JONATHAN MOORE

F E D R A K O N D R A T

„Tot ce am iubit, am iubit de unul singur."

Dansasem minute bune, o eternitate după mine. Fiecare melodie se amestecase cu cealaltă și curând devenise un ghemotoc de instrumente clasice care producea gălăgie. Poate că Artyom ar fi ținut-o tot așa întreaga seară dacă n-am fi ochit-o pe Julia întorcându-se de una singură în sală, cu o privire pierdută.

Rusul se smulsese din mâinile mele și mă trase de încheietură după el, știind că am să fac după cum își dorea el și am să-l urmez. Costumul său de un albastru electric răsărise în fața ochilor mei cât timp ne făcusem calea printre oameni și de îndată ce masa noastră începuse să devină vizibilă, ne depărtasem unul de celălalt.

— Doamnișoara Serre unde este? Artyom întrebase fără rețineri, atragând privirea lui Jonathan Moore și al londonezului. Moore se desprinsese dintr-o conversație cu o tânără domnișoară, ba chiar străină după înfățișare, și se ridicase de pe scaun în așa fel încât să poată vorbi de la egal la egal cu el. Fernsby rămăsese la masă, asistând din depărtări la discuția noastră.

— Ce s-a întâmplat, domnule Kuznetsov? N-aveți răbdare ca domnișoarele să-și rezolve probleme și mai apoi să se întoarcă?

Apropoul său murdar se așternuse peste frica din sufletele noastre și devenise o văpaie de furie. Îl știam pe Artyom, îi știam și sufletul său aprig, însă când americanul începuse să-l calce pe bătături, rusul se arătase calm. Neobișnuit de calm.

— Am lăsat-o pe colega mea la baie și n-o mai găsesc, domnule Moore! Julia preluase cuvântul cu glasul tremurând și-și împreunase mâinile la spate.

Nenorocitul de Leonid! Eram furioasă și panicată în același timp, sperând ca verișoara mea să nu fi pățit nimic, ci doar să fi rămas în turul ei pentru cunoștința lui Aleksei. Îl privisem pe Jonathan ca și când ar fi putut face ceva, însă eram sceptică în privința noului acționar al palatului.

Artyom se depărtase de grup când primise un apel brusc, lăsându-mă pe mine și Julia în derivă, iar pe Jonathan în situația jenantă de a-și cere scuze de la domnișoara care spera că bărbatul avea să se întoarcă ca să-i vorbească și să-i acorde atenție.

— Au găsit-o. E în infirmerie!

Glasul lui Artyom pornise alarma, lăsând panica să-mi inunde sufletul. Voiam să plec, dar nu se cuvenea să fac asta sub ochii șefilor mei.

— La naiba! Artyom, Julia, veniți cu mine! Jonathan Moore comandase cu ochii așezati asupra mea, considerând în sinea lui că făcea bine să mă țină la distanță. Gardianul nostru se întorsese pe călcâie, încercând să mă asigure că-mi va ține locul și că va face tot ce-i stă în putere s-o protejeze. Voiam să merg cu ei, însă nu știam dacă îi puteam convinge.

— Domnișoara Fedra mă poate înlocui, e verișoara Ameliei! Julia pledase cu glasul grăbit și timorat, dând de gol un adevăr pe care în afară de Artyom și Aleksei nu-l știa nimeni din palat. Julia făcuse ceva pentru mine, deși nu eram cele mai apropiate și nici nu îmi era datoare riscase, conștientă că dacă îl călca pe Moore pe nervi avea s-o pățească rău.

— Domnișoara Fedra rămâne aici! Să mergem!

Nici nu mă îndoiam că americanul avea să facă ceva în favoarea mea așa că mă așezasem la masă înainte ca cele trei persoane din fața mea să dispară din salonul imens. La masă rămăsese companioana lui Jonathan Moore și londonezul, fiecare dintre ei angajat într-o activitate mai mult sau mai puțin plictisitoare.

Consoarta americanului mă privise pe sub gene de câteva ori, fiind prinsă în fapt de fiecare dată, și continuase să se joace cu inelele de pe degetele ei ca și când voia să mă scoată din sărite. Nu-mi plăcea figura ei, deși trebuia să recunosc că pe lângă toate femeile din sală se distingea printr-o dezinvoltură și eleganță de nemăsurat.

— Scuză-mă, îl cunoști personal pe Jonathan? vocea ei, neașteptat de joasă și vibrantă mă smulsese din starea de veghe în care intrasem, crezând că eu eram cea întrebată. O zărisem de după aranjamentul floral cum îl privea pe bărbatul din dreapta mea, tânjind după atenția lui și mă găsisem judecând-o din nou. Normal că nu avea să se adreseze unei amărâte de recepționere, ci unui afacerist pe măsura pretențiilor sale și mai ales care întruchipa un personaj interesant.

Nu se mai termină seara asta odată? mă întrebasem în sinea mea, privind ignorantă undeva în direcția opusă celor doi. Îmi bătea inima greoi și des, iar gândul îmi stătea doar la cafeaua din față și la cât de bine mi-ar fi prins o gură-două din ea.

— Nu-l cunosc atât de bine, Maximilian răspunsese politicos, simțind că privește în direcția mea ca și când ar fi vrut atât de bine să îndrepte atenția înspre mine. Nu mă deranjasem, îmi plăcea s-o fac pe inabordabila, mai ales în seara aceasta.

— Am auzit că e noul acționar și mă gândeam că mă poți pune la curent cu activitatea lui.

Sau cu sumele din conturi? Dacă cineva i-ar fi spus că americanul intermedia arme de război, probabil s-ar fi întors înapoi de unde venise.

Aș fi vrut să mai ascult discuția dintre cei doi însă un gardian de la recepția rusă venise cu câteva documente de întregistrare care îi erau atribuite lui Jonathan Moore și un acord de confidențialitate pentru american și britanic, menționând că trebuia să le completez la recepție alături de cei doi până la sfârșitul serii. Plecase de îndată, lăsându-mă cu o durere de cap accentuată și o lipsă de chef pentru a administra actele celor doi.

Le strânsesem în poală în așa fel încât să nu se șifoneze și mă oprisem cu privirea asupra lui Artyom și a lui Jonathan. Veneau dinspre cele două uși cu un soi de încruntare pe chip și mă luase teama când nu o găsisem pe Amelie cu ei.

— Mă scuzați pentru deranj! Jonathan Moore i se adresase fetei, în mod special, trăgându-și scaunul ca să se așeze lângă ea. Ardeam de nerăbdare să aflu ce s-a întâmplat, însă bănuim că Artyom avea să-mi spună abia la vestiare, asta dacă avea ocazia.

Îl privisem aspru și insistent pe Jonathan Moore, deși când făcusem contact vizual mă forțasem să privesc prin el. Aveam să-i întrerup distracția precum și el îmi rupsese speranța că aveam s-o văd pe Amelie și să mă liniștesc. Se hrănea din amărăciunea mea, îi plăcea să mă chinuie precum un câine, le fel cum făcea și Aleksei Fedorov. Poate că până la urmă așchia nu sare departe de trunchi.

Trecuse jumătate de oră de când Artyom zăcea în picioare lângă scaunul meu, asistând americanul la discuțiile sale cu domnișoara misterioasă și plictisindu-ne de moarte pe toți trei până când rusul suprem își făcuse calea lângă noi.

— Pentru ce mi-ai cerut atâția oameni când tu stai la discuții cu domnișoara, Jonathan Moore? Aleksei întrebase în rusă cu vocea răgușită a tutun. Părea nervos și agitat, însă nu-l puteam vedea căci era chiar în spatele meu, cu mâinile pe spătar ca și când mă folosea drept apărătoare.

— Ca să nu-i alergi prin sală, Aleksei?

Rusul râse răutăcios și-și trase mâinile grele mai sus pe spătarul scaunului meu, aproape de gât, aducându-mi fiori pe șira spinării. Îmi închipuiam că avea să mă tragă de păr la fel cum făcuse în birou acum câteva săptămâni bune, însă rusul nu avansase așa de repede. Era în public și invitații lui prețioși roiau în preajma mea ca niște albine în căutare de polen, mereu activi și atenți.

— Lasă teatrul. Vreau să te văd beat în așa fel încât să justifici toată minunea de șaradă pe care ai făcut-o când mi-ai cerut atâția oameni! Aleksei turbase, îi simțeam pulsul răsunand în scaun și-mi dădusem seama că era furios, Jonathan, în schimb, zăcea plictisit pe scaun și-l privea serios pe bărbatul de deasupra mea.

— Nu pui femei să păzească un bărbat care e pe cale să se îmbete, Aleksei! Am făcut-o pentru binele lor, nu pentru mofturile tale ori ale mele!

— Domnule Moore, să nu-mi spui că ești apărătorul dreptății când ți-ai bătut joc de ele în parte. Amelie Serre, unde e?

Se lăsase liniște. Cruntă, iute și ascuțită, mă străpunsese ușor, adâncind durerea puțin câte puțin. Jonathan Moore îi aruncase o privirea vinovată către Artyom și apoi revenise la a-și privii palmele adunate în poală.

— Domnișoara Serre a fost victima unui accident, domnule Fedorov! Artyom preluase cuvântul în dreapta mea si se arătase reținut față de întreaga situația, însă nu ezitase să-i comunice problema. Moore n-ar fi făcut asta niciodată.

— Dacă aflu că e provocat de tine, n-ai să mai vezi ziua de mâine! tot rusul din spatele meu se apucase de comentat către american, părând deranjat.

— Am s-o văd, te asigur! americanul zâmbise în timp ce-și scosese o țigară din pachetul gol. Intenționa s-o aprindă după nerăbdarea exprimată în degetele agile.

— Unde-i? rusul continuase nervos, bătând cu unghiile în lemnul scaunului în așa fel încât să-mi strice plăcerea de-al vedea pe Jonathan Moore tras de mânecă. Americanul îl sfidase cu o plăcere sadică pe chip și își îmbâcsise plămânii cu fum până la refuz, răspunzând mai apoi.

— În infirmerie. E bine.

Nepăsarea din glasul lui Moore îmi amintise încă odată că nu trebuia să mă încred in intențiile lui și că n-avea să fie mai mult decât un jucător la masa greilor.

— Domnișoară Kondrat?! Te rog s-o aduci înapoi pe domnișoara Serre până la ora unsprezece și jumătate.

Îl simțisem aplecându-se asupra mea, aducând un soi de aer rece prin jurul gâtului meu ca și când ar fi venit din gerul aspru de afară. Mai apoi își lipise degetele de umerii mei în așa fel încât să-mi provoace o greață fenomenală în stomac.

Artyom, Jonathan Moore și Maximilian Fernsby erau cu ochii pe mine. Îi vedeam, îi simțeam, îi înțelegeam...

— Dacă nu te descurci și simți ceva suspect, o să te folosești de asta.

Aleksei Fedorov îmi plasase pe coapse un soi de geantă pătrățoasă, grea și rece, care-mi presase pielea într-un mod straniu, precum o bucată de gheață grosolană. Nu-mi era imposibil să mă gândesc că-mi pusese în mână, impropriu spus, o armă precum un pistol sau un cuțit. Era Aleksei și-și permitea să se miște în palat după cum dorea el.

— Mergi și nu privi în urma ta, Fedra!

Cu șoaptele lui ademenitoare și cu șocul prezent în membre, mă ridicasem precum un robot ruginit de la masă și trecusem pe lângă gardianul nostru. Inima îmi tresălta de bucurie că aveam s-o revăd sănătoasă pe Amelie, însă o jumătate din bucurie era umbrită de un soi de teamă. Dacă atacatorul ei avea să procedeze în același fel și cu mine?

Plecasem cu geanta din piele a lui Aleksei sub braț, strecurându-mă prin toate părțile în așa fel încât să ajung mai repede. Pe hol fusesem întâmpinată de gardieni puternic înarmați, ale căror priviri îmi fuseseră baricade până la ieșirea către infirmierie și spălătorie. Când orice urmă de bărbat înarmat până în dinți dispăruse în neant, făcusem colțul și deschisesem plicul lui Fedorov.

În căptușeala generoasă a plicului de piele zăcea un pistol mic, nu știam ce marcă era și nici măcar dacă funcționa, căci întregul plic al armei se simțea prăfuit și umed pe vârful degetelor ca și când ar fi stat în colțul unei încăperi uitate de lume. Îndesasem o mână în interior și ridicasem arma din plicul acela de piele, constatând că nu pistolul era obiectul greoi ci învelișul din piele cu închidere metalică.

Mă lovise. Furia mă lovise din vârful degetelor până în vârful capului precum o bâtă de baseball aruncată în vânt după minge. Mi se făcuse greață și mă trezisem îmbrăcată într-un val de înăbușeală. Aleksei Fedorov îmi pusese o armă inutilă în brațe ca să se spele pe mâini de grija unei recepționere care putea să urmeze soarta colegei ei în oricare moment. Dacă mi-aș fi pierdut viața ar fi putut spune oricând că și-a făcut partea  și că era necesar ca eu să fii știut cum se folosea pistolul propriu-zis.

O briză rece mă bătuse pe umeri și mă găsisem împingând arma înapoi, terifiată de vreun posibil atacator ori gardian înarmat până în dinți. O privire peste umăr îmi fusese de ajuns ca să mă liniștesc, în urma mea nu era decât covorul roșu întins pe hol și câteva ghivece cu plante îmbâcsite cu resturi de țigară de către gardieni precum Artyom.

— Hai, Fedra!

Încurajarea mea se simțise solitară în încăperea rece și silențioasă, însă suficient de puternică cât să mă urnească din loc și să mă însoțească de-a lungul holului interminabil. Zeci de intersecții se deschideau în zare, unele mai luminate, altele întunecate și dătătoare de închipuiri, însă niciuna nu mă doborâse.

Căutasem cu interes infirmeria, mai fusesem o singura dată în ea, însă locul ei în palat mi se ștersese din memorie pentru un oarecare motiv. Eram o străină în aripa estică și nu-mi cădea bine necunoscutul, însă strânsesem plicul cu pistolul la piept și intețisem pașii spre locul unde era îngrijtă Amelie. Ultimul hol ieșise în evidență prin lemnul maroniu și linoleumul vechi de o culoare aproape neagră. Mă uitam la fiecare ușă ca și când în spatele ei se afla cineva gata s-o deschidă și să mă lovească în cap, însă pretutindeni plutea liniștea. Prea multă liniște pentru un asemenea palat.

Mai aveam vreo trei uși până în capăt când din spatele meu bufnise ceva, o ușă scârțâise lent.

Cineva o deschisese. O persoană într-o liniște mormântală care știuse de venirea mea.

N-am simțit spaimă, îmi era doar frig și mă grăbeam să mă întorc repede în salonul plin de țigări și băuturi unde căldura îmi înroșea obrajii și-mi amesteca gândurile. Dar aici era frig și mintea nu-mi funcționa așa cum mi-aș fi dori, ba din contră, nu funcționa mai deloc.

După ce gândurile se limpeziseră în propria-mi minte, doi pași apăsați se distinseseră în urma mea precum două bătăi de clopote. Nu le auzisem până acum și apariția lor bruscă mă derutase precum o busolă stricată. O înțepeneală cruntă mă lovise în mâini și picioare, nepermițându-mi să mă autosalvez de la orice m-ar fi așteptat, ci doar îmi alertase inima.

Infirmieria, cu literele elegante împrimate pe materialul de lemn devenise clară sub ochii mei, însă clanța rămăsese încă la mare depărtare de mine, parcă momindu-mă spre ea. Îmi imaginam că apăsam clanța și că o căldură primitoare avea să mă cuprindă dincolo de ea, însă nu fusese decât o mână rece și osoasă care mă trăsese înapoi.

Simțisem relele intenții și încercasem să mă apăr, însă vălul întunecat de deasupra ochilor mei nu se dase înduplecat. Mă durea gâtul și corpul se simțea ușor și țeapăn, amintindu-mi că nici strategia și nici armele folosite nu m-ar fi ajutat.

***

— Au găsit-o căzută în hol.

— La naiba?! Nu-i dăduse Fedorov o armă să se apere?

O durere aspră mă lovise în cap, precum lama unui cuțit ascuțit care tăia prin carne, ori precum un șoc electric scurt și ascuțit când atingeam o priză defectă din casa bunicii. O urmă de lumină se distingea undeva în neant, însoțită de un puternic miros de tutun. Îmi era somn și voiam ca gălăgia din capul meu să dispară și să mă lase în pace, însă vocile cu precădere bărbătești răsunau precum un gong, mai strident și mai puternic pe măsura ce ceasul dicta trecerea timpului.

— I-a dat. Nu poți pune un pistol în mâinile unei miloage sperând că o va face pe prințesa războinică.

Un râset zgomotos mă sâcâise, căutase să aprindă o văpaie care mocnea de ceva vreme undeva în adâncul meu.

Vocile celor doi nu-mi erau cunoscute. Trebuie să fi fost câțiva gardieni din sectoare diferite ale palatului care iubeau să converseze la miezul nopții. Scârțâitul unei uși dictase liniștea peste toți, inclusiv peste corpul meu care se trezise la viață și voia neapărat să mă ridice de pe "tronul" pe care fusesem așezată. Scârțâitul sumbru îmi înghețase sângele în vene, iar sunetul pașilor ce veniseră din urmă precum un cântec de armată mă înțepenise într-o formă sumbră.

1, 2, 3...
1, 2, 3...

Eram pregătită pentru venirea oricui căci teoretic eram încă inconstienta, practic trăgeam cu urechea în caz că Aleksei Fedorov avea să-și vadă angajata pierdută în palatul său precum o ușuratică prinsă strecurându-se în încăperile unui om de înaltă prestanță.

O briză rece îmi ștersese fruntea ca pe un șervețel, aducând în mintea mea tot felul de închipuiri. Răbdare, Fedra!

— Cine naiba e răspunzător de rahatul ăsta?

O rusă moale și încălcită întrerupsese șirul de ironii, dorindu-se a fi puternică și dominantă. Jonathan, Jonathan Moore intrase în încăperea îngustă cu vocea tunând și mâinile haotice aruncându-se pe lângă el. Nu-l vedeam, însă mi-l închipuiam acționând de-a dreptul furios. Auzisem un clinchet metalic și deschisesem ochiul în colțul extern în așa fel încât să pot vedea dacă mi se pregătise o armată gata să mă arunce în subsol. Liber la dreapta și la stânga. Nu vedeam decât un tapet vișiniu care scânteia în lumina galbenă-arămie, arătând mai mult sumbru decât pastelat.

— V-a amorțit limba în gură de la Șampanie!? Mhm?

Vocea-i bubuise precum un trăsnet în încăperea rece și preponderent goală, lovindu-se de toți pedeții.

— Tu!? Să-mi răspunzi acum, când întreb, nu două zile mai târziu. N-am cerut telegrame, ci detalii!

Oricine ar fi fost în dreapta mea ar fi tresaltăt la glasul poruncitor al americanului care cumpărase puterea de la Aleksei, ori viceversa.

— Nu eram pe hol, domnule.

Jonathan râsese aspru și un foșnet de haine măturase încăperea, ca și când cineva fusese târât în fața lui și pregătit să-și înfrunte soarta.

— Unde ați găsit-o?

— La trei uși distanță de infirmerie, gardianul murmurase speriat, gâtuindu-și glasul ca să se potrivească situației. Umil și lipsit de îndrăzneală, sincer și loial față de noile căpetenii, băiatul cu glas tânăr nu mai făcuse asta vreodată și Jonathan Moore profita de el.

— Un invitat a bătut la ușa noastră, domnișoara fiind inconștientă în brațele sale.

O altă voce, groasă și matură, se propagase din colțul cel mai îndepărtat al urechilor, amintindu-mi că nu eram singură în încăpere. O căldură neașteptată îmi urcase până în vârful obrajilor, jucându-se cu liniștea mea pe un fir de ață.

— Cine?

Liniște. O privire aspră căzuse peste mine, o simțisem urcând în sus și jos, poftindu-mă să-mi deschid ochii și să mă dau de gol, însă nu-i cedasem.

— Nu știm. L-am văzut de puține ori prin Palat.

— Și de mai puține ori prin zona infirmeriei! completase și a doua voce masculină, stârnind furtuna. Nu voiam să mă gândesc la cine putuse să fie, însă aveam o presimțire care speram să nu se concretizeze pe buzele nimănui.

— Avea accent? Britanic? Moore îmi năruise speranțele doar într-o clipă, speculând fără prea mari eforturi făptașul, după cum credea el.

— Da, da. Nu vorbea rusă! cei doi se sincronizaseră precum niște roboți programați cu vocile solide și sigure. N-aveau de ce să mintă, însă totuși speram că britanicul nu se implicase în așa ceva.

— Vreau să-l văd, în cea mai mare discreție. Aduceți și o asistentă medicală pentru domnișoara, nu arată prea bine.

Se apropiase, pașii lui se amestecaseră printre cei ai gardienilor, dar îl simțisem mai aproape de mine cu orice secundă. Nu-mi plăcea și-mi venea să deschid ochii și să fug, însă nu eram sigură că pot pășii cum trebuie ori că nu mi-am fracturat ceva.

— Nicio noapte nu-i ca alta în nebunia asta de palat! vocea lui guturală îmi dăduse impresia că se adresase cuiva, însă liniștea mormântală mă convinsese că își vorbea sie însuși. Doar melodiile clasice de la etajele superioare mai rupeau atmosfera dezolantă, pe lângă care se amestecau și glasurile invitaților de pe holuri.

Un foșnet de haine se auzise atât de aproape de urechile mele încât aproape că tresărisem de uimire. Jonathan Moore nu părea să fie atât de înfricoșător precum Aleksei Fedorov, însă nu-mi inspira nici el prea mult tact. Micile momente de normalitate păleau în fața faptului că negociase arme de război între state cu practici violente. Era aspru și lacom pentru bani și influență, nu pentru oameni și respect.

O atingere scurtă și rece trimisese fiori în șoldul stâng, oprindu-mi respirația în piept. Luase plicul cu pistolul lui Aleksei, cel mai probabil, ca să se asigure că nu l-am ascuns pe nicăieri. Aveam impresia nu de puține ori că americanul bănuia că intențiile mele era malefice și că aveam oricând dorința de a stârni vreun eveniment tragic prin palat. Spre liniștea lor, n-aveam să ating vreun pistol decât dacă mi-l îndesau pe gât.

Materialul din piele scârțâise sumbru sub mâinile americanului, lăsând cale mătăsii din interior. Pistolul sunase a gol câteva clipe mai târziu, iar pufnitul ironic al americanului mă făcuse să cred că era de partea mea.

Aleksei Fedorov mă împinsese în fața pericolului fără să-i pese că aveam să pățesc ceva, deși era evident că oricine ar fi atacat-o pe Amelie avea să lovească și a doua oară. Mesajul fusese clar, însă nu și pentru căpetenia palatului.

Preț de câteva minute bune zăcusem țeapănă, cu Jonathan Moore plimbându-se prin sală fără de răbdare. Aceeași ușă veche vestise, mai întâi, venirea asistentei medicale, persoană prin intermediul căreia aveam să-mi deschid ochii confuză.

— Abia am reușit s-o tratez pe cealaltă, femeia vorbise cu o voce acră, dar totuși politicoasă, foșnind prin câteva lucruri metalice. Nu se aștepta ca Jonathan Moore să-i răspundă, simțeam asta în glasul ei, și totuși vorbise.

— Nu vă este permis să le transferați la spital?

— Pentru ce? îl certase scandalizată. Au îndurat amândouă mai rău de atât, iar rănile pe dinăuntru trec cu timpul.

Liniște. O compresă rece asezată peste laterala stângă a gâtului mă oprise din respirat, suprimându-mi gândurile încă odată.

— Râzgâiata cealaltă și-a scântit o încheietură, câteva calmante și până mâine n-o să simtă durerea. Asta nu pare prea afectată, au încercat să-i taie gâtul, dar n-au reușit decât s-o zgârie puțin. Sțiți cum e, nenorociții au mereu noroc de partea lor!

Inima îmi sărise o bătaie, din nou. Știam că nu dădeau doi bani pe noi, însă nepăsarea exprimată chiar în fața ochilor mei mă lovise pe dinăuntru. Ar mai fi avut puțin până să ne spună că ne-am făcut-o cu mâna noastră, însă nu erau atât de absurzi.

Compresa rece fusese înlocuită cu o alta și în locul senzației răcoritoare își făcuse apariția o senzație usturătoare la început, care se absorbise în piele și începuse să usture.

— Mhm, mă trezisem gemând fără să vreau, spunându-mi în sinea mea că ar fi trebuit să mai tac și să îndur. Poate că aș fi aflat mai multe despre părerea celor din Ihorivna și aș fi știut cui să-i pun piedici, dar eram o miloagă fără rezistență.

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. O să mă gândesc la asta data viitoare.

Tavanul pictat îmi apăruse în cale prima dată, mai apoi fața solemnă a americanului care privea indiferent de deasupra mea. O altă senzație arzătoare îmi cuprinsese gâtul cu lăcomie, paralizându-mă la locul meu. Știam că-mi dezinfectau rănile, însă sub ochii americanului mă simțeam înlănțuită pe o masă de anihilare.

— Domnișoară Fedra, știți cine v-a atacat?

Nu-mi aminteam prea bine nici măcar momentul atacului, darămite cine venise în spatele meu. Înghițisem în dezgust, gustând amărăciunea de pe limbă și strângând din ochi când mă întâlnisem cu o senzație grețoasă.

— Nu știu.

Abia murmurasem printre dinți.

— Dacă nu dorești să cooperezi cu mine, domnișoară Kondrat, vei colabora cu alții și nu cred că-ți va plăcea!

Presiunile lui nu mă intimidau căci nu puteam pătrunde sub ceața care trona peste momentul atacului. Era inevitabil că avea să mă preseze, asta făcuse toată viața lui și nu avea să se oprească aici. Drept răspuns îl privisem direct în ochi, refuzând să-i adresez vreun cuvânt.

— Vă rog să mă lăsați, doamnă.

Jonathan Moore scăpase de asistenți și martori fără prea mare chinuială, lăsând încăperea cea mare drept singurul martor la ceea ce se dorea a fi o discuție lămuritoare. Făcuse trei ture prin jurul mesei din mijlocul încăperii, cu mâinile la spate și capul drept, semănând al naibii de tare cu un soldat rus din filmele vechi. Îi mai trebuia un costum, o pușcă și un ecuson demn de forțele armate de prin comunism.

— O femeie care trece prin violențe constante simte când i se pregătește ceva. Ți s-a dat o armă, Fedra! De ce n-ai folosit-o?

Moore se oprise pe loc, aruncând săgeți înghețate înspre direcția mea. N-avea stare și agitația din interiorul lui se potolise doar cu o țigară între buzele lui care tânjea a fi aprinsă. Nu-i răspunsesem, nu la momentul la care își dorise.

— Vorbește cu mine, la naiba! Crezi că am venit să te mângâi pe creștet pentru prostia ta? rigiditatea căpătase proporții în interiorul lui, împingându-l spre mine ca și când ar fi fost gata să mă lovească.

— Nu știu să mă apăr.

— Huh, pufnise amuzat, cu sprâncenele ridicate și zâmbetul ironic pe buze. Încerci să mă scoți din sărite, Fedr-

Ușile negre scârțâiseră sumbru în încăpere ca semnal de atenția asupra noilor invitați, iar Jonathan Moore își corectase postura, reușind să scoată din interiorul sacoului o brichetă aproape goală. Nu eram gata să dau cu ochii de britanic, îmi spusesem asta încă de când aflasem că el fusese salvatorul meu.

Curând, de după ușă apăruseră cei doi gardieni afurisiți, adăpostind în spatele lor un bărbat blond cu ochi albaștri, timorat. Săracul trebuie să se fii speriat teribil când cei doi bărbați veniseră înarmați până în gât, cerându-i să lase băutura și femeile în urmă. Nu m-ar mira nici dacă aș afla că l-au smuls dintre cearceafurile vreunei femei din subteran, judecând după hainele dezordonate de pe el.

Nu-mi păsa de el atât timp cât nu era Maximilian Fernsby.

— Am cerut Maximilian, nu Maxence, Jonathan murmurase serios din locul în care se afla, încercând parcă să mă acopere de ochii străinului.

— Am înțeles, domnule Moore!

— Dacă ați fi înțeles nu ați mai fi venit cu persoana gresită! brunetul murmurase printre dinți cât timp usa îi înghițise pe cei doi gardieni, din nou. Două clickuri de brichetă dăduseră naștere fumului din încăpere cât timp Moore tăiase distanța dintre noi. Voia să mă înfluențeze să-i mărturisesc tot când însuși mărturia lui nu avea mai mult de trei cuvinte.

— Nu știi să te aperi, huh?! îmbuibase cuvintele în timp ce se chinuia să-și păstreze țigara printre buze. Îmi luase încheietura fragilă și mă ridicase în șezut cu un gest brusc și puternic, speriindu-mă. Îmi simțeam ochii mari și disperați după scăparea din brațele lui, orice aș fi ținut în ochi se revărsase asupra lui și-l oprise.

— Dă-mi drumul, domnule Moore!

Plăcerea de a i se răspunde fusese satisfacută fără prea multe insistențe, iar pacea-i cuprinsese fruntea precum broboanele de transpirație care-i curgeau pe frunte. Nu era cald în încăpere și nici nu era îmbrăcat prea gros, și totuși lui Jonathan Moore i se scurgeau stropi de îngrijorare pe frunte. Îl privisem în ochi și el făcuse întocmai, ca și când ar fi vrut să-mi spună ceva.

— Jonathan! La naiba cu „domnule Moore"! zbierase atât de tare încât glasul jos îi vibrase în toate cănile și vasele de marmură, ba chiar și în oasele mele. Avea să mă omoare dacă mai stăteam mult în preajma lui.

Trăsese o gură de aer adânc în piept și așteptasem liniștea mult dorită. Capul îmi ardea fără îndurare și picioarele îmi erau moi și umflate. Încă îmi era imposibil să merg, iar mâna lui caldă se simțea insuportabilă pe osul subțire al mâinii.

— Jonathan, te rog să îmi permiți plecarea! Sunt convinsă că domnul Aleksei Fedorov mă așteaptă! revenisem mai calmă, sperând că nervii americanului din fața mea aveau să se evapore.

Îmi părea că odată ce preluase o parte din acțiuni se transformase fără să aștepte. Înhățase puterea cu gherele precum un vultur și nu-i păsase cui avea să-i dea cu aripile în cap atât timp cât zbura cât mai sus. Îl citisem prea bine pe Moore, nu-mi pusesem încrederea în el căci știusem că n-avea să fie mai bine. Și avusesem dreptate.

— Nu ești așteptată nicăieri, Fedra. Ce-i în capul tău, mhm? Știai prea bine că ai să fii atacată și totuși, ai mers să te întâlnești cu prietena ta de parcă nu mai aveați timp să vă vorbiți.

Era frustrat. Își ștersese fruntea, lăsând degetele lungi să-i treacă prin păr ca și când voia să și-l smulgă din cap. Pentru un om care trebuia să sărbătoarească obținerea acțiunilor, singurul sentiment pe care părea să-l trăiască era furia.

— Amelie Serre este ruda mea. Nu-mi spune că n-ai face la fel dacă locul ei ar fi preluat de soția ta,... Jonathan. Mă chinuisem să-i spun pe prenume căci mă dezgusta de fiecare dată când îmi zâmbea murdar, amenințând să-mi ruineze viața.

— Zău? Soția mea n-ar fi într-un astfel de jeg.

Vorbea cu dezgust ca și când n-ar fi vrut să-și implice soția într-un astfel de rahat, mai mult, câteodată îmi dădea impresia că vorbea despre ea ca o fantoma, ca o persoană inexistentă. Înghițise în sec și-mi lăsase mâna în pace ca să apuce arma mea de pe măsuță.

— Și tot eu nu mi-aș lăsa soția să-mi stea cu gluma asta în mâini. Prostia asta e ușoară precum o pană, Fedra, n-ai să aperi nicio muscă cu ea!

Mă găsisem înghițind în sec, nu la ideea că arma era descărcată, ci la distanța tot mai redusă dintre noi. Aveam impresia că ochii lui albaștri se vor acoperi din nou de o ceață întunecoasă și furia îi va conduce mintea. Că mă va plesni într-atât de tare încât îmi voi pierde conștiința,l.

— Nu mă pricep la arme, comentasem scurt și neutru, arătând zero interes pentru bărbatul din fața mea. Ce-i păsa lui de viața mea? Dacă aș dispare de pe fața pământului, în ochii tuturor celor de la palat aș rămâne drept o amintire a ceea ce era Fedra Kondrat, recepționeră pentru clienții din afara Rusiei.

Mă privise direct în ochi, îndelung cât să-mi oprească respirația pentru secunde, și mai apoi bufnise într-un râs absolut zeflemitor. Îmi creștea nervozitatea cu bună intenție, probabil dorindu-și mai mult de trei cuvinte aruncate mecanic în direcția lui.

— Nu? Oare nu tu erai cu ditamai tija metalică inserată în corset?

Mă enerva îngrozitor.

— Domnule Moore, discuția deja nu mai are sens! nu-l privisem în ochi, ci mă smulsesem din calea lui cu intenția de a pleca din încăperea în care mă aflam. N-o mai văzusem până acum și deși pereții îmbrăcați în catifea vișinie arătau extraodinar, aerul din interior era cât se putea de sumbru.

Mă prinsese din urmă cu agilitate și apăruse în calea mea, strângând sacoul în jurul său cu o expresie serioasă pe chip. N-avea un corp prea masiv, însă înălțimea lui extraordinară mă făcea să mă simt nesigură.

— Are, afirmase sigur pe el și se apropiase de mine când mă așteptam mai puțin, lipindu-și degetele de maxilarul meu. Îmi simțisem inima oprindu-se în gât când atingerea lui Jonathan Moore, atât de rece și puternică, îmi ghidase capul mai sus.

— Când te vei uita în oglindă, vei înțelege cât de aproape ai trecut pe lângă moarte, Fedra! Nu te juca, știi prea bine cu cine ai de a face!

Fața lui sternă, rece, dar expresivă trimisese fiori pe șira spinării și-mi amintisem că pe gâtul meu aveam o urmă fină, singurele urme vizibile ale atacului meu, exceptând durerea care îmi amorțise toracele.

Poate că brunetul cu păr ondulat ar mai fi avut de spus lucruri la adresa mea, însă gălăgia de pe hol îl făcuse să se retragă ușor de lângă mine.

— Ia loc, domnișoară Kondrat! Îmi permit să cred că încă nu ți-ai revenit în totalitate și că mai ai nevoie de odihnă.

Aș fi avut nevoie de odihnă în propria mea casă, unde palatul nu-mi servea drept carceră, iar ochii străinilor lacomi nu-mi invadau liniștea. Procedasem întocmai cum mi se ceruse, țintind cu ochii un divan somptuos, din aceeași culoare predominantă de vișiniu.

Oare Maximilian avea să vină cu cei doi bărbați ca să mă vadă, ori era deja plecat din nebunia de încăpere în care se reîntoarcea de fiecare dată de bună voie? Aveam emoții și-mi simțeam pielea cum se pârjolea sub un val de căldură iscat din senin, cum inima mi se întorcea de pe o parte pe cealaltă încercând să nu mă prăbușească la pământ.

Pantofii bărbaților se auzeau din ce în ce mai tare de după ușa masivă, accelerând bătăile inimii și împingându-l pe noul manager să tragă din țigară pentru o ultimă dată. Se mișcase cu pași lenți spre masa din mijlocul încăperii și storcise țigara în ceea ce mi se părea a fi o scrumieră din cristal. Nu vedeam până acolo și nici candelabrul vechi nu reușea să lumineze îndeajuns încăperea.

— Domnule Moore, invitatul a sosit!

Glasul bărbatului nu surprinsese pe nimeni, iar Moore încuviințase din cap obosit, sugerând să fie primit.

— Rămâneți afară, domnul Fernsby să între!

Înghițisem în sec cu greu și-mi căutasem o masă sau fereastră asupra căruia să privesc. Londonezul intrase într-o încurcătură oribilă din cauza mea și nu știam dacă aveam curajul să-l privesc în ochi pentru asta. Mocirla de care îl amenințasem devenise cât se poate de reală și avea să ne îngroape pe amândoi.

Poate că nu aveam suficient curaj să mă uit în direcția lui, însă o făcusem cu un stoicism de care nu mă știusem capabilă. Maximilian Fernsby intrase în încăpere impunător, cu o expresie neutră, arătându-se mai degrabă politicos decât orice altceva.

— Bună seara, domnule Moore! salutase primul, întrucât americanul uitase de orice urmă de omenie.

Jonathan, care își sprijinise trupul de pervazul geamului înainte ca Maximilian să intre, se desprinsese cu lene și făcuse câțiva pași cu superioritate.

— Bună seara, Maximilian! Aș avea nevoie de niște detalii despre ceea ce s-a întâmplat acum câteva momente cu domnișoara Kondrat.

Oricât de tare încerca americanul să închege relații de prietenie cu oamenii de pe aici, primea aceeași falsă politețe pe care nu și-o dorea. Maximilian, într-un moment mai scurt decât o rază de soare în iarnă, aruncase o privire în direcția mea și se reașezase pe picioare înainte de a vorbi.

— Mi se comunicase că aveam de semnat câteva documente și m-am pierdut pe holuri. Pe domnișoara Kondrat am găsit-o, fără să vreau, chiar pe aici.

Londonezul se ținuse ferm și distant în discuție, deși de fiecare dată când îmi pomenea numele de familie simțeam că ezită și că se încălcește în cuvinte. Nu îi era obișnuit, știa că mi se adresa mereu în cele mai informale modalități, însă nici nu avea habar cât de tare mă salva prin felul în care vorbea despre mine.

— Ai văzut-o pe atacatoare?

— Greu de aproximat. Însă cred că era vorba de o femeie.

Hello Hello
Am revenit după o pauza neașteptata, însă in ultimele zile m-am luptat cu niște probleme de sănătate.

Cine credeți că este femeia care le-a atacat pe Fedra și Amelie?
Ce credeți despre Jonathan și puterea pe care o are acum în palat? Vă aștept să vorbim în comentarii! Vă pup! 😘