F E D R A K O N D R A T

Prima vineri din Februarie pătase orașul cu albul rece și depresiv al zăpezii, lăsând oamenii să alunece pe zăpada înghețată și alertele de ger să fie anunțate din ce în ce mai des la televizor. Când Amelie încuiase ușa apartamentului, vocea prezentatorului rus încă răsuna intermitent în urechile mele fără noimă, iar mirosul de compot de mere se mai simțea vag în haine.

— Artyom nu vine, a căzut un copac la intrare pe strada lui și ajunge cu metro-ul la palat.

Ecranul luminos de la telefonul Ameliei tăiase întunericul în două, amintindu-mi de faptul că brunetul nu ne răspunsese la telefon preț de două ore.

— Ar trebui să ne grăbim atunci, toată lumea va vrea să folosească metro-ul!

Prima vineri din februarie însemna eveniment la palatul lui Fedorov. Și nu obișnuitul eveniment de vineri seara când afaceriști de prin Europa se îmbătau din abundență, ori fetele din subsol se mișcau lasciv în poalele și așternuturile lor. Era prima aniversare a palatului sub stăpânirea familiei Fedorov și fusesem anunțate că pe lângă afaceriștii obșinuiți, aveau să fie prezente și o parte din rudele lui Aleksei.

Pe drumul spre palat cântărisem emoțiile din capul pieptului, asociindu-le ba cu bolovani, ba cu nisip. Oricare dintre cele două însemna stres și îngrijorare, iar astfel de stări se oglindeau pe chipurile tuturor celor de la palat. Gardienii erau îmbrăcați în costume albe, lăsând curelele portarmelor de pe dedesubturile sacourilor să răsară fără nerușinare, parcă cerând supunere de la cei care le priveau. Ne-au primit legitimațiile cu reținere și după câteva schimburi de ocheade între ei, ne-au lăsat să intrăm în palat.

— Mortălăul ăla e cu doi ani mai mic decât mine și îndrăznește să rânjească așa, Amelie se arătase enervată de puștiul de la intrare în timp ce-și desfăcea cureaua care-i ținea paltonul strâns în jurul taliei.

— Ești femeie, comentasem scârbită în timp ce călcam pe cele mai moi covoare roși pe care le găsisem vreodată sub tălpile mele. Auzisem ușa de la intrare scârțâind puternic în spatele meu, însă nu mă deranjasem să mă întorc.

— Și?

— Și au impresia că te pot trata cum își doresc, nu-i deja clar?

— Îi urăsc! O să-i spun lui Artyom și o să se ocupe de ei.

Mă întrebam ce ne-am fi făcut dacă nu l-am fi avut pe Artyom să ne ajute și să ne ascundă greșelile tot timpul? Probabil am fi fost mâncate de rozătoare în subsolurile din palat, regretând că nu ne-am plecat capurile când ni s-a cerut.

Menținusem pasul alert până la vestiare, întâlnind câte o figură bărbătească ici și colo. Palatul trepida de eleganță și gândul îmi fugise imediat la rochiile care ne așteptau în vestiar și la Artyom arătând exemplar în costumul său. Amelie păstrase tradiția și după ce rotise cheia de trei ori în ușa ponosită, încăperea sărăcăcioasă ne cuprinsese în brațele ei.

Lângă dulapuri, pe fiecare dintre cei trei pereți zăceau umerașele agățate în diverse fisuri din perete. Rochiile noastre păstrau negrul intens după care tânjisem marți, având un decolteu mai adânc decât de obicei și detalii care dădeau impresia unui material calitativ.

— Încă nu a ajuns, Amelie constatase șocată de hainele gardianului nostru.

— N-o să se îmbrace în așa ceva. Niciodată! comentasem amuzată la vederea sacoului de un albastru regal exemplar. Portarma din piele maronie mă înfricoșa, însă nu avusesem nicio putere decât să admit că era pentru binele nostru.

— Albastru? N-ar trebui să poarte și el alb?

— Poate vor ca gardienii să se distingă din mulțime, vorbisem mai mult pentru mine în timp ce scosesem paltonul de pe mine în așa fel încât să mă pot îmbrăca. Amelie își descălța ghetele plictisită, dărâmându-și pantofii proaspăt scoși din geantă când își mișca coatele în spațiul înghesuit.

— Nu știu de tine, dar mă tem că noi vom fi cele care vor ieși în evidență cu rochiile astea! Parcă văd cum vine un tataie la mine și-mi cere să vin să-i citesc povestea de noapte bună! blonda își ridicase privirea cât să vadă dacă sunt la fel de amuzată de gluma ei și zambise mândra când găsise ceea ce căuta pe chipul meu.

— Nu știu ce le pune Aleksei în băutură, dar mă îndoiesc că ar vrea să tragă un pui de somn în brațele unei domnișoare frumoase, murmurasem în barbă și scosesem hanoracul de pe mine, lăsându-mi pielea de un alb bolnăvicios să arate precum un reflector în camera întunecată. Frigul mă cuprinsese în brațele lui fără de rețineri, iar rochia neagră își găsise loc pe mine cu greu.

— Rochiile astea sunt prea mult.

Blonda mă urmărise atentă în timp ce-și scosese și ea podoabele de pe umeraș, găsind o taietură în rochie care avea să-i lase o jumătate de coapsă descoperită. Cu jumătate de gură și cu frigul în oase, franțuzoaica îmbrăcase rochia neagră care-i lăsa oasele pieptului descoperite și piciorul dezbrăcat. Era prea îndrăzneață.

— Doar n-or să ne facă însoțitoare pentru bărbați în seara asta? nemulțumirea mă umpluse de un soi de furie mută prin interior, iar decolteul pătratic ale cărui margini se chinuiau să îmi acopere sânii mă făcea să îmi încrucișez brațele la piept și să nu mă mai mișc din dărăpănătura aia.

— Să-i ia naiba! blonda înjurase în sincron cu intrarea lui Artyom în încăpere, aducând o urmă de mirare pe chipul extenuat al rusului. Confortul propriei sale mașini fusese înlocuit de un metro aglomerat care n-avea cele mai noi facilități și asta se vedea prea bine pe fața lui.

— Pe cine?

Artyom nu păruse să observe disconfortul de pe chipurile noastre și înaintase grăbit spre hainele sale, analizând de îndată culoarea neobișnuită pe care avea s-o poarte.

— Fedorov și tot neamul lui!

***

Se făcuse zece seara când intrasem în salonul unde se desfășura evenimentul cu tălpile deja tocite de la statul în picioare preț de ore bune. Tot ce făcusem de la ora cinci fusese să tipărim legitimații și să verificăm detalii despre fiecare invitat în parte, având-o ca asistentă pe Julia. Cea din urmă se arătase mai încrezătoare față de zilele precedente și își purtase cu o oarecare încredere rochia decoltată, împărțind același model cu Amelie.

Mirosul de țigară se strecurase printre grupurile de invitați precum otrava și ne invitase în interior în cel mai halucinogen mod posibil. Treizeci de perechi de ochi necunsocuți se așezaseră asupra noastră încă din primele clipe, lăsându-ne timorați și stingheri.

— Să mergem! Artyom ne ordonase calm în timp ce se strecurase printre corpurile împachetate în sacouri scumpe, sesizând, cel mai probabil, că era singura persoană din încăpere care purta un costum de culoare albastră. Mi se pusese un nod în gât când privirea nu reușise să ajungă până în fundul încăperii din cauza înghesuielii. Fuseseră invitate mai multe persoane decât se obișnuiau, iar mesele odată rotunde fuseseră înlocuite cu unele lungi, de câte treizeci de persoane pe o parte și cealalaltă.

— Ce e cu adunarea asta? Amelie nu se putuse abține din a-și arăta curiozitatea și se prinsese de mine în clipa în care fusese cât pe ce să-și scântească glezna.

— Un fel de serbare, din câte am înțeles, Artyom răspunsese în locul meu, aruncând o privire încruntată în direcția noastră. Îl văd pe Aleksei în depărtări, liniște! șușotise panicat și continuase să se miște printre invitați în timp ce mințile noastre realizau că n-aveam muzică în surdină.

Îmi strânsesem mâinile la spate, lăsând decolteul osos la vedere și pielea albicioasă să scânteie sub candelabrele pompoase. Disconfort. Simțeam cum se extindea din cap până în vârful degetelor și mă îngenunchea în fața oricărui bărbat care își oprea privirea cu trei clipe mai mult asupra mea. Era partea a doua a evenimentului, de la ora zece după cum ceruse și americanul, iar râurile de băutură n-au secat sub binevoința lui Aleksei. Nu încă.

Înainte de-al găsi pe Aleksei Fedorov, Jonathan Moore se arătase sprijinit de un scaun cu detalii aurii, cu o țigară fumegând între buzele sale rozalii și cu o alură senină pe chip. Arăta neobișnuit de calm și odihnit, iar sacoul său vișiniu îl renăscuse pe vechiul american într-o oarecare altă persoană. Artyom trecuse pe lângă el, arătându-și neinteresul față de prezența americanului, însă se oprise pe loc când cel din urmă îl trase de mânecă.

— Domnule Artyom, vă rog să rămâneți! glasul lui calm și moale, răgușit și oarecum monosilabic ne oprise pe toți ca într-un joc de domino, atragând atenția celor din jurul nostru.

Aleksei Fedorov apăruse într-o clipă lângă Jonathan Moore, purtându-și mândria ca pe un atuu pe care nimeni altcineva din încăpere nu-l deținea. Înghițisem în sec, de la Artyom și până la Julia, știind că cei doi aveau să se înfrunte.

— Domnule Moore, o plăcere să văd că vă alăturați chiar și de la jumătatea petrecerii! Serviți-vă, știu că sunteți fan al băuturilor noastre!

Jonathan îl privise sceptic de sub genele sale negre, arătându-se neatins de ironiile fine ale rusului și apucase între degetul mare și cel mijlociu un pahar de șampanie ca și când ar fi luat de bine îndemnurile blondului cu ochi de gheață.

— Vă închipuiați că am să ratez întrunirea de familie? se sprijinise de același scaun în timp ce permutase paharul în mâna stânga în așa fel încât să mai absoarbă ceva tutun pe limbă.

Amărăciunea discuției se propagase repede asupra noastră, dându-ne deoparte din calea celor doi bărbați. Se urau din priviri, reciproc și intens, ca și când ar fi pierdut în viață unul din cauza celuilalt. Conflictul dintre cei doi se simțea clar și concis, motiv pentru care rusul lăsase un râs ascuțit să rezoneze în mințile noastre.

— Nici nu-mi doream, Jonathan. Dacă-mi permiți, angajații mei trebuie să-și facă datoria!

Fusese rândul lui Jonathan să râdă amuzat și să-și preseze grăbit țigara de o scrumieră din cristal. În clipa următoare dase pe gât paharul de șampanie, batjocorind eticheta împusă de administrația de sub mâna lui Aleksei.

— Mă tem că am să am nevoie de câțiva dintre ei în seara asta, Aleksei. Plănuiesc să-ți golesc sticlele și n-am să pot vorbi rusa de unul singur, știi? vocea lui păruse amuzantă și înfricoșător de ironică în același timp, lăsând o senzație vagă ca și când ar fi presărat zeci de ace în spatele nostru.

Americanul zâmbise larg și-l ochise pe Artyom cu un soi de încântare ciudată, lăsând la final domnișoarele îmbrăcate și așa prea sumar pentru ceea ce se obișnuise până acum.

— Am să-ți las o recepționeră după miezul nopții, Aleksei își schimbase glasul și binevoința din voce dispăruse în neant.

— O să-mi lași câți oameni îți cer, Aleksei Fedorov! Știi prea bine de ce!

Americanul din fața ochilor noștri se găsise amenințând proprietarul palatului ca și când n-ar fi făcut prea mare lucru, lăsând încă odată lipsa sa de scrupule să iasă la suprafață. Poate că rusul ar fi contracarat încercările de discreditare ale rudei sale dacă în dreptul său nu și-ar fi făcut apariția un puștan nu mai mare de douăzeci de ani.

— Jonathan, omule, nu te-am văzut de atâția ani!

Grosimea accentului rusesc putea fi măsurat în lichidul alcoolic din paharul său, însă inițitiva de a vorbi engleză ne lovise pe toți precum o rafală. Necunoscutul din dreapta lui Fedorov îl cuprinsese într-o îmbrățișare masculină de scurtă durată și se retrăsese la timp ca să privească lacom în decolteurile fiecărei recepționere, inclusiv al meu.

— Nu te preface că mi-ai dus lipsa când sunt aici de atâta vreme, Aleksander! americanul vorbise cu paharul aproape de gură, sorbind mai apoi ultima gură de șampanie.

— Știi cum sunt, facultatea-

Cei doi schimbaseră câteva zâmbete, însă Aleksei intervenise iritat între cei doi, tulburând apele de abia limpezite.

— Dacă nu vă deranjează, îmi stați în calea angajaților mei și aș vrea să plec alături de ei!

Jonathan își curățase gâtul și făcuse un pas înspre Aleksei, oprindu-l prin cel din urmă.

— Nu uita că am nevoie de ei, domnule Fedorov!

— După miezul nopții, Aleksei se menținuse ferm pe poziții și-l ochise pe Artyom în așa fel încât să-i spună neapărat că trebuie să-l urmeze. Încurcătura de pe chipul nostru putea fi descrisă ușor și repede, bănuiesc că o vedea fiecare dintre cei trei bărbați.

— Să mă asiste la ce- la cum dorm? În jumătate de oră o să-i vreau la masa mea! vehemența din glasul lui era nouă și mai puternică, lăsându-l pe Jonathan Moore să se desprindă de personajul prostuț pe care-l împinsese în față.

— Asta decid eu, nu tu!

Ne desprinsesem tălpile de pe marmură cu greu, trecând în liniște pe lângă american și noul bărbat apărut în peisaj, câstigând o privire  îndelungată din partea celui dintâi. Spatele lat al lui Artyom fusese scutul binemeritat care ne apărase de toate privirile răutăcioase ale celor din sală până când ajunsesem la o masă împopoțonată cu detalii aurii.

— Îmi pare rău pentru necazurile pe care domnul Jonathan Moore tinde să le creeze de cele mai multe ori! chicotise amar și superior.

Clinchetele paharelor vorbiseră în locul nostru cât timp Aleksei își dezbrăcase sacoul și-l așezase pe spătarul scaunului de lângă el. Eram 4 slugi la ordinul lui și în ciuda faptului că ne dorise atât de mult în preajma lui, acum ezita să ne dea ceva anume de lucru. Mâinile lui Fedorov tremurau a agitație și nu ezitaseră să se agațe într-un mănunchi de pahare de șampanie care zăceau goale pe masă, aducându-i furia pe chip când le dărâmase.

— La naiba! Fedra, pune-le la loc!

Nu știu dacă spaima generată de nervii săi, ori adresarea atât de personală mă șocase atât de tare întrucât să nu-mi aud nici pașii până la masa maronie. Apucasem paharele și le reașezam pe fiecare parte pe tăblia argintie de alături în timp ce Aleksei Fedorov deschisese o altă conversație într-o engleză spartă.

— I-ai dus lipsa lui Moore într-atât încât să-i și cauți persoana? Nu ți-a fost dor de verișorii tăi?

Artyom venise lângă mine să mă ajute, oftând apăsat ca și când ar fi obosit să stea în preajma rusului, și-mi atinsese mâinile ușor cu ale sale ca și când și-ar fi dorit să mă liniștească. Presiunea evenimentului ne lipea pe toți cu fața de pământ, iar ridicarea nu era nicidecum ușoară.

— N-am venit pentru el, ci pentru fetele care se roteau în jurul lui adineauri.

— Numai să te atingi de angajatele palatului, Leonid! O să-ți plătești facultatea cu bani din cerșit, dacă o să ai succes!

Leonid...
Părea că Aleksei îl cunoștea prea bine pe misoginul care își lipise ochii de decolteurile noastre precum albinele care caută polen în flori. Mai alesesem câteva pahare răsturnate și le clădisem în picioare, încă rumegând discuția dintre cei doi.

— Hai, nu fi așa ursuz că nu-ți stă bine. Dacă mi-o dai pe blondă să mă plimbe prin palat, promit că n-am să-i fac nimic! glasul tânărului idiot se infiltrase cu ușurința printre noi, scornind agitația din Artyom. Gardianului nostru îi plăcuse dintotdeauna de Amelie, însă în ultima vreme părea din ce în ce mai ușor de aprins când cineva pomenea de ea într-un mod indecent.

— Leonid!

Aleksei avea planurile lui, însă Leonid părea să-l corupă de la ordinea pe care o respecta în fiecare seară. Artyom, în schimb, se chinuia să se păstreze calm în timp ce îl țineam lângă mine de mâneca sacoului albastru. Nu îmi puteam imagina ce avea să-i facă administrația dacă se afla că gardianul de la recepția pentru străini se îndrăgostise de o angajată.

— Doar n-o să mă lași singur, Leonid îl presa într-una, iar noi așezam ultimul pahar pe tavă, neștiind ce mai trebuia să facem ca să nu pară că tragem cu urechea.

— Amelie, Julia! Faceți un tur pentru domnul Leonid! Să nu dureze mai mult de o oră, s-a înțeles?

Le auzisem pe cele două fete încuviințând supuse față de Fedorov și chiar dacă nu-l vedeam pe celălalt bărbat, ne era clar că se mulțumise cu decizia rusului. În vâltoarea tuturor pașilor din sală, ne întorsesem spre Aleksei cu reticență ca să-l găsim privind în urma celor trei. Acum avea să mă dea pe mâna lui Jonathan Moore?

— Îl omor, Artyom șoptise furios aproape de urechea mea, suflând aer rece pe umărul meu.

— Calmează-te! șoptisem înapoi cât să nu se audă, atingându-i mâna stângă. Degetele îi erau strânse într-un pumn și îmi era teamă că avea să-și smulgă arma din teacă și s-o îndrepte spre capul acelui Leonid. Era aprig la furie, ca mai toți bărbații.

— Îmi trebuie o țigară!

— Nu, îți trebuie o palmă după ceafă!

— La naiba dacă știu ce-mi trebuie!

Fedorov se întorsese pe călcâie, arătând o expresie acră pe chip și își aprinsese o țigară ca și când ar fi citit gândurile lui Artyom.  Ne oprisem din discuții, nu era locul potrivit.

Rusul oftase obosit și-și revenise în fire înainte de a i se atrage atenția de către propriul șef, prefăcându-se că-și aranjează costumul. În liniștea lipisită de muzică ori glasuri omenești, matusa Xenia măturase marmura cu rochia de gală pe care o purta și se apropiase fără rețineri de Aleksei.

— A sosit Maximilian Fernaby. O să-l întâmpini la masa lui? femeia cu părul albicios își așezase palma dreapta pe umărul bărbatului ca și când uitase de faptul că șeful ei era deja căsătorit. Londonezul se întorsese înapoi în Moscova deși de fiecare dată în care pleca dădea impresia că era ultima lui vizită aici. Nu avusesem timp să mă pregătesc ca să-l întâmpin pe brunetul cu ochi albaștri pentru că cel din urmă apăruse din spatele Xeniei.

Nu avea nevoie de introducții speciale când Aleksei nu dădea nici șervețelele de la masă pe valoarea creată de vreunul dintre invitații străini de la petrecerea sa. O știa prea bine și el, o știau prea bine și cei doi manageri ai palatului Ihorivna. Maximilian îmi închipuisem că aruncase un zâmbet subtil în direcția noastră drept salut și se focusase asupra celor două specimene din stânga sa.

— Bună seara, domnule Fedorov! britanicul salutase încrezător cât timp spațiul dintre mătușa și șeful meu crescuse considerabil, prefăcându-se că admiră peisajul incontestabil din jurul său.

— Mă bucur să vă revăd! Domnul Jonathan nu a reușit să ajungă, din nou?

În glasul lui Aleksei se simțea un oarecare interes în lipsa lui Jonathan Gray, semn că nu-i făcea plăcere să-l primească pe suplinitorul invitatului său.

— Îmi pare rău să vă aduc la cunoștință că domnul Gray nu a putut ajunge din chestiuni personale. Vă asigur că vi se va alătura de la evenimentul următor!

Aleksei se arătase binevoitor și își plecase capul ușor cât să fie politicos, ochindu-mă pentru câteva clipe.

— Vă rog să vă bucurați de tot ce avem! Artyom și Fedra se vor ocupa de dumeavoastră și domnul Moore.

Grozav!

Rutina se instalase repede. Artyom și Maximilian pășiseră în față printre toți străini, făcându-mi cale în așa fel încât să nu mă lovească vreo persoană neatentă. Jonathan Moore era încă sprijinit cu brațele de spătarul scaunului său și aștepta cu ochii în candelabre după asistentele promise. Nu se bucurase să-l vadă pe britanic, ori pe Artyom venind să-i umple compania cu prezențe masculine.

— Înainte de miezul nopții, Jonathan Moore constatase amuzat și își înecase chicotul obosit într-o tuse specifică fumătorilor. Mă așezasem în dreapta lui Artyom, cât mai departe de cei doi străini și mă rezumasem la a privii absentă în sală. Pentru un oarecare motiv sala căptușită cu fel și fel de oameni se simțea sufocantă, ca și când m-aș fi aflat în mijlocul unei cămăruțe cu pereți care căutau să mă înghită.

— Ne așezăm?

Ceața densă din mintea mea se limpezise la comanda lui Jonathan Moore, însă golul din stomac nu-mi dăduse pace. Mă gândeam la Amelie și Julia neîncetat, la fel cum făcea și gardianul în stânga mea. Eram instabili amândoi și poate că Jonathan Moore observase deja că ne comportam precum două muște amețite.

Masa lungă, vopsită într-un negru mormântal găzduia mai multe pahare decât farfurii, însă asta nu ne împiedicase să ochim două locuri pe care să ne așezăm. Mai zărisem câte un recepționer din echipa de ruși căutându-și persoanele de care aveau grijă și mă liniștisem într-un oarecare fel. În dreapta și în stânga mea roiau bărbați, însă mă simțeam pe jumătate în siguranță cu Artyom lângă mine. Cei doi străini se așezaseră de cealaltă parte a mesei, fiecare dintre ei îmbrăcați în costumele lor impecabile, fiecare dintre ei cu reticențele și pretențiile lor.

— Unde sunt celelelte fete? privirea americanului mă prinsese în menghină înainte de a-mi da seama, atrăgându-l și pe britanic. Îi simțeam privirea asupra mea și-mi imaginam că ochii lui albaștri erau la fel de puri și luminoși precum în prima seară. Era la un metru în fața mea și nu reușeam să-l privesc în ochi.

Unu. Doi. Trei. Artyom nu spusese nimic, deși avea dreptul să preia cuvântul ori de câte ori era nevoie așa că-mi curățasem gâtul sonor în așa fel încât să pot vorbi.

— Colegele noastre sunt reținute de un alt invitat momentan, îngâimasem cu moliciune în glas. Mi se păruse că nu mă auzise și eram pregătită să mai repet odată dacă nu l-aș fi privit în ochi. Înțelesese.

— Sunt o mulțime de invitați astăzi, înțeleg că domnul Aleksei n-a reușit să se pregătească suficient de bine, mhm?

Zâmbetul lui acru se simțise ca o lamă de cuțit lipită de gâtul nostru în așa fel încât să cădem în capcană indiferent de răspuns.

— Consider că ne descurcăm, Artyom revenise printre noi și îl împunsese pe Jonathan Moore înapoi în locul lui. Domnul Fedorov primește feedback, bănuiesc că-l transmiteți și personal dacă doriți îmbunătățiri.

Artyom încasase un cot subtil din partea mea, căci comportamentul lui fusese răutăcios și neindicat într-o astfel de situație.

— Mă voi asigura că voi proceda conform sugestiei dumneavoastră, domnule Kuznetsov!

Ceasul de deasupra capului lui Maximilian indicase că până la miezul nopții era mai puțin de o oră. Invitații se așezaseră în linii perfecte de o parte și cealaltă a meselor lungi, așteptând în liniște apariția managerului lui și a familiei sale.

Apucasem să bat de două ori din picior când o voce joasă răsunase în difuzoarele de prin sală, anunțând solemn apariția lui Aleksei Fedorov. Jonathan Moore și Maximilian Fernsby priveau absorbiți în spatele meu și curând mă văzusem nevoită să mă rotesc ușor pe scaun cât să nu-mi deranjez decolteul și așa larg și nepotrivit. Cu greu îl ochisem pe stăpânul palatului, într-un cerc invizibil care nu cuprindea niciun fel de om, înconjurat de băiatul de mai devreme, Leonid, Natalia și vreo trei bărbați trecuți de cinzeci de ani. Îi studiasem determinată să aflu cine sunt, însă nu găsisem vreo trăsătură comună.

— Unchii și tatăl lui, Artyom îmi șoptise pe grabă, privindu-mă în ochi trei clipe cât să se convingă că i-am înțeles mesajul.

— Și mama?

— Nu mai vrea să o vadă de ceva vreme, vreo cinci ani din câte am auzit.

Închisesem ochii drept confirmare și mă întorsesem la privit, nedorindu-mi să deranjez pe cineva.

— Bună seara, domnilor și doamnelor! Pesemne că Palatul a adunat numai oameni prețioși sub acoperișul lui în această seară.

Speech-ul s-a pus pe pauză cât să-mi dau ochii peste cap și mai apoi și-a reluat cursul firesc, amintindu-mi că Aleksei Fedorov vorbea în rusă și că cei doi străini aveau nevoie de traducere, teoretic.

— Permiteți-mi ca în această situație specială în care ne aflăm, sărbătorind 70 de ani de la înființarea palatului, să-i permit ministrului culturii să preia cuvântul.

În costumul său negru, rusul se arăta politicos și manierat față de oamenii care-i sorbeau cuvintele precum niște sfaturi prețioase, strălucind a bogăție și a superioritate. Natalia se legăna de pe un picior pe altul cu mâinile împreunate în jurul abdomenului și cu privirea direcționată în față, serioasă. Știam că între cei doi nu era decât o liniște dureroasă, lispită de dragoste ori afecțiune din partea celor doi.

Ministrul culturii apăruse de pe undeva și vorbise într-o rusă spartă pe care n-o înțeleesem nici dacă aș fi vrut. Mă durea gâtul și-mi înțepenise umărul după câteva minute bune, însă când dădusem să mă întorc din loc, figura bărbatului din dreapta mea mă înlemnise. Îl simțisem foindu-se în timpul discursului lui Fedorov, însă nu băgasem de seamă că voise să-mi vorbească.

N-avusesem timp să-l privesc cum trebuie, însă îl găsisem cu ochii în decolteul meu, privind cu nesimțire ca și când aș fi fost un exponat. Mă cuprinsese un val de furie, însă se stinsese de îndată într-o văpaie de teamă și dezgust. Părul cu urme de fire albe îmi spunea că era trecut de multă vreme de tinerețile sale și că nici verigheta de pe inelar nu-l ajuta mai mult.

— Bună seara, domnișoară! Sunteți o adevărată prezență în această seară! mă complimentase fără să stea pe gânduri și probabil dorise să-mi sărute mâna ca să-și încheie prima încercare de flirt. O trăsesem într-un mod grosolan, captând atenția celor trei bărbați asupra mea și-mi simțisem obrajii fierbinți de greață și rușine în același timp. N-aveam nevoie să-mi îngreunez mințile cu un tembel vorbitor de engleză care băuse peste măsură.

— Fedra, poți să-mi traduci? Jonathan Moore intervenise cât ai clipi, ochindu-l pe nesimțitul din dreapta mea cu un întuneric de-a dreptul înfricoșător în ochi. Știam că nu voia să-i traduc neapărat, însă plecasem capul în semn de înțelegere și schimbasem locul cu cel al lui Maximilian de îndată, căutând să fiu în proximitatea celui care-mi ceruse ajutorul. Britanicul își așezase mâna peste a mea preț de o clipită scurtă și știu că încercase să-mi câștige privirea căci îl văzusem din colțul ochilor. Artyom, singurul rus veritabil din grupul pe care-l reprezentam, se mutase pe scaunul meu și-l încolțise pe compatriotul său cu o privire aspră și arogantă. Se lăsase pe spate și-și dase sacoul la o parte aparent, involuntar, cât să-i arate bărbatului că nu se juca, ci avea în față un bărbat înarmat până în dinți.

Nici chiar până în dinți...

Pistolul a strălucit în portarma lui Artyom și spaima în ochii închiși ai rusului nesimțit.

— Domnișoara e englezoaica? bărbatul continuare să-și arate interesul asupra persoanei mele în timp ce bărbații de la masă începeau să se foiască agitați.

— Aveți vreo problemă cu străinii, domnule Antonov? Jonathan Moore se sesizase de îndată, vorbindu-i clar în rusă. Știa limba și accentul era veridic, aproape de ce puteai spune că era nativ. Maximilian, în schimb, avea încă ochii lipiți de ai mei și atenția îndreptată asupra rusului pe care americanul părea că-l cunoștea.

— Eu? scuipase cuvintele de o manieră sensibilă, ca și când ar fi fost rănit în orgoliu. N-am nimic, dimpotrivă, străinele-mi par mai frumoase decât ale noastre! râse zgomotos însă se oprise când realizase că nimeni nu era amuzat de replicile sale.

Dacă n-ar fi fost evenimentul, probabil Artyom l-ar fi pocnit peste față, deși nu se cuvenea așa ceva. Artyom schimbase o privire ce denota oboseala cu britanicul și își lăsase greutatea corpului în grija scaunului.

— Nu cred c-o vom scoate la capăt cu el, Maximilian intervenise imediat și adunase asupra lui atenția noastră, a tuturor. Ochii lui albaștri erau la fel de limpezi și fermecători, căci abia acum îl văzusem în toată splendoarea, scânteind a curiozitate și interes.

— Artyom, poți să ceri mutarea domnului? tot americanul continuase, arătându-și interesul față de bărbatul străin turmentat.

— Imediat.

Fusese nevoie de ordinul americanului zăpăcit și un mesaj din partea lui Artyom care să declanșeze nevoia de a-i disciplina comportamentul invitatului. Nici nu știa ce-l aștepta.

O bubuială puternică ne scosese din starea tensionată pe toți, răsunând în întreaga încăpere ca și când cineva ar fi scăpat microfonul. Pesemne că ministrul al cărui nume nu ajunsese în sală își terminase intervenția și că familia Fedorov se întorcea din nou la pupitru.

— În această seară, palatul Ihoriva a câștigat doi acționari noi pe care ne dorim din tot dinadinsul să-i cunoașteți! un bărbat tânăr pe post de MC aruncase cuvintele în microfon cu o viteză amețitoare, zâmbind degajat când mulțimea explodase în aplauze și sunete de încurajare.

Fusesem sceptici la anunțul MC-ului, dat într-un final imitasem aplauzele precum doi papagali care nu știa de ce făceau un astfel de gest. Aleksei Fedorov avusese supremația Palatului preț de câțiva ani și drept integral asupra serviciilor oferite de palat, chiar dacă era proprietate publică. Împărțirea puterii cu alți doi acționari îl lăsa firav și înfiorător de fragil.

— Îi invităm alături de noi pe domnul Jonathan Moore și Luca Nikitin.

Jonathan Moore câștigase trei perechi de ochi asupra lui și mai târziu avea să câștige atenția întregii săli. Bunica avea o vorbă: sluga cea necredencioasă are grijă să-i fure locul stăpânului. Și-mi părea a naibii de potrivită în situația în care se afla străinul de lângă mine.

Plecase de la masă cu un zâmbet ascuns pe chip și din depărtare se mai desprinse un bărbat înalt, cu mersul lent și mâinile împreunate în jurul abdomenului. Între timp, Aleksei Fedorov zăcea în spatele micii scene improvizate ca și când era gata să explodeze, ochindu-i pe cei doi bărbați, gata să-și scoată pistolul și să-i nimicească oricând.

— Noaptea asta nu putea să devină mai interesantă, Artyom comentase în barbă și mă privise scurt cât să se asigure că eram în regulă. Îmi spuneam că n-avea să fie mai rău, dar mai apoi mă lovea realizarea că Jonathan nu era vreun imun la efectele puterii și că putea să fie înzecit mai amar decât rusul.

— Americanul se umfă în pene, ca de obicei. A naibii specimene sunt ăștia! bărbatul turmentat de lângă Artyom năvălise în discuție cu o voce joasă, atragând privirea a jumătate de masă asupra lui.

Nu-l băgase nimeni în seamă.

— Domnul Jonathan Moore deține începând cu data de astăzi 30% din acțiuni și un sfert din drepturile de decizie asupra serviciilor oferite de palat.

Care servicii? Fetele din subsol care vindeau iluzii dulci frustraților din sală? Căci palatul nu era deschis publicului și nici integrat într-un circuit turistic. Era o clădire paravan. Artyom își sucise corpul pe scaunul îngust, mai mult căutându-le pe fete decât ascultând ce se vorbea în mijlocul sălii. Pe de cealaltă parte, Maximilian Fernsby își sprijinea capul într-o mână și citea plictisit traducerile în engleză proiectate pe o pânză de alături. Probabil că îmi simțise privirea căci își întorsese capul în direcția mea fără vreun avertisment, prinzându-mă în fapt.

— Domnul Luca Nikitin deține 20% din acțiuni și împarte dreptul de decizie în aceasi proporție cu domnul Moore.

Ne-am privit în ochi cât vocea impecabilă a mc-ului recita scurtele descrieri pregătite din timp pentru cei doi noi funcționari. N-am citit nimic în ochii lui și nici n-am intenționat să-i transmit ceva căci era în van. Orice conversație dintre o angajată și un invitat de natura lui ar fi fost grav pedepsită, de aceea era mai bine să nu ne creăm probleme reciproce.

— Cedăm cuvântul domnului Moore!

Vocea bărbătească ne smulsese din nou din locurile noastre, întorcându-ne cu privirea spre scenă. Jonathan Moore urcase două trepte minuscule cu un gest de-a dreptul arogant, ignorându-l total pe cel care acum câteva zile îi dicta orice pas în palat.

— Bună seara! brunetul salutase arogant în engleză, urmând mai apoi cu un salut tipic rusesc pe care-l forțase afară din gura sa. Se simțea acreala din glasul său și parcă persoanele pe care le cuprindea cu privirea se reașezau incomode pe scaunele lor.

— Sunt sigur că majoritatea ne cunoșteam, dacă nu ne-am întâlnit recent, cu siguranță vă reamintiți de acel Jonathan Moore de acum câțiva ani.

Vocea-i căzuse imposibil de jos și se simțise gâtuit de emoții, deși îmi era greu a crede că americanul se timorase în fața unei adunături de oameni.

— Mai sunt și sigur că majoritatea dintre voi aveți în minte gânduri diverse despre mine. Că nu m-am mulțumit cu titulatura de colaborator, că vreau să-mi depășesc apropiații, greșesc?

Toată lumea râsese drept răspuns la întrebarea lui, mai puțin Maximilian, Artyom și eu. Păruse câtuși de personală și adresată cuiva anume, însă tipic americanului, tot ce spunea nu era luat în serios.

— Nu sunt aici să aștern promisiuni care nu interesează pe nimeni, întrucât fiecare își cunoaște motivele pentru care călătorește spre Moscova atât de des, însă vreau să spun că restaurarea este menită să-i crească valoarea palatului. O seară frumoasă!

Își încheiase discursul scurt și abrupt, lăsând in urma lui o urmă de dulceață printre acrelile pe care le împroșcase către Fedorov și restul managementului clădirii. Luca Nikitin își preluase și el locul, plătindu-i lui Aleksei cu aceasi monedă a ignoranței. Trăsăturile lui de rus veritabil cu ochi albaștri și păr auriu îl făcuseră să strălucească pe podium, făcand loc pentru vocea sa joasă care odată difuzată în sală, atrăsese atenția tuturor femeilor.

Americanul nu ocupase vreun loc special lângă o masă a persoanelor din conducere, ci se reintorsese la masă cu o privire neutră și mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor. Nu apucase să ne spună vreun cuvânt cum nici noi nu reușisem să-l felicităm căci femeia din dreapta lui îl acaparase total.

Ei, măcar nu voia să-i mai traduc.

Muzica simfonică, dintr-un repertoriu rusesc ce mai fusese dat și la alte petreceri pornise fără vreun fel de avertisment și curând, pe lângă mesele interminabile apăruseră chelneri iscusiți care serveau mâncare. Se pare că cinstea în favoarea noilor acționari îl costase o mică avere pe Aleksei Fedorov.

Artyom îmi făcuse semn să ne depărtăm de masă și după ce murmurase o scuză ieftină pe care Moore nu o băgase în seamă, ne orientasem pașii spre ușile dinspre ieșire în așa fel încât să nu deranjăm.

— Nu le-am văzut pe Julia și Amelie. Nu încă, îmi mărturisise stresat și se lipise de tocul din lemn al ușii de lemn în așa fel încât să vadă mai bine cine trecea pe hol.

— Au zis că-i fac un tur al palatului. Nu te îngrijora, sunt amândouă și știu prea bine să-și poarte de grijă! îmi pusesem mâna pe umărul său și-l strânsesem ușor cât să simtă că-l înțeleg. Poate că ținea la ea precum un bărbat, însă Amelie îmi era verișoară și aveam dreptul să-i port de grijă mai mult decât el.

— Cu ce? Fedra, tu erai singura capabilă să le apere până în momentul în care nenorocitul ăla ți-a luat tija, îmi vorbise de peste umăr cu glas determinat.

— Hai să străbatem holul până în capăt și să vedem dacă se întorc cumva, Artyom! Dacă nu, așteptăm!

Dăduse bosumflat din cap și trecuse peste pragul îngust cu picioarele sale lungi, grăbindu-se să alerge de-a lungul holului imens. Picioarele îmi jucau feste, iar tocurile nu îmi erau nici ele aliate așa că mă chinuiesem destul de tare să-l prind din urmă.

— Dacă nu se întorc?

Artyom nu fusese niciodată într-atât de îngrijorat. Starea lui de spirit se transmitea precum un virus infecțios și curând simțisem același junghi în piept și sentimente amestecate care îmi încețoșau mintea.

— Palatul asta nu înghite oameni, Artyom! ridicasem glasul în timp ce-mi grăbeam pașii spre el. Erau uși de ambele părți care zaceau închise ca și când erau doar simple pete de culoare în pereți, iar asta nu mă încânta. Cine știe ce se afla dincolo!

Când ajunsesem in sincron cu brunetul, cotisem la dreapta cât sa aruncăm o privire înspre celelelalte bifurcatiuni ale palatului, găsindu-le pe cele două fete și pe Leonid în mijlocul holului, parând absorbiți de un tablou uriaș.

— Hai să mergem! mă luase de încheietură brusc și mă trase în urma lui, agitat și zăpăcit. Nu-mi plăcea de Artyom cel aerian, trebuia să recunosc, însă înțelegeam cât de dificil era să-și rețină sentimentele într-un loc precum Ihorivna. Nu se oprise până ajunsesem la mijlocul holului de pe care venisem și când o făcuse se oprise în loc ca să-și tragă sufletul și să-și aprindă o țigară.

Trebuia să recunosc că nici atmosfera din salon nu îmi era pe plac, însă știam că n-aveam voie să stăm atâta vreme depărtați de cei pe care îi asistam.

— Artyom, încearcă să te calmezi! îi vorbisem cu grabă în voce, atingându-i umărul ca să-l aduc la realitate. Gardianul îmi aruncase o privire peste umăr și-mi zâmbise iritat cu țigara încă neaprinsă între buze.

— Astea sunt singurele care mă pot calma în momentul de față!

Țigările. Nu-mi luase prea mult să înțeleg că nu exista o soluție pentru gelozia și durerea din inima brunetului. Oare asta simte fiecare bărbat care trăiește o dragoste neînplinită?

— Fumează-ți repede țigara și să mergem!

Întoarcerea în sală fără el ar fi fost prea bruscă și oamenii precum Jonathan Moore ar fi înțeles că gardianul nu-și îndeplinea sarcinile. Îl urmărisem pe Artyom făcând ture repetitive de-a lungul salonului, câteodată mergând mai mult spre încrucișarea de alei ca și când ar fi vrut s-o vadă din nou. Era tulburat.

— Nu-l pot suporta! Jur că dacă-l văd în fața mea, îl arunc de la geam, Fedra! își recăpătase glasul și îmi luase mâna stânga în a lui ca să mă ghideze în sală.

— Știu. Nici mie nu-mi place, dar n-am să-i arăt asta lui Aleksei. Dacă află că o placi, te spânzură de statuia aia din curte, Artyom! încercasem să dramatizez cu speranța că avea să se teamă și să-și potolească valurile de furie.

— Aș prefera să fiu acolo decât să văd cum idiotul ăla o privește precum o bucată de carne!

Nu știam ce să-i mai spun lui Artyom și nici rusul nu părea că-și mai găsește cuvintele potrivite. Terminase țigara și o aruncase într-un alt ghiveci cu flori, ezitand când realizase că trebuia neapărat să revină în salon.

— Amelie e o femeie puternică și știe cum să se păstreze distanță fața de astfel de specimene! Ai încredere în ea!

Făcuse trei pași înspre mine și mă luase în brațe, strângându-mă de parcă voia să mă storcească.

— Aș vrea să nu-mi fac griji, dar am un cap întreg de ele, Fedra! M-ar omorî să știu că i se poate face ceva de către vreun bărbat deșirat de prin palat.

Înclinasem din cap și după câteva minute mai târziu trecusem pragul salonului cu o reticență vizibilă căci căzusem într-o mare de perechi de oameni care dansau veșnicul vals de început.

— Vrei să dansezi cu mine, Fedra? întrebarea rusului mă luase prin surprindere, însă nu ezitasem să-i răspund. Ca să nu te mai întrebe x și y invitat și mai apoi să ai probleme din partea lui Aleksei! se justificase cu aceeași urmă de încruntare pe frunte, iar eu nu putusem decât să-i accept propunerea.

— Da, chiar.

— Ai și uitat de cei doi? mă luase peste picior cu o urmă de zâmbet pe care o răscolise în interiorul său. Îmi ținuse mâna în a lui și mă purtase în adâncul sălii unde densitatea de domni și doamne era vizibil mai mică.

Nu-mi plăcea melodia și mă strâmbasem când volumul crescuse brusc ca și când voia să ridice mai multe persoane de la masă. Șatenul râse amuzat de figura mea și mă prinsese cu mâinile de talie în așa fel încât să mă aducă mai aproape.

— Aș fi preferat să nu-i fi avut pe cap, recunoscusem învinsă în timp ce mă chinuim să-l privesc în ochi. Era înalt și începea să mă doară gâtul dacă mă chinuiam să-l privesc.

— Dacă nu te-aș fi luat să dansezi, londonezul ar fi făcut-o din nou, Artyom mă tachinase amuzat, însă avusese grija să presare un strop de seriozitate în urma sa.

— I-aș fi spus nu, oricât de nesimțită aș fi arătat în ochii lui, recunoscusem în timp ce mă lăsasem moale în brațele lui pentru a executa o piruetă deșirată. Mă lovisem de un cuplu din spatele nostru, însă scuzele îmi fuseseră acceptate fără prea multă chinuială.

— O invitație la dans poate fi refuzată, însă atenția lui? Am greșit că l-am lăsat să se apropie atât de tare în seara aceea! gardianul rus își mărturisise eșecurile și fusesem de acord cu ele într-o oarecare manieră.

— Am fost prea oameni și avem de suferit, dar vom trece peste.

— Tu ai de suferit, Fedra, și-mi pare rău! Promit ca am să fac tot ce îmi stă în putere să te protejez.

Răspunsul venise sub forma unui zâmbet clar și încurajator, găsind prin sală o mulțime de domnișoare cu rochii de cristal sau rochii lărgute care caudeau admirabil pe corpurile lor. Îl prinsesem pe Jonatjan Moore când se strecurase printre zecile de persoane, având în palme un pachet de țigări.

— La fel cum voi face și eu... și fetele.

În fond nu așa se creease prietenia noastră? Nevoia de supraviețuire ne mânase dincolo de bariere.

M-am întors cu un capitol nou și lung! Ce credeți ca se va mai întâmpla la petrecerea din această seară?
De asemenea, dacă aveți sugestii/idei, sunt aici să le ascult!
Vă pup!
Weekend plăcut!