~Aleksei Fedorov~

F E D R A   K O N D R A T

Până în zorii dimineții mă găsisem întorcându-mă la ziua de dinaintea prezentului.
La Maximilian Fernsby.
La Xenia Kasimov.
Totul se amestecase cu oboseală din momentul în care îmi lipisem tălpile fierbinți de parchetul din lemn presurat cu frig și revenise în formă pură după ce-mi spălasem părul și corpul.

Amelie mă aștepta în bucătărie cu un ceainic aburind în stânga și un ibric de cafea în dreapta, într-o lumină caldă împroșcată de reflexia răsăritului într-un gem de vizavi și cu o nedumerire vagă pe chip. O prinsesem analizându-mă fără de ezitare și îi înapoiasem gestul ca s-o surprind purtând o pereche de pantaloni largi și șosete roz pufoase, peste care îmbrăcase o cămașă ponosită ca să se apere de pete.

— Te-ai întâlnit cu cineva aseară? mă întrebase în timp ce se întorsese cu spatele și apucase ceainicul.

— Era Sergey la intrare, dar am luat-o prin spate.

Oftase apăsat și ciocnise cănile între ele când le umpluse cu infuzia care mirosea a mușețel, arătând o oarecare ezitare.

— Grozav! Oare care erau șansele să avem o noapte liniștită?

— A fost o noapte liniștită, o contrazisesem cu glasul meu aproape stins, grăbindu-mă a mă așeza la masă. Blonda se arătase contrariată de afirmația mea și venise la masă cu cele două căni ca să discutăm cu atenție.

— Liniștită?!

Amelie se sprijinise de spătarul scaunului cu o acreală în comportament, încruntându-și ritmat și repetitiv sprâncenele ca și când s-ar fi luptat cu o dorință din interiorul ei care-i asedia rațiunea din când în când.

— Ne-au pus cu mâinile în apă rece, Fedra, în timp ce tu cine știe pe unde erai! Asta numești tu o noapte liniștită?

— Unde puteam să fiu?

— Cu londonezul. Cu americanul? acreala din vocea ei crescuse odată cu antipatia puternică din ochi, forțându-mă să mă supăr.

— Mi-au făcut același lucru, răspunsesem lent în timp ce-mi priveam mâinile osoase care fuseseră trecute prin apă cu gheață chiar însuși de mătușa mea.

Ceasul ticăise între noi și motoarele pornite ale mașinilor din parcare umpluseră atmosfera aiurită dintre noi. Poate că eram amândouă obosite, ori poate că tratamentul inuman ce ne întorsese una împotriva alteia își făcuse efectul. Orice ar fi fost, Amelie îmi era precum o soră și nu-mi stătea în fire să mă supăr pe ea.

— Crezi că mă încântă comportamentul lui Jonathan Moore? La naiba, Amelie, dacă-i nevoie s-o spun, o voi spune încă odată ca să înțelegi că omul e căsătorit și-și înșeală soția fără scrupule. Nu cu mine și nici cu alte recepționere, ci cu femei de la nivelul său, explicasem cu mâinile în tot acest timp, căutându-i privirea ca s-o fac să înțeleagă.

— Scuze, scuze. N-am gândit limpede și m-am lăsat condusă de ciudă, franțuzoaica murmurase cu privirea căzută asupra perdelelor, găzduind o licărire aurie din răsăritul de soare.

— Trebuie să rămânem o echipă, Amelie. Doar pe tine te am!

— Doar pe tine te am și eu, Fedra. Cu tine in camera de pedeapsă n-ar fi fost atât de greu pentru că știi mereu să te menții calmă. Artyom n-a reușit prea tare să mă calmeze și Julia a plâns în hohote.

Amelie trebuie că fusese adusă în pragul disperării după ce fusese sacul peste care cineva își vărsase furia.

— Câteva luni, Amelie. Promit că am să-mi răscumpăr greșeala de a insista să lucrăm în depravarea asta, îmi frecasem fața fără să-mi pese, lăsând aburii umezi ai ceaiului să-mi mângâie bărbia și vârful nasului.

— N-am să mă mai îndoiesc de tine, Fedra, dacă îmi promiți că o să ne apărăm una pe alta  și n-o să ascundem ce se întâmplă.

Dădusem din cap instant, nelăsând nicio urmă de suspiciune în sufletul Ameliei. Tot timpul fusese sora mai mică ale cărei vizite pe timp de vară îmi făcuseră copilăria un vis și a cărei neatenții îmi pricinuise spaime de nenumărat.

— Maximilian Fernsby, londonezul de la masa noastră, e ales pentru sora mai mică a lui Fedorov, iar Xenia crede că-l voi sustrage când va fi vremea s-o întâlnească pe ea, scuipasem adevărurile nespuse din interiorul meu fără niciun fel de ezitare.

Blonda se înnecase cu ceaiul pe care se pregătea să-l înghită și asimilase informațiile cât timp tușise.

— Tu?

— Chiar eu.

Amelie râse amuzată și-și sprijinise capul într-o mână, încruntându-se din când în când.

— Fernsby a fost singurul invitat care s-a comportat frumos cu fiecare dintre noi. O face din politețe. Nu așa fac oamenii care vin în locuri străine?

Eram absolut sigură că Maximilian Fernsby nu așteptase după mine din pură politețe cum eram și mai sigură că nu-l obligase nimeni să mă însoțească până la metro și dincolo. Poate că se simțise singur, ori poate că... nu știu.

— Probabil că da.

— Paranoia, Fedra. Toată familia Fedorov trebuie să fie paranoică dacă se împiedică de noi.

Dădusem din cap în sens afirmativ căci nicio persoană sănătoasă la cap nu s-ar fi pretat la sisteme de pedeapsă și răsplată vechi de zeci de ani.

Ceaiul zăcuse în căni până se făcuse rece și devenise martorul plecării noastre timpurii. Aruncasem o privire în telefon când ne apropiasem de ieșirea din bloc, simțindu-mă ușurată că Sergey Karmusheva se reîntorsese  într-un sfârșit la locul său de muncă și nu mai dădea târcoale apartamentului bunicii.

Ajunsesem la palat după ora opt și mă debarasasem de palton fără prea mari eforturi. Ni se ceruse să venim îmbrăcate în pantaloni negri, la dungă, strâși în talie și largi pe picior, alături de o cămașă albă. La ora nouă fix ne pornisem spre sala de protocol, cea în care se oficiau și tururi în serile cu evenimente.

În lumina dimineții palatul se arăta aspru și luminos pentru oamenii pe care-i ascundea sub nenumăratele încăperi, însă gărzile înarmate aveau grijă să echilibreze aspectul cu fețele lor dure.

Artyom și Julia Nikolaev ne așteptau în sală, ambi purtând replici similare ale hainelor cerute de către Xenia cu o urmă de stinghereală și reținere. Cel dintâi îmi zâmbise reținut și-și corectase postura când ușa din spatele meu răsunase cu zgomot. Julia își stăpânea spaima cu greu, înpreunându-și mâinile din nou și din nou.

— Bine ați revenit, dragilor!

Xenia ne înconjurase, judecând după pantofii ei zgomotoși, și apăruse în fața ochilor mei ca o așchie uscată vârâtă într-o rochie creion mult prea strâmtă pentru oasele ei.

— Bine v-am regăsit! Artyom vorbise pentru noi toate căci era singurul care strălucea în fața ei, restul erau doar o adunătură de hormoni fără creier. Așa îmi plăcea să-mi închipui că gândea despre noi, mă consolam cu faptul că nu eram pe placul ei.

— Domnul Fedorov și cei doi invitați ne așteaptă la etajul cinci. Artyom, te vei asigura că totul decurge în siguranță, Julia, te vei ocupa de domnul Jonathan Moore și Amelie de domnul Maximilian Fernsby!

Pufnisem în râs, în sinea mea, sesizând panica fugind pe chipul ei când pomenise de lonodonezul cel fermecător, însă îmi ținusem ochii în pământ ca să-i arăt că pedeapsa ei își făcuse efectul asupra mea.

— Fedra, ai să aduci documentația din biroul domnului Fedorov la cererea lui.

Mi se pusese un nod în gât la auzul cerinței ei, simțind cum spaima îmi pusese stăpânire pe orice mai rămăsese rațional din mine. Biroul lui era un loc discret, pe jumătate ascuns de ochii celor din palat și judecând după caracterul destoinic al lui Aleksei, n-avea nevoie de o altă femeie care să-i încalce spațiul personal.

— La ora zece începem. Nu vă vreau înafara sălii acesteia mai devreme de zece fără un sfert.

Își îndesase mâinile în buzunarele pantalonilor și plecase fără să mai arunce vreo privire amară în direcția noastră. Avea cearcăne adânci pe chip și părea că nu cunoaște plăcerea de a dormi liniștită de ceva vreme.

Ușa scârțâise puternic și de îndată ce sunetul se propagase în urma noastră, fiecare revenise din poziția țeapănă în care se menținuse, oftând adânc. Artyom își lovise palmele zgomotos una de alta și făcuse trei pași înspre noi, cât să se apropie dar în același timp să n-o lase pe Julia singură. Cea din urmă își încordase umerii puternic și zâmbise amar când rămăsese pustiită într-un colț. Mi se făcuse milă și de Julia Nikolaev și de Artyom.

— Hei! Artyom salutase cu o urmă de zâmbet în colțul gurii, plimbându-și curios ochii de la mine la Amelie ca în cele din urmă să insiste asupra ei. Îngăimasem în sincron un „hei" răgușit și privisem sala cu detalii laborioase ca să ne mai calmăm neliniștea din piept. Aș fi fost în stare să fug prin tot palatul dacă aș fi scăpat de senzația din gât care nu mă lăsa să respir în pace.

— Am crezut că Aleksei n-are nevoie de voi, dar m-am înșelat.

— Era vreun plan care nu ne încludea pe noi? arătasem problema de la rădăcină, simțind că rusul din fața noastră știa mai multe decât lăsa la suprafață.

— Era. Se vorbise aseară ca cei de la recepția rusă să asiste, dat fiind că n-aveau să înțeleagă conținutul discuției. Xenia a fost fermă în privința asta.

— Nu zău! Amelie vorbise batjocoritor în timp ce-și îndesase mâinile în buzunare. Cine s-a opus, însuși Aleksei Fedorov?

— Însuși. Atmosfera ar fi prea intimidantă numai cu ruși prin preajma lor.

Detalii.

— Și noi avem puterea de a influența afacerile lui... sau cum? Julia întrerupsese discuția noastră, întrebând timidă și temătoare lucruri pe care n-avea de unde să le știe. Artyom se întorsese în direcția ei cu o cămașă simplă, petrecută de port arma în care stătea îndesat un pistol înfiorător, declanșând un soi de teamă asupra ei. Trecusem printr-o astfel de inițiere la începuturi, când n-aveam încredere nici măcar în propria-mi umbră.

— A influența e ultimul lucru pe care îl facem, Julia!

— Dacă avem ceva în acest palat, atunci e doar rolul decorativ și nimic mai mult, Amelie intervenise cu neutralitate în glas, atrăgându-ne atenția. Era supărată și părea că îndârjirea din interiorul ei găsise, în sfârșit, o modalitate prin care să răzbată la suprafață.

— Ce ne mai rămâne de făcut în această dimineață este să fim atenți, mai ales voi, fetelor! Artyom ne atrăsese atenția, accentuând încurcăturile cauzate de cei doi invitați străini.

— Niciuna dintre noi nu a fost exclusă de la apa cu gheață în seara trecută, Artyom. Făcând abstracție de voința celui de la care a pornit pedeapsa, e clar că s-a vrut o corecție accentuată asupra fetelor, mai ales.

Amelie avusese dreptate. Indiferent de greșelile pe care le-ar fi comis unul dintre bărbații acestui palat, nu i s-ar fi atins obrazul cu nici măcar o palmă. În timp ce orice fată ori femeie de prin camerele nenorocite ar fi fost lovită de pereți doar pentru că a îndrăznit să-și ridice ochii de jos. Balanța nu avea să fie niciodată echilibrată, nu într-un asemenea loc.

Până la zece fără un sfert agonizasem în camera goală, fiecare din noi după propriul fel. Artyom se așezase în capul mesei, în locul lui Aleksei, făcându-și veacul cu pantofii pe masa rusului cel bogat. Amelie îl plesnise după ceafă pentru gestul său curajos, însă i se alăturase nu prea târziu. Julie, pe de cealaltă parte se așezase cu fundul pe scobitura pervazului, privind pierdută pe stradă.

La zece fără un sfert Artyom părăsise sala ca și când ar fi fost deținătorul ei, primind acordul ca și fetele din echipă să se poată deplasa între paliere.

— Pentru orice eventualitate, capul drept pe umeri, indiferență față de bărbații din sală și atenție la tot ce se întâmplă, Amelie se impusese în fața noastră, profitând de faptul că Artyom vorbea cu securitatea de pe hol.

— Așa vom face!

De parcă ne-ar fi fost în putință să controlăm ce se întâmpla în teritoriul lui Aleksei Fedorov. Scepticismul de pe fețele noastre se menținea cu încăpățânare, nefiind capabil să lase orice altă emoție să se impună. Cu mintea încă la plimbarea de aseară cu Maximilian Fernsby și cu picioarele încălțate în botine cu tocuri înalte, pășisem afară din camera de protocol.

Judecând după regula de bază, Artyom o luase în față, păstrând o distanță de aproape un metru între noi și el. Iar în urma lui, în pas sincronizat ne mișcam noi, cele trei recepționere străine de la Ihorivna. Pantalonii lungi atârnau peste cizmele cu toc pe care le purta fiecare dintre noi, lungind și subțiind picioarele într-un fel aproape straniu.

Străbătusem etajele palatului cu gura uscată de emoții și cu mâinile înlănțuite, privind cum soarele dimineții se scurgea pe pereți într-o pată gălbuie, scoțând vișiniul tapetului pentru prima dată în evidență. Înainte de a ajunge la etajul cinci ochii mi se întâlniseră de-ai lui Artyom, găsind pe chipul rusului ezitare amestecată cu grijă într-o formă omogenă și clară. Îmi făcuse semn cu degetul arătător și mijlociu să am grijă la ce fac, iar după ce schimbasem cu rapiditate o plecăciune de bărbie care să dea impresia că mesajul transmis a fost înțeles, revenisem la poziția inițială.

Fiecare dintre noi încetase să mai respire când ajunsesem în dreptul ușii din lemn masiv și doar ciocănitura lui Artyom avusese puterea să ne cutremure rațiunea și să ne aducă în simțiri.

Julia tremura. Poate că din frica de a nu greși. Poate din spaima că avea să fie pedepsită la fel de rău, însă degetele i se mișcau de parcă le-ar fi afundat și scos din zăpadă.

— Vine!

Când pașii apăsați ai unei femei începuseră să răsune de după ușă, Artyom murmurase în șoaptă cu câteva clipe înainte ca ușa să-i fie deschisă în față și să fie absorbit de o lumină puternică.

O singură plecăciune subtilă din bărbie fusese semnalul nostru de intrare în încăperea goală și fără prea multe ezitări, mă găsisem urmând-o pe Amelie și Julie în interior.

Geamurile mari și înalte lăsaseră aceași lumină caldă să curgă aspru pe parchetul din lemn lucios, orbindu-ne pentru câteva clipe, ca mai apoi să ne dezbeticim brusc și să ne ciocnim de fețele aspre ale celor invitați. Din considerații de politețe îl salutasem pe Aleksei Fedorov, care se găsea în spatele tronului său cu mâinile împreunate și cu privirea înțepenită asupra noastră. Mă găsise cu ochii lui de gheață și mi se păruse că mă oprise pe loc și înțepenise timpul, însă fusese doar imaginația mea.

În colțul îndepărtat al încăperii se găsea Xenia, îmbrăcată într-o cămașă din mătase albă ale cărei mâneci bufante ieșeau în evidență datorită vestei strânse care-i detalia talia îngustă și osoasă. Arăta ca o viespe în haine țepene și privirile ei veninoase îi completau personajul.

— Julia, Amelie!

Le pomenise numele celor două fete într-o șoaptă aproape inaudibilă, menită să nu deranjeze discuțiile bâlbăite din spatele meu. Judecând după privirea din colțul extern, la masă îmi închipuiam că se găseau Jonathan Moore și Jonathan Gray, tatăl londonezului.

Spre uimirea noastră, Xenia ne direcționase în colțul la care stătusem în seara de dinainte, găsindu-ne loc, mie și lui Artyom, pe două scaune pompoase. De îndată ce ne așezasem, soarele călduț începuse să ne bată în spatele capului, iar privirea să cadă asupra celor de la masă.

Jonathan Moore. Maximilian Fernsby și o femeie sobră, blondă. Îmi așezasem mâinile în poală și privisem plictisită printre personajele de la masă întocmai ca să scap de emoțiile ce îmi măcerau atenția. Amelie și Julia își luaseră locurile lângă cei doi bărbați, sărind peste introducerile de rigoare și zâmbetele de fațadă. Maximilian Fernsby zâmbise asigurator către Amelie și cea din urmă se arătase uimită și debusolată de comportamentul străinului. Lângă mine, Artyom își strângea palmele împreună într-un gest aproape nervos și dacă ar fi putut, probabil ar fi bătut cu talpa pantofilor în parchet. Însă într-un astfel de loc, sunetul pantofilor fusese înlocuit de glasul pompos al lui Aleksei care răzbătuse prin liniștea aberantă, iar bunăvoia de la masa fusese aruncată la gunoi încă de aseară.

— Bună dimineața, domnilor! Mă bucur să vă regăsesc mai solemni și raționali decât în seara precedentă, Fedorov comentase moale și aproape ezitant comportamentul lui Jonathan Moore în timp ce își îndreptase spatele. Purta o cămașă albă peste care trecea vesta de rigoare, arătuindu-și trupul rigid și subțire.

Privisem sceptică spatele lui Jonathan, geloasă pe faptul că privilegiul de a experimenta expresiile faciale ale americanului îmi fusese furat. Probabil că se strâmba dezinteresat la aprecierile rudei sale, ori poate că era calm și impasibil.

— Dacă trebuie să fi rațional, domnule Fedorov, trebuie să fi și onest. Iar tu, domnule, ai fi profitat de vulnerabilitatea noastră în timp ce-ți sorbeai liniștit vinul.

Jonathan Moore vorbise serios, cu glas jos și răgușeală densă, de parcă s-ar fi culcat cuceritorul lumii și s-ar fi trezit președinte de corporație. Era lipsa de aroganță care stătea precum o prelată greoaie asupra tuturor, apăsând pe capetele lor din când în când. Ori era o altă personalitate pe care o juca insuportabil de bine, făcându-i pe toți să-i ciugulească din palme.

— Profitat? rusul pufnise ironic în timp ce pipăise buzunarul cu degetele. Ne-am adunat aici ca să refacem niște legături conexe între afacerile noastre, domnule! zâmbise în colțul gurii și extrăsese, mai apoi, o țigară albă și subțire care sfârșise între buzele lui.

— Atunci să începem.

Dădusem cu privirea de londonezul care stătea vis-a-vis de Moore, părea concentrat la încăierarea dintre cei doi bărbați care erau rude însă fără știrea celor din afara familiei Fedorov.

Jonathan Moore ascultase liniștit cuvintele de început ale rusului la fel ca și Maximilian Fernsby. În dreapta fiecăruia dintre ei zăceau două dosare îndopate cu fel si fel de documente, semn că fiecare dintre ei își studiase prea bine alegerile. Îmi strânsesem palmele împreună și îi căutasem privirea lui Artyom, sperând că avea să-mi zâmbească încurajator. Realizasem cât de mult ne lipseau amândurora petrecerile de luni și vineri de la palat când singurele griji ne erau invitații și translatorii pentru fiecare în parte.

Gardianul nostru îmi zâmbise în colțul gurii, petrecând trei secunde cât să mă privească în ochi și să-mi transmită un fel de compasiune plăcută. Zâmbisem în sinea mea la modul în care ochii săi se păstrau asupra Ameliei, încruntându-se când părea că verișoara mea dădea de necaz și relaxându-se când trecea cu bine peste. Uita să respire și-mi părea atât de prins în ceea ce făcea franțuzoaica, încât mai că mă găseam zâmbind precum o netoadă. Aș fi dat orice ca un astfel de bărbat să mă privească precum o făcea Artyom cu Amelie, însă nu mă găseam într-o astfel de situație.

Și ca să nu fie de ajuns, privirea londonezului mă găsise cu rapiditate, insistând asupra mea ca și când ar fi vrut să mă salute. Poate că o și făcuse căci îmi zâmbise subtil, însă nu-i răspunsesem sub nicio formă când Xenia zăcea în colțul alăturat nouă și supraveghea totul în detaliu. Privisem prin el precum o stană de piatră, întrebându-mă cum ajunsese la masa lui Fedorov, din nou, când tatăl său era deținătorul afacerii. Xenia se mutase câțiva pași la dreapta, parcă sesizând privirea londonezului asupra mea, și-și trecuse degetele prin păr. O văzusem din colțul ochilor și spaima din interiorul meu crescuse pe măsură ce încă simțeam privirea lui Maximilian Fernsby asupra mea.

Preț de o oră și zece minute, cei patru prezenți la masă savuraseră un mic dejun cât se poate de simplu, schimbând câteva cuvinte ocazionale despre prognozele meteorologice, ginul familiei Gray și diferențele culturale dintre America și țările europene. Discuția se plimbase între american și britanic, avându-l pe Aleksei Fedorov și femeia misterioasă drept martor și audiență.

Când farfuriile din marmură fuseseră îndepărtate de pe masă, iar Julia și Amelie aduseseră câte un set de documente pentru cei doi bărbați, atmosfera se încărcase cu un fel de umiditate greu de respirat.

— Fedra, urmează-mă!

Mă trezisem mergând după Aleksei cu pași pe jumătate țepeni și cu o durere afuristă de cap care se declanșase ca de nicăieri. Mă simțisem privită din toate părțile și zâmbisem în sinea mea când realizasem cât de incomodă mă simțeam să nu-mi port rochia neagră, ori corsetul. În schimb, până la biroul lui Aleksei auzisem cum pantalonii fâșniseră la fiecare pas, iar șoaptele aproape mute începuseră să circule în încăpere.

De îndată ce ușa din lemn întunecat îl înghițise pe rus în interiorul ei, atmosfera se dizolvase într-un obscur cețos, lăsând în bătaia singurei raze de soare trei portofolii pe biroul lui Federov. Rusul purta un sacou de un albastru regal peste cămașa obișnuită, iar odată găsit în confortul încăperii lui, scăpase de el într-o clipită.

— Pune în ordine alfabetică cele trei dosare și ai grijă să atașezi cele trei înștiințări, îmi vorbise cu glas răgușit în timp ce căutase ceva în buzunarul cămășii. O țigară, bănuiam.

Nu ezitasem în niciun fel și mai făcusem trei pași, simțind parchetul cu greu sub tălpile mele și apropierea de biroul său se simțise greșită în toate felurile. Își curățase biroul și lăsase la vedere tot ceea ce nu avea să-l dea de gol, un pachet de țigări aproape terminat și o pereche de ochelari lăsată pe birou de parcă ar fi fost aruncată. Găsisem înștiințările pe birou, calde sub pielea mea, mirosind a tuș proaspăt și îmbrăcate în litere slave.

— Am să te plătesc pentru că ai venit așa de dimineață! glasul său dăduse naștere și mirosului de tutun din cameră, rupându-mă din concentrarea mea de fațadă. Mă oprisem cât să-i dau de înțeles că luasem cunoștință de oferta lui și mă întorsesem la a introduce înștiințările cu numele lui Jonathan Moore, Maximilian Fernsby și Lenora Fedorov.

Cea din urmă trebuie să fii fost femeia misterioasă a cărei față încă îmi era necunoscută. Ar fi trebuit să mint dacă spuneam că nu-mi făcusem griji asupra felului în care numele de Fedorov apăruse în dreptul fetei.

— Dosarele pe care le ai în fața ochilor tăi, Fedra, vor fi distribuite colegilor tăi și nu domnilor, vorbise calm în dreapta mea și redusese distanța într-un mod pe care-l găsisem de-a dreptul inconfortabil. N-avusesem încotro decât să-l privesc, iar fața lui palidă, presurată cu buze rozalii și ochi albaștri păruse mai aspră ca niciodată. Domnul Jonathan Moore ține să vă deranjeze din ce în ce mai des, am dreptate?

Aleksei Fedorov avea să ne protejeze de năzbâtiile americanului în timp ce suspusa lui ne forțase să stăm cu mâinile în apă înghețată drept metodă de corecție. Tacticile celor doi nu se potriveau în modul convențional, fapt ce mă ducea cu gândul la firea manipulatoare a rusului. Voia să ne câștige încrederea...

— Clienții nu sunt niciodată un deranj... domnule Fedorov! murmurasem mai calmă decât îmi închipuisem, ținând în mâini colțurile dosarului drept un fel de suport.

— Nu sunt?!

Pantofii lui deveniseră mai zgomotoși decât orice altceva, iar distanța dintre noi se micșorase încă odată. Îl văzusem din colțul ochilor cum își împinsese țigara între buze și se întinsese cât să simt căldura acesteia asupra pielii mele.

Mi se uscase gâtul de sete și de spaimă, însă mă ținusem fermă pe picioare, așteptându-mi pedeapsa și din partea lui.

— Ascultă, domnișoară Kondrat! țigara-i flutura continuu printre buze, amenințând să-mi ardă gâtul. Nu vreau să scoți o vorbă în jurul invitaților mei, ai înțeles?

— Desigur.

Mă panicasem când își ridicase palma până la nivelul bărbiei, însă realizasem că își susținuse țigara cât să tragă din ea.

— Dacă aud și cea mai mică urmă de șoaptă din partea ta, îți lipesc țigara asta de frunte fără să-mi pese câte urme are să-ți lase, ai înțeles?

Între confirmarea mea ezitantă și trasul din țigară, Aleksei Fedorov îmi suflase fumul peste față ca și când aș fi fost o păpușă de plastic.
Fără gură.
Fără minte.
Fără suflet.

Nu își dorise să știu mai mult despre conținutul dosarele și prin urmare ceruse să le duc Ameliei și Juliei. Masa celor trei, de data asta, sta martoră unei tăceri crude peste care trona Xenia în colț. Îmi mușcasem obrazul pe dinăuntru și pășisem pe lângă scaunul americanului, ochind-o pe Julia Nikolaev și urma de zâmbet de pe chipul ei. Nu știu cum arătam, probabil ca și când aș fi fost controlată prin telecomandă, căci bruneta își retrăsese binevoința de pe chip. Înconjurasem masa în sincron cu reapariția lui Aleksei Federov în încăpere.

Amelie furase o privire către rus și își revenise de îndată, lăsându-mi cale liberă către fața lui Maximilian Fernsby. În ochii lui tulburători de albaștri își făcuse culcuș nesiguranță și când mă găsise în apropierea lui, nu ezitase să mă privească neîntrerupt preț de câteva clipe. O făcusem și eu, subtil, cu părul învăluindu-mi tâmplele și conturul lateral al feței în așa fel încât să nu fiu observată.

Așezasem mapa în fața Ameliei, simțind mirosul de la țigara arzândă a lui Fedorov care spunea că proprietarul își revendica locul în capătul mesei.

— Mulțumim!

Politețea londonezului mă lovise în spate precum un pietroi aruncat către mine, total imprevizibil. Eram pe punctul de a-i răspunde, însă cuvintele rusului au răsunat precum o rugăciune în capul meu.

Nu scoți o vorbă în jurul invitaților mei!

Am auzit și reazit cuvintele preț de două ore într-una. De parcă la pickup-ul din colț ar fi rulat o înregistrare de a lui Fedorov menită să mă facă să-mi pierd mințile. Îmi era cald și-mi ardeau ochii din cap, însă nu găsisem curajul să fac vreo mișcare cât timp cei trei invitați negociau cu deținătorul palatului. Artyom, deși profund focusat asupra Ameliei, simțise că nu eram în regulă când își îndreptase atenția asupra mea.

Ai febră?

Scrisese un mesaj pe telefonul pe care-l rătăcise printr-o ascunzătoare secretă a pantalonilor săi. Mai apoi mi-l pasase în grabă, așteptând să-i dau un răspuns direct.

Nu, de ce?

Aruncase o privire de siguranță către celelalte persoane din sală și-mi luase telefonul din mână cu rapiditate. Nu-mi mai simțeam stomacul din cauza fricii, însă mă menținusem în aceași poziție pe scaunul din lemn.

Arzi ca naiba. Ai răcit.

După tratamentul Xeniei îmi fusese și greu să  cred că nu voi lua o răceală.

***

Se făcuse două și jumătate după masă când Artyom îmi oferise semnalul că prânzul se finalizase cu succes. În interiorul încăperii rămăseseră Julie și Amelie în calitate de asistente și Artyom în postura sa de gardian. Xenia dispăruse în biroul rusului, iar eu mă perindasem aiurea pe cele mai misterioase holuri, sperând să nu dau cu ochii de Jonathan Moore ori britanicul cu ochi albaștri.

Mă plimbam pe palierul de dedesubtul etajului cinci, privind decupajul de deasupra capului meu într-un mod hipnotizant când auzisem o ușă închisă zgomotos și două glasuri de bărbat îmbibând aerul din palat cu un soi de gravitate.

— I-a pasat jumătate de acțiuni sub nasul nostru, ceva imposibil de prevăzut! Jonathan Moore își lovise palma de balustrada metalică a scărilor și mă speriase suficient de tare cât să mă ascund după o ușă aleatorie.

— Cine-i ea?

Vocea curioasă a britanicului mă făcuse să cred că legătura dintre cei doi nu era întâmplătoare. Jonathan Moore și Maximilian Fernsby nu se cunoșteau reciproc, nu cel puțin din rezultatele aduse de spionii lui Fedorov.

— Sora lui cea mai mică, tocmai a împlinit nouăsprezece ani și noi n-am fost capabili decât să-i oferim un astfel de cadou neînsemnat! Jonathan comentase scârbit și se oprise la baza scărilor ca să-și aprindă o țigară. Imediat ce clinchetul declanșase flacăra portocalie la capătul țigării, bricheta sfârșise în brațele britanicului ca un gest de îndemn la a-și consuma viciile. Îi privisem pe cei doi bărbați cum își înnecaseră gândurile în fum și liniște pentru câteva clipe, expunându-și sacourile călcate la perfecție.

— Admirabil, Maximilian exprimase odată cu fumul care-i părăsise buzele rozalii, întorcându-se pe călcâi în așa fel încât să privească prin împrejurimi. Poate că mă simțise, poate că devenise doar paranoic în urma celor spuse de mine, cine știe... însă mă ascunsesem după ușa maronie mai bine.

— Nu-i nimic de admirat, domnule Fernsby. V-aș sugera să deveniți mai atent la cuvintele lui Aleksei și ale Lenorei Fedorov. Mi se pare că vei căpăta și alte titulaturi cât timp vei apărea pe aici.

Nu-i mai vedeam pe cei doi în fața ochilor mei, însă îmi închipuiam mirarea și deranjul așternut pe chipul londonezului. Era de-a dreptul înfricoșător să fii amenințat sub o formă sau altă că ți se pregătea ceva necunoscut.

— Nu mă privi așa de dezaprobator, cunosc familia Fedorov mai bine ca nimeni altul, Maximilian.

Glasurile lor s-au pierdut printre șirurile de scări cu balustrade metalice, cutreierând în ecou printre coloanele și clădirile palatului, iar nevoia de a părăsi camera rece mă împinsese afară, chiar în brațele lui Artyom. Își luase sacoul pe deasupra cămășii și avea între degete o jumătate de țigară, părând vizibil obosit și agitat.

— Ce cauți? mă luase la întrebări în timp ce închisese ușa după mine, privind tăblia cu inscripții aurii. Arhivă.

— Am așteptat să treacă cei doi, șoptisem agitată în timp ce pășeam cot la cot cu el.

— La fel cum te așteptau si ei, își bătuse joc de mine și își așternuse un zâmbet ironic în colțul gurii. Aproape că și uitasem cât de jucăuș obișnuise rusul să fie la începuturile prieteniei noastre.

— Nu vorbi prostii, te rog! N-ai habar câte a trebuit să îndur pentru că cei doi nu-și țin gura! murmurasem încă într-o șoaptă aproape mută, urmându-l încet și sigur pe hol.

— Moore e incontrolabil. Însăși Aleksei pare că nu are ce sa-i facă! În schimb, britanicul pare să fie păstrat la distanță și menținut în relații de prietenie în același timp.

Nu comentasem nimic, neștind ce era de spus despre doi străini ale căror interese nu le știam.

— Amelie? Julia? Pe unde sunt? spărsesem liniștea în timp ce pășeam cot la cot cu el, privind peste balustradă în așa fel încât să-mi confirm că cei doi plecaseră.

— Au rămas să reașeze toate documentele în dosare. Aleksei și-a uitat slugile acasă pentru ziua de astăzi-

— A promis că ne plătește suplimentar.

— Nah. Minciuni, Artyom concluzionase înainte de a mai adăuga ceva, oprindu-se în dreptul balconului care se deschidea spre holul imens de la între. Pe dedesubtul picioarelor noastre se întindea recepția, iar lângă blaturile din lemn se zăreau două figuri mărunte precum două furnici.

Înainte de a mi se reproșa că-mi ignorasem toți clienții, coborâsem restul etajelor în așa fel încât să ajung acolo unde obișnuiam să operez în fiecare zi. Nu era o zi obișnuită de lucru și n-ar fi trebuit să mă implic, însă Artyom venise cu mine și eram de părere că nimic rău nu avea să se întâmple.

Pantalonii largi se fluturau pe lângă picioare, iar marmura tropăia sub pantofii noștri, atragând atenția celor trei gărzi care fumau plictisiți sub arcada de dinaintea recepției.

— Dacă au de gând să mă întrebe lucruri personale, am să te rog să intervii! șoptisem cât mai aproape de urechea lui Artyom în timp ce cuprinsesem figura americanului cu privirea. Părea îmbrăcat în paltonul său lung și gata de fugă pe când londonezul dispăruse ca de nicăieri.

— De ce?

— Aleksei Fedorov mi-a promis că își stinge țigara de fruntea mea dacă mă vede scoțând o vorbă în preajma celor doi.

Mă auzisem vorbind ca prin vis, șocul amenințări apăsând greu asupra curajului care altă dată era mai puternic decât orice altceva.

— Fedraaa! Artyom mă certase cu glasul răgușit, trecându-și palma pe după cotul meu în așa fel încât să mă tragă mai aproape de el. Știu ce ți-a făcut, știu ce v-a făcut, dar trebuie să ai grijă, Fedra!

— Am. Am în măsura în care Jonathan Moore tace din gură.

— Bate cu unghiile în tejghea când ai nevoie de mine, până atunci am să trag toate sforile ca gardienii lui Aleksei să nu fie prin preajmă. Nu-l putem controla pe Moore.

Dădusem din cap în semn de înțelegere și după un schimb scurt de priviri între noi, pășisem la tejghea fără ezitare. Jonathan Moore se sprijinise cu brațele pe suprafața de lemn, lăsându-și părul ondulat să strălucească în lumina prânzului.

— Bună ziua, domnișoară Kondrat! Observ bine că nu doriți să-mi vorbiți astăzi?

Îmi ținusem privirea în față și apucasem insigna pe care o agățasem în cămașă de îndată, simțind cum mă urmărea în continuu.

— Bună ziua! Cu ce vă pot fi de folos, domnule Moore? recitasem textul precum o moară stricată în timp ce trecusem cu privirea prin el. Mai făcusem doi pași către tejghea și-mi lipisem palmele pe suprafața de lemn în așa fel încât să pot bate cu unghiile pe blat în caz de nevoie. Jonathan Moore primise cu reticență comportamentul meu ca și când s-ar fi așteptat să-i răspund așa cum o mai făcusem în ultima vreme.

— În primul rând, mi-ai fi de folos dacă ai deschide gura să-mi vorbești, domnișoară Kondrat. În al doilea rând, aș vrea ca pentru evenimentul de vineri să înregistrezi lipsa mea de la prima parte a evenimentului și să menționezi că ajung de la ora zece.

— Am înțeles! vorbisem întocmai cum își dorise și fără să mai deschid laptopul Ameliei, trecusem pe un bilețel detaliul, întrebându-mă ce-l ținea încurcat în așa fel încât să nu dea curs fandoselilor de ultimă generație ale rusului.

Pixul scrijelise zgomotos pe hârtia subțire și se agățase în adânciturile lemnului, preluând asupra sa privirea aspră a americanului din fața mea. Oftatul lui aspru și neastâmpărat mă grăbise de la spate și ultimele cuvinte fuseseră scrise neglijent.

— Nu te sfiești deloc să flirtezi cu gardianul tău, nu-i așa? Știi că nu-ți este permis să folosești un telefon în sălile de conferință, domnișoară Fedra Kondrat?

Aproape că pufnisem amuzată de presupunerile exagerate ale americanului, însă îmi ținusem reacțiile pentru mine și îl fulgerasem cu o privire rece. Mă enervase.

— Aveți ochi la spate, domnule Moore?

Zâmbise satisfăcut în timp ce-și împreunase palmele și păruse, brusc, mult mai încântat de ceea ce reușise.

— Nu? Dar am avut o oglindă în fața ochilor... a cărei reflexie mi-a arătat ce nu trebuia să se vadă. Ai idee ce s-ar fi întâmplat dacă Aleksei ar fi văzut una ca asta?

— Domnule Moore, dacă mai aveți și alte rugăminți, v-aș fi recunoscătoare dacă mi le-ați comunica. Iar dacă nu, am să vă las în grija gardienilor pentru că nu mă ocup de recepție astăzi.

Nu-i plăcuse abordarea mea. Se mutase de pe un picior pe altul și se sprijinise mai bine în coate, căutând să mă privească de sub gene cu o urmă de indignare și amuzament. Scăpase o grimasă și-și întorsese capul înspre dreapta cât să privească peste umărul său și când se întorsese, mă fulgerase cu ochii lui albaștri.

— Am rugămintea să-ți deschizi ochii și urechile, domnișoară Kondrat... și să-mi vorbești când îți cer. Ori?

Făcuse o pauză cât să se ridice și își plimbase vârful degetelor peste plicurile negre, provocând un gol în gâtul meu. Le trecuse peste toate cele 20 de plicuri negre și se oprise asupra unuia, ridicându-l puțin câte puțin.

— Ori am să te raportez pentru comportament neadecvat. Și de data aceasta nu vei avea cum să te aperi, întrucât îmi ești datoare să-mi răspunzi la orice ți-aș spune ori cere. Am dreptate?

— Desigur că aveți dreptate, răspunsem precum o casetă pusă pe replay și continuasem să privesc prin el. Avea să se plictisească la un moment dat. Toți bărbații fac asta.

Se depărtase de tejghea numai când îi sunase telefonul, însă privirea nu-i plecase de pe mine decât după câteva minute bune în care murmurase răspunsuri monosilabice. Lăsasem ecusonul și bilețelul pe masa mea, urmând a-mi face ieșirea prin spate.

Cu gâtul încă uscat și amenințarea vie a lui Fedorov, îl găsisem pe Artyom așteptând lângă ușă îmbrăcat în paltonul său lung și cu o țigară pe jumătate aprinsă între buzele sale roșiatice.

— Îmbracă-te. Julia și Amelie ne așteaptă în stația de metro.

Țigara-i jucase între buze cât murmurase cuvintele și pentru câteva clipe îl găsisem arătând drept un ofițer frumos care ar fi putut să-ți taie gâtul oriunde și oricând.  Din fericire, de frumos era frumos, însă ofițer... poate în visele sale.

— Când au plecat?

Se încruntate în timp ce trase din țigară, ezitând să-mi răspundă.

— Habar n-am.

Vestiarul dărăpânat era un pic mai luminos decât în serile obișnuite de luni și vineri, soarele răzbătând din holul inundat de lumină printr-un geam mic si îngust. Paltonul își găsise repede loc pe mine la fel cum își găsiseră și palmele mele în căutarea vreunui microfon. Nimic.

Artyom încuiaseră în urma mea și își introdusese inelul cheilor pe degetul arătător, rotindu-l plictisit în timp ce ne îndreptam spre ușă.

— Ce vrea de la tine?

Îmi înlănțuisem brațul cu al său, pășind în sincron pe marmura veche.

— Să-i vorbesc.

Artyom bufnise într-un râs amuzat și în curând i mă alăturasem și eu.

— Jonathan Moore, mhm. Cine naiba-i și ăsta? scuipase cuvintele deranjat și aruncase restul țigării în ghiveciul cu flori pe care-l umpluse cu resturile dependenței sale.

— O rudă de-a lui Fedorov. A mai fost acum doi ani de zile pe aici.

— Aleksei nu-și ține oamenii deoparte atâta timp.

Șușoteam amândoi. Știam prea bine că nu era permis să vorbim despre astfel de lucruri, însă nu avusesem ocazia să-i spun prea multe rusului despre Moore.

— E ruda lui. De ademenea, e expert în arme de război și cunoaște tot ce vrei despre microdispozitivele de urmărire.

Dacă n-am fi fost în palat, Artyom s-ar fi oprit să mă certe, însă singurul gest a fost o grimasă acră și lungă în direcția mea.

— Dacă vine după doi ani, având o poveste ca asta în spate, atunci nu aduce liniște și fericire.

Cuvintele noastre se dizolvaseră în șoapte când Jonathan Moore ne ochise pe amândoi cu un soi de superioritate pe chip. Zâmbise, aparent, politicos și făcuse doi pași mai aproape de noi.

— Domnul Fedorov m-a înștiințat că voi fi condus într-o coloană oficială până la Banca Centrală a Rusiei de către un gardian denumit Artyom. Din întâmplare, tu ești...?

Zâmbise disprețuitor în direcția lui, jucând rolul inocentului invitat care nu-și cunoștea ajutoarele, însă știam prea bine că o făcuse intenționat. Știa detaliile despre el mai bine decât o făceam și eu.

— Nu am primit un astfel d-

— Îl primești acum, Artyom! Preia conducerea, te rog!

Glasul acru și poruncitor al americanului bubuise în holul imens, zgâriind marmura de pe jos cu un sunet vibrant. Curând mă desprinsesem din brațul lui Artyom și cu o scurtă privire asigurătoare, părăsisem palatul fără a-mi mai păsa de Jonathan Moore.

Zăpada fină se cernea deasupra capului meu precum se cerneau și curiozitățile privind dispariția bruscă a lui Maximilian Fernsby. Să fii rămas cu Lenora, sora lui Aleksei?

Bunăă!
Capitol nou în miez de noapte! Cum vi se pare noul personaj misterios?
Vă pup! 😘