimb, când pielea și degetele osoase fuseseră înconjurate de lichidul transparent, o icnitură necontrolată îmi părăsise gura și aflasem că nu fusese nimic din ce îmi inaginasem.

Doar apă rece. Înghețată.

***

Palatul Ihorivna se stingea în urma mea sub rafale de zăpadă abundentă, dispărând printre copaci, mașini negre și liniște. Geanta de pe umăr se îngreunase sub presiunea pantofilor înghesuiți, iar mănușile de piele îmi îmbrățișaseră palmele vineții în așa fel încât scotoceala după eșarfa mea să nu mă chinuie.

— Haide! mă apucasem de vorbit singură când bucata de material se agățase în tocul uneia dintre încălțări, stârnindu-mi nervii. Îmi era frig peste tot si pe deasupra, mai și ningea deasupra mea de parcă se apropia potopul.

În dezordinea mea realizasem că se oprise din nins, prea brusc și prea devreme, lăsându-mă cu bucata groasă de material țesut în mâini. Sau poate că văzusem prea târziu brațul care-mi ținea o umbrelă cât să mă acopere.

Uimirea fusese precedată de teamă și teama de liniște. Gradual, din temerea că avea să fie Sergey venise și realizarea că tocmai londonezul care-mi pricinuise pedepsele se arătase, din nou, în compania mea.

— Domnule Fernsby, n-ați plecat încă? V-ați pierdut?! întrebasem uimită și ușurată că-mi acoperisem mâinile înainte ca cineva să le observe. Nu-i vedeam chipul prea bine căci umbrela revărsa un fel de întuneric transparent asupra lui, însă îmi ridicasem bărbia cât să-mi așez eșarfa pe vârful capului și mai apoi s-o petrec pe dedesubtul bărbiei și-i găsisem buzele strânse într-o linie care imita un zâmbet slab.

— Am plecat în turul Moscovei atât de promis de Fedorov, însă mi se pare că până și vremea i se supune.

Chicotul său moale și cald se auzise clar și aproape de urechile mele. Zăpada izola totul în jurul nostru, însă nu și pe unul de celălalt. Poate că vremea respecta ifosele lui Aleksei Fedorov, însă separarea pe care Xenia încerca să mi-o impună era în van.

— Aveați de gând să intrați în palat ca să întrebați de direcții? mă menținusem politicoasă și evitasem să-mi încolăcesc mâna în jurul brațului său întins. Poate că n-avea nevoie de direcții întrucât telefonul suplinea orice altă nevoie de a fi îndrumat.

— Mai mult sau mai puțin.

Dădusem înțelegător din cap și mă concentrasem la a vizualiza fața londonezului care apăruse precum o nălucă pe lângă mine.

— Mă tem că nu vă pot fi de folos întrucât programul de muncă mi s-a finalizat acum câteva zeci de minute.

Londonezul păstrase umbrela deasupra mea, nebăgând în seamă faptul că îmi turtisem părul cu o eșarfă groasă care avea să mă apere de zăpadă.

— Cred că pentru direcții către metro nu îți trebuie vreun program de muncă, Maximilian remarcase cu o urmă de îndrăzneală accentuată în glas.

— M-ați așteptat două ore în zăpadă pentru a vă ajuta să mergeți la o stație de metro? repetasem sub formă de reproș ceea ce ce creierul meu refuzase să creadă.

— Întocmai.

Zâmbisem amuzată și pășisem umăr la umăr cu bărbatul înalt din dreapta mea, cu mâinile ascunse în mănuși și buclele pierdute în eșarfa afurisită. Liniștea căzuse între noi doi precum un bloc de cărămizi și fusese nevoie de efort suplimentar ca să-l dărâmăm.

— Termini tot timpul atât de târziu? Maximilian Fernsby întrebase tot ce-i stătuse pe limbă până atunci și aruncase o privire spre mine, așteptând să-i întorc gestul.

— Petrecerile și capriciile lui Aleksei n-au limite de timp și spațiu, domnule Fernsby. Mă pliez după cerințele lor, după cum bine ai observat.

Zăpada dintre picioarele noastre se dădea la o parte cât timp pășeam pe aleile îngustate de către mașinile pierdute. Aburii îmi părăseau nările și gura, evocând frigul abominabil de pe-afară. Tocmai ce mă rugasem să nu-l mai văd pe londonez prin împrejurimi, căci aveam să fiu pedepsită, însă creierul făcuse întocmai pe dos. Nu-mi displăcea compania lui, ba chiar îmi ușura drumul...

— Asta e-

Se oprise din a face vreo remarcă și evitase o grămadă de zăpadă strânsă de cei de la salubritate cu agilitate. Paltonul său lung se pricopsise cu fulgi albi și lipicioși, iar mâna de pe umbrelă i se înroșise considerabil de tare.

—...de departe ceea ce ți-ai dori de la un loc de muncă, completase mai apoi, urmându-mă pe strada înaltă de după palat.

În sinea mea îi dădusem dreptate într-o mare măsură, însă pe dinafară mă simțisem rece și indiferență față de subiectul adus în discuție.

— Lasă-mă să țin eu umbrela. Am mănuși, intervenisem când ne strecurasem pe sub un copac desfrunzit care fusese cuprins de zăpadă. Umbrela luase în colimatoriu câteva bucăți întregi de zăpdadă și căderea lor asupra materialului impermeabil venise însoțită de un zgomot infernal.

Londonezul se strecurase printre mine și copac, ciocnindu-se de umărul meu, însă nu renunțase la a ține greutatea obiectul care ne acoperea pe amândoi. Lumea se izolase de noi și noi de ea, lăsându-ne într-un glob de cristal, amorțiți precum două figurine peste care ningea interminabil.

— Le-am uitat la Palat.

— Le vei recupera mâine, dacă ai de gând să-l însoțești pe tatăl tău la întâlnirea de afaceri, murmurasem indiferentă în timp ce mă mustram de fiecare dată când eram pe punctul de a-mi înfășura mâinile în jurul brațului său.

Stai deoparte, Fedra!

— Mă îndoiesc de faptul că îmi va cere să vin și mâine.

Londonezul nu se arătase prea încântat de ceea ce afirmase și continuase să-mi urmeze pașii pe aleile prăpăstioase. Un vânt aprig se pornise ca de nicăieri, înclinând umbrela spre londonez în așa fel încât restul zăpezii să mi se lipească de față. Până la urmă mă găsisem așezându-mi palma dreaptă peste ale brunetului în așa fel încât s-o aduc asupra noastră din nou. Căldura pielii lui se strecurase pe sub mănușile de piele, ajungând până în adâncul oaselor mele și așa înghețate.

— Atunci le va lua el pentru tine, mă găsisem oferind răspuns la nedumeririle lui, căpătând adăpost sub umbrela lui din nou. Vremea era capricioasă, umedă și mai rece decât fusese în ultimele săptămâni.

— Nu, nu-l deranja.

Sărise să-mi reamintească de faptul că nu trebuia să-i deranjez prea tare tatăl și înțelesesem de fapt că n-avea o relație prea bună cu el și nu-și permitea astfel de pretenții.

— Încă un motiv să-mi cedezi umbrela ta, Maximilian. Îți va crăpa pielea de la frig! mă ținusem încăpățânată și preluasem tocul metalic al umbrelei ca s-o îndrept împotriva vântului.

Cedase. Nu avea antrenament contra temperaturilor cu mult sub zero grade și probabil că simțise frigul până la coate la fel cum făcusem și eu adineauri la palat.

— Nu mi-am ales momentul potrivit pentru o plimbare, intervenise tot el după momente lungi de liniște, captându-mi atenția. Gulerul cămășii albe se strecura pe sub palton, întâlnindu-se cu pielea galbenă de la reflexia felinarelor și traversând spre părul său brunet și ușor ondulat. Mă holbasem cu știre la bărbatul frumos din dreapta mea, având tot timpul o urmă de umbră în capul meu care-mi amintea să fiu atentă.

Sunt ochi peste tot, Fedra!

— Sunt mai multe de văzut când e soarele pe cer, trebuie să admit! Poate că o plimbare prin depărtările Ihorivnei ar fi fost mai interesantă, știi, sugerasem de la distanță în timp ce mă pregăteam psihic pentru un șir de trepte. Londonezul se întorsese puțin spre mine și îi văzusem ochii pentru prima dată în noapte, mai întuencați decât albastrul turcoaz, ținând deasupra luciului o licărire subtilă. Străluceau a interes, a blândețe...

— Mhm, ghidul promis ar fi trebuit să-și facă meseria. Asta dacă ar fi și existat, chicotise amuzat și stânjenit în același timp, parcă așteptând să-i întorc răspunsul cu aceleași gesturi. Simțisem o urmă de zâmbet pe buze și de nevoie îi căutasem antebrațul pentru suport în timp ce ne avântam pe scări.

— Operetele lui nu sunt de ajuns?

— Înțeleg contextul impus de clădire, dar niciun om cu mintea limpede nu poate să asculte la nesfârșit astfel d-

Se oprise când fusese nevoit să mă ajute să calc în zăpada înaltă care nu mai fusese îndepărtată de la jumătatea treptelor în sus.

— Nu și el, de dragul aparențelor ne putem adapta. Și nu-i mare lucru pe lângă ce-i mai poate pielea.

Fusesem cât pe ce să pomenesc despre fetele din subsol, ale căror scopuri nu erau atât de demne precum ale noastre, recepționerelor, însă mă oprisem la timp. De îndată ce revenisem pe suprafața dreaptă, mă smulsesem de lângă el și iuțisem pașii căci se făcea târziu și telefonul vibra alert în buzunarul paltonului. Ori mă căuta Amelie, ori era vreunul dintre părinții mei.

— Mi-a răsunat valsul în cap toată seara. Nici la masă nu m-a lăsat în pace, Maximilian chicotise amuzat și mă făcuse să zâmbesc.

— Destul de tragic.

Chicotisem amuzați. Amândoi.

Ironic sau nu, tăcusem până în stația de metro și ne avântasem în subsol cu grabă și atenție. Înăuntru mirosea a detergent puternic parfumat și a căldură, semn că stațiile erau încă aglomerate. Curând metro-ul ne înghițise pe amândoi în spatele ușilor metalice, ba chiar ne găzduise pe amândoi într-un colț pustiit, căci scaunele erau ocupate ca să ne pună să ne înfruntăm liniștea cu stânjeneală.

Fir-ar!

Îl privisem ocazional din colțul ochilor, găsindu-l echilibrat și cu pielea lui netedă sub lumina enervantă a metro-ului. Îmi scărpinasem pleoapa cu buricul degetului arătător ca să simt cum sebumul amestecat cu resturile de machiaj se prelungeau spre vene. Maximilian se balansase de pe un picior le celălalt și zâmbise forțat, probabil din cauza oboselii.

— Familia ta locuiește în Londra?

Tresărisem speriată când îi auzisem glasul în stânga mea și mă rupsesem din starea de oboseală care se așternuse peste simțurile mele.

— Momentan sunt acolo.

Nu era doar momentan, însă mă gândisem că nu era întocmai potrivit să-i spun astfel de lucruri personale. Nu credeam că l-ar fi interesat, oricum.

— Plănuiți să vă întoarceți în Moscova?

— Poate că o vor face cândva, eu sunt aici deja, zâmbisem din politețe și-mi privisem reflexia în geam. Eșarfa groasă îmi alunecase peste jumătate din cap, iar firele de păr se strecurau haotic peste tot. Alături, figura perfectă a lonodonezului se chinuia să răzbată în întuneric.

— Dar mama dumneavoastră? N-am mai văzut-o după seara aceea nefericită! curiozitatea asupra doamnei elegante, al cărui nume îl uitasem de mult mă luase prin surprindere.

— Am preferat s-o țin deoparte. E în Londra, predă la un liceu și e destul de ocupată.

Nostalgia din glasul său aburise geamul în doar câteva clipe, amintindu-mi că mâine avea să plece înapoi spre Londra și să o vadă. Până la urma urmei, era singurul lui părinte și avea dreptul să se îngrijească de ea cum știa mai bine.

Discuția se rostogolise când la deal, căpătând amploare, când la vale, stingându-se precum o flacără bătută în vânt. Maximilian Fernsby încerca de fiecare dată să se depărteze de palatul lui Fedorov și tot ce ținea de acest subiect, însă pe dinafara lui nu găseam ceva ce se cuvenea a fi discutat. Mă strecurasem printre oameni de îndată ce ajunsesem în stația la care trebuia să cobor, neavând timp ori voință să-mi iau rămas bun de la londonezul lui Aleksei Fedorov.

Când tălpile mi se înfipseseră în zăpadă și eșarfa își găsise loc pe creștetul meu din nou, mă găsisem plimbându-mă printre blocurile înalte și vechi așteptând să ajung acasă. Telefonul mai vibrase încă odată și fără să ezit, îl scosesem din buzunar cu grijă, aflând că Amelie era cea îngrijorată.

— Da, Amelie? răspunsesem cu glasul sufocat de aburii lăptoși ce-mi părăseau gura. Îi vedeam înaintea mea ca și când îmi călăuzeau drumul spre casă, amintindu-mi că nu eram sigură.

— Vezi pe unde vii! Te așteaptă idiotul de Sergey în fața blocului.

Vocea ei alertă mă pocnise peste frunte în sincron cu o rafală de aer rece, îngrijorându-mă.

— Ce vrea?! mă rățoisem agitată la verișoara mea în timp ce mă holbam printre mașini, căutând să dau de vecinul meu binevoitor.

— Oare ce vrea după ce ne-a văzut pe amândouă acolo? ironia și agitarea din glasul ei îmi acceleraseră respirația și așa dureroasă.

Bunăăă! Au trecut o mie de ani-, de fapt nu chiar o mie de când am postat 😅😅, dar am revenit in formăă cu noi capitole lungi! V-a fost dor de vreun personaj/poveste?