F E D R A    K O N D R A T

O femeie.
Era o femeie.

Cuvintele lui Maximilian se învartiseră în capul meu precum alcoolul din vinul servit pe mesele de la petrecerile lui Aleksei Fedorov.

— O femeie, Jonathan apreciase pentru el încă odată, sprijinindu-și bărbia în palma dreaptă. Stătuse țeapăn cât am numărat de la unu până la treizeci și probabil că își amintise de existența noastră căci se retrăsese din gândurile sale cu un oftat puternic.

— N-am să cer detalii despre cum arăta căci îmi închipui că nu ai văzut-o de la o asemenea distanță, Maximilian.

Londonezul dăduse scurt din cap și își îndesase mâinile în buzunarele pantalonilor, părând destul de relaxat în fața lui Moore.

— Cred că ar fi potrivit să măriți securitatea pentru domnișoarele care lucrează în palat. Având în vedere ce s-a întâmplat și acum câteva săptămâni..., londonezul atinsese un punct sensibil pentru toți cei din conducerea palatului, impresionându-mă cu stoicismul de care dăduse dovadă.

Ar fi putut face trei pași înapoi la producerea fiecărui eveniment negativ, însă Maximilian procedase exact invers. Se apropia de miezul problemelor de fiecare dată ca și când ar fi fost atras înspre ele. Îmi era teamă să nu se ardă într-o bună zi.

— Voi propune sugestia mai departe, Maximilian. Știi prea bine că nu țin de mine astfel de decizii.

Chiar așa? Chiar știa Maximilian ce putea și nu putea face americanul în privința noastră. Îmi închipuiam că nici măcar nu îl interesa...

— Ok, atunci cred că e timpul să mă retrag. O seară frumoasă, Jonathan!

Credeam că avea să plece și să dispară după ușile masive, însă Maximilian îmi zâmbise cu ochii, subtil și atât de frumos încât mă simțisem neîndreptățită să primesc un astfel de tratament din partea unui invitat al palatului.

— La revedere, domnișoară Kondrat! Mai avem de semnat contractele în această seară și bănuiesc că ne mai vedem.

— Dacă nu mă va înlocui cineva, cu siguranță. O seară frumosă! urările de rigoare fuseseră trimise cu un ton cât se putuse de calm și profesional, sperând să nu atrag atenția nepotrivită a altcuiva.

Maximilian Fernsby afișase un zâmbet politicos și dispăruse din cameră fără vreun fel de asistență din partea celor doi bărbați care veniseră cu el. În schimb, Jonathan Moore rămăsese cu privirea ațintită asupra ușii, probabil contemplând tot ce se întâmplase în ultimele ore.

— Îl cunoști?

Întrebarea lui mă luase prin surprindere, însă nu mă lăsase fără răspuns.

— Nu. Am colaborat în primele sale veniri la palat, dar doar atât.

— E britanic. La fel ca tine—mă rog, tu ești pe jumătate, constatase cu tonul vocii schimbat, împrăștiind un soi de răceală în sufletul meu. Îi plăcea să menționeze tot felul de detalii ca să țină evidența fiecărei persoane si să amintească într-o manieră mai mult sau mai puțin elegantă că știe totul despre viața privată a respectivei persoane.

— Accentul îl trădează.

Aș fi vrut să râd la propria mea glumă, însă mă abținusem să nu exagerez cu ceea ce mi se permitea prin preajma americanului. Maximilian Fernsby deținea un accent britanic extrem de fin, care-l făcea de zece ori mai atractiv pentru fetele din sală decât un oricare alt invitat.

— Mhm.

Zăcuse pentru alte zece minute pe pervazul geamului și mai apoi se ridicase lent și prefigurativ, căutând ceva pe pereții vișinii ai încăperii în care ne aflam.

— Am să-ți înapoiez tija metalică, domnișoară Kondrat, dat fiind faptul că problemele de securitate devin din ce în ce mai dese și nu-mi doresc să am pe conștiință vreuna din fetele de la recepție, cu atât mai mult angajatele din afara Rusiei.

Avusese aceeași întrebuințare și cât fusese inserată în corsetul meu, însă furia și faptul că mă golise de tot arsenalul meu nu avea să fie uitată. Așteptasem în liniște până când scosese dintr-o cutie bucata de fier subțire, bucată ce purta amintirile a atâtor de multe lucruri cu impact negativ asupra mea.

— E a ta, dar cu o singură condiție.

Încântarea mi se scursese de pe chip într-o clipă, iar Jonathan băgase de seamă că nu-mi plăcuse oferta lui. Deși nu voiam să comit vreo greșeală, mă arătasem deschisă la a asculta propunerea noului acționar.

— Și care e aceea, domnule Moore?

Se încruntase teribil când mă auzise spunându-i numele de familie și venise înspre mine cu aceeași superioritate în mișcări, oprindu-se chiar cu doi pași în fața mea.

— Domnișoară Kondrat, nu-mi mai răcesc gura cu tine căci văd că vrei să fi tratată drept vreun fel de sclavă.

— Nu, domnule Moore, nu îmi doresc să fiu tratată astfel, dar nu cred că e locul potrivit să-mi expun ideile despre cum trebuie să fiu tratată. Nu folosesc prenumele față de niciun alt superior, ci doar față de colegii mei, și nu plănuiesc să schimb asta prea curând.

Jonathan mă privise direct în ochi, parcă încercând să se strecoare pe sub valul de neutralitate pe care îl afișam la suprafață. Avea ochi albaștri și păr creț și semăna cu primul iubit al Ameliei. Atât aveam în cap când îl priveam.

— Fie, cedase obosit și preluase cutia în care depozitase tija metalică. O poți purta din nou doar cu o singură condiție, Fedra! Vreau s-o introduci în corset de față cu mine.

Ce naiba!

— În caz că încerci să te răzbuni pe mine, vreau să știu de unde o să pornești atacul.

Nu știu de ce, dar mă lovise un val de căldură în obraji și roșeața istovitoare izbucnise peste tot pe fața mea. Mă simțeam precum o hoață prinsă în fapt, care trebuia să-și arate modalitățile de a fura. Și nu se simțea tocmai demn, deși știam că ce purtam în corset era strict pentru protecția mea.

— Să nu-ți închipui că-l scot ca să ciuruiesc fiecare om de care nu-mi place, mă apărasem fără politețuri. Au fost momente neplăcute la începuturi când nici măcar nu aveam un gardian care să ne însoțească, începusem să povestesc în timp ce apucasem bucata metalică între degete. Era rece și neatinsă, mai ascuțită ca niciodată, și cu înfățișare nouă.

— Ce fel de situații? întrebase curios, cu privirea lipită de metalul dintre degetele mele. Se sprijinise într-o mână de masa de lângă el și continuase să mă asiste de parcă ar fi fost cel mai normal lucru, de parcă îi arătam cum să-și facă nod la cravată.

— Nu-mi face plăcere să vorbesc despre ele, respinsesem ocazia de a povesti fără prea multă ezitare, știind că nu se cuvenea să-i umplu capul cu povesti neplăcute. Povești despre cum eu și Amelie fusesem agasate de doi bărbați beți într-o baie dărăpănată și aproape violate dacă Artyom nu ar fi apărut să ne ajute.

— Am întâlnit oameni din palat, o mulțime, care-mi spuneau că și-au nenorocit viața aici. Luase o ultimă țigară din pachetul său și după ce o impinsese între buze, se întinsese peste masă cât s-o aprindă de la una din lumânările albe care ardeau în sincron perfect într-un sfeșnic. O claie de fum densă se formase în jurul capului său la prima expirație, iar inelul de pe degetul arătător, singurul de altfel, mă făcuse să mă întreb de ce nu-și purta verigheta.

— Droguri, căsnicii terminate din cauza relațiilor extraconjugale consumate prin toate colțurile astea murdare, împrumuturi neonorate... si altele. Nu-ți face bine să stai mai mult de câteva luni aici, Fedra!

Înghițisem în sec la avertismentul lui, la sentimentul de sumbru si hilar care venise la pachet cu tonalitatea vocii lui. Simțisem fiori pe șira spinării, de parcă Jonathan trăise în palat ceva ce pe mine încă nu mă găsise, încă nu mă consumase. Trecuseră mai mult de șase luni, ce-i drept nu eram extraordinar de bine, însă nu mă schimbasem prea tare.

— Revenind, întrerupsesem discuția, simțind că americanul bătea deja într-o zonă cu aspecte mult prea personale. Singura modalitate prin care inserez chestia asta metalică e să deschid capacul minuscul de la canalul inserat în corset.

— Cine s-a gândit la asta? Jonathan întrebase curios în timp ce se aplecase cât să observe mai bine sistemul de închidere. Nu-mi plăcea proximitatea atât de redusă dintre noi, însă o acceptam dacă mă gândeam că întâlnirea noastră ajungea la final, deja.

— Îndrăznesc să cred că n-o să-i concediezi, lansasem temerile mele în aer, sperând că nu avea să-i distrugă cariera lui Artyom.

— N-am să fac asta, e omul care vă apără, până la urmă, vorbise cu țigara încă între buze și se ridicase la nivelul meu. Mă privise în ochi cât timp își luase țigara între buze și își rotise capul în dreapta în așa fel încât să nu mă umple de fum. Spre deosebire de Aleksei, americanul avea ceva mai multe maniere și nu ezita să le arate.

— Artyom, gardianul nostru.

— Am înțeles. Se pare că sunt pregătit în caz că vrei să mă ataci, domnișoară Kondrat. Important este să fii și tu pregătită.

Dădusem din cap în sens afirmativ și-mi împreunasem mâinile din automatism, așteptând să fiu lăsată să plec în mod oficial.

— Pregătită să fiu atacată de dumneavoastră? o urmă de amuzament se amestecase printre cuvintele mele. Jonathan zâmbise strâmb la gluma mea și mă pironise cu ochii săi de gheață, bucurându-se, aparent, că scosesem mai mult decât cele trei cuvinte standard.

— Niciodată, domnișoară Kondrat. Peste cinsprezece minute se finalizează timpul dat de Aleksei. Mă gândesc că nu vreți să reveniți în salon când timpul a expirat, nu-i așa?

— Desigur. O seară frumoasă! murmurasem înainte de a-mi face ieșirea din încăperea vișinie, găsind în fața ochilor tablouri cu persoane din familia Fedorov.

— La revedere, Fedra! Avem niște acte de semnat mai târziu, nu vei scăpa de mine.

Nici nu îmi închipuiam că se va întâmpla un astfel de lucru, domnule Moore.

Îmi plimbasem ochii peste tablourile aliniate la perfecție pe peretele din fața ochilor mei și înainte de a ieși din încăpere, remarcasem un cuplu. Jonathan Moore și Antonina Fedorov Moore.

Soția lui depășise condiția de persoană fantomă și căpătase formă fizică în ochii mei. Cu gândul acesta trecusem pragul spre holurile reci, apreciind că femeia de la brațele americanului era frumoasă și blândă în trăsături.

Nicio schimbare pe hol. Întunecimea era la fel de densă, iar gărzile evaporate de pe fața pământului. Poate că Jonathan Moore nici nu-i spusese rusului despre incidentul petrecut, și chiar dacă ar fi făcut-o, mă îndoiam că Aleksei avea să-și toarne banii în sisteme de securitate pentru angajați. Băuturile au întâietate.

Pășisem alertă pe hol, însă îmi era cam imposibil să aproximeze în care parte a palatului eram și pe unde trebuia s-o apuc. Nu mai fusesem niciodată prin astfel de încăperi, exquisite, de astfel, care nu-mi păreau a aparține a unor simpli angajați.

Mă învârtisem de câteva ori pe holuri, însă nu fusesem capabilă să depășesc labirintul de holuri trase la xerox. Panica intervenise rapid, amintindu-mi că aveam un ceas invizibil care-mi spunea că nu aveam mai mult de cinci-zece minute la dispoziție. Până la urmă îmi găsisem calea afară din aripa vestică a palatului, după cum realizasem când îmi răsăriseră în cale birourile managerilor și administratorilor. Nu mai fusesem niciodată pe aici și judecând după chicotele feminine de după ușile masive, erau permise doar fetele din subsol.

***

Îmi vedeam fața lungită în paharul din fața mea și eram cât pe ce să bufnesc în râs dacă n-aș fi căscat dintr-o dată. Toată șarada din mintea mea nu apucase să se concretizeze. Imi era somn, poate din cauza analgezicelor pe care Julia mi le vârâse în palmă când nu se uita nimeni la noi, poate din cauza melodiilor cântate la pian într-un mod absolut chinuitor. Știam un singur lucru, și anume că dacă nu mă ridicam de pe scaun în zece minute, aveam să cad lată printre paharele de pe masă.

— Mai poți? Artyom mă întrebase subtil la ureche, privind în direcția opusă. Revenisem la ordinea veche de la masă, Artyom și eu contra Jonathan Moore și Maximilian Fernsby. Londonezul mă privise insistent toată seara, deversându-și privirea doar când era întrebat câte un detaliu de către Jonathan ori trebuia să cunoască alți invitați.

— Nu-mi spune dacă mai pot, Artyom. Cred c-am să adorm aici! încercasem să zâmbesc în speranța că poate aveam să îndepărteze starea de letargie în care înnotam de jumătate de oră. Ba chiar mă apucasem de legănat picioarele pe sub masa îmbrăcată în mătase și din pură neatenție, mă lovisem de ceea ce presupunea că erau picioarele londonezului. Îmi înghețase sângele în vene pentru o secundă și nu mă sinchisisem a face altceva decât a privi pe lângă Maximilian. Îi simțeam ochii asupra mea și nu îndraznisem să fac contact vizual, ci cel mult să-mi fac drum cu ochii pe lângă el.

—  Julia și Amelie vin înapoi peste jumătate de ora și îți vor tine companie. Amelie e bine, o doare puțin brațul pe care a căzut, e normal.

Artyom prinsese ocazia să strecoare câteva informații despre verișoara mea, care îl asista încă de dinaintea întoarcerii mele pe Aleksei Fedorov. Mă bucuram în sinea mea că Amelie nu pățise nimic, vestea venise precum un jet de apă rece, aproape că mă adusese la viață.

— Ai văzut-o? continuasem discuția, deși simțisem că orice gest ori cuvânt adresat lui Artyom era urmărit și analizat. Îmi vărsasem ochii în ai lui Artyom, agățându-mă cu toată puterea mea de privirea lui.

— Mhm, arată bine.

Înțelesesem că zâmbea, nu cu buzele ci cu ochii. Niciunul din noi n-avea dreptul să se comporte precum un copil, râzând sau zâmbind invitaților, ci trebuia să se arate cât mai sobru. Indiferent de câte sancțiuni ne-au fost impuse, le-am găsit erori și am sfidat sistemul lui Fedorov.

— Artyom!

Jonathan. Vocea lui Jonathan se strecurase printre noi și rupsese calmul din ochii lui Artyom. Tensiunea ne cuprinsese pe amândoi și revenisem la a privii distanți, precum niște roboți.

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule Moore? gardianul nostru adoptase un ton politicos și se reașezase pe scaun, atragând atenția tuturor asupra lui.

— Te rog să ne însoțești până la ieșire, Artyom! Mă gândesc că domnișoara Kondrat va fi în regulă, nu ratase ocazia să mă aducă în discuție ca și când avea nevoie de confirmarea mea. Îl lăsasem pe Artyom să plece cu Jonathan Moore și amica lui, scufundându-mă înapoi în scaunul meu.

Muzica răsuna în surdină, o vioară lentă și chinuit de romantică mângâia paharele și urechile tuturor celor care stăteau așezati aproape de grupul de instrumentiști. Uitasem de ei cum îmi dorisem să uit și de faptul că londonezul din fața mea mă găurea cu privirea. Era o liniște înfiorător de densă și chiar dacă mă chinuisem să-mi contorsionez gâtul în așa fel încât să pară că mă uit prin sală, după câteva minute bune revenisem la a sta față în față cu el.

Îl privisem de sub sprâncene pentru câteva clipe, găsindu-i ochii sticloși sub un val de gene negre. Mă privise fără rețineri, parcă încercând să-mi spună ceva, parcă încercând să se abțină. Îmi era sete și n-aveam apă pe masă, ci doar un pahar de șampanie de care nu se atinsese nimeni.

Fir-ar!

Stătusem în aceeași liniște ciudată preț de încă două melodii, simțind cum somnul îmi dă târcoale din nou. Fedorov și Xenia nu păreau a fi nicăieri, se evaporaseră ca și când n-ar fi existat vreodată pe fața pământului. Contemplând la dispariția celor doi, nici nu băgasem de seamă că Maximilian Fernsby își părăsise locul, lăsându-mă singură la masă. Asta-i culmea! Speram că londonezul n-avea să plece fără să anunțe, căci încă mai aveam de lucrat cu documentele sale.

O adiere rece mă smulsese, din nou, din gândurile mele, atrăgându-mi atenția asupra londonezului care se mutase pe scaunul lui Artyom. Îi trebuise să înconjoare masa de treizeci de persoane ca să ajungă la mine și să-și vorbească gândurile.

— Te-aș invita la dans, domnisoră Kondrat, dar bănuiesc că e ultimul lucru la care îți stă capul acum, deschisese conversația fără să aștepte un schimb de salutari false.

— Mhm. Nici muzica nu-i prea încântătorare! gluma pe seama instrumentiștilor plictisiți îi atinsese buzele și le curbase intr-un zâmbet silențios.

— Chiar ascultă... Fedorov așa ceva?

Aș fi vrut să râd. Să rad precum o fată obișnuită care n-o făcea pe câinele între oi, ci își conducea haita. Visam, știam prea bine că mai aveam de îndurat destule până să plec din Moscova.

— Mda?! mă întrebasem de una singură, amețită de felul în care oboseala și emoțiile se jucau cu mintea mea.

Maximilian Fernsby izbucnise într-un chicot amuzat, încercând parcă să scoată aceeași reacție și de la mine. Nu eram prea comunicativă, ce-i drept, și se pare că nimănui nu-i plăcea asta la mine.

— Fedra, s-a întâmplat ceva? Am făcut ceva greșit? îngrijorarea din glasul lui mă dăduse cu capul de pereți, căci nu mă așteptăm să ridice o astfel de problemă.

— Trebuia să se întâmple ceva, domnule Fernsby? mă sprijinisem de spătarul scaunului, simțindu-i privirea asupra mea.

— Am tot vrut să-ți vorbesc și astăzi și marți, însă n-am dat de tine, pusese punctul pe i fără rețineri, lovind un subiect sensibil.

Oftasem apăsat și mă rotisem pe scaun până ajunsesem cu fața la el, lăsându-mi ochii să se plimbe asupra lui.

N-ai dat de mine sau n-am vrut eu să dai de mine, domnule Fernsby?

— Marți... marți a fost o zi mai aglomerată, mințisem fără scrupule în timp ce-l privisem în ochii săi senini. Vedeam oboseala din ei și mă întrebam ce fel de viață avea bărbatul din fața mea. Purtat de atâtea ori spre Moscova, zăpăcit de desfrâiele din Palat și strivit mereu de realitatea cruntă de aici, londonezul se arăta mai mult decât rezistent.

Maximilian nu bănuise nimic, ci rămăsese la fel de binevoitor cu mine, împrăștiind un fel de aer magic care mă făcuse să mă simt comodă și bine primită.

— Ești bine, Fedra? mă întrebase după câteva clipe de liniște, lăsând la suprafață curiozitățile care îl chinuiau încă de când m-am reîntors în sală.

Privisem spre dreapta mea și îmi curățasem gâtul, simțind să fac o pauză de la privirea lui atât de puternică.

— Cât de bine pot fi într-un loc precum ăsta, mărturisisem sceptică, dar sinceră, privindu-l sigură în ochi.

— Poate că nu știu prea multe și nici n-am atât de multă experiență cu tot palatul ăsta, dar de prima dată când am călcat aici și până acum, am fost martor la toate pățaniile tale, Fedra. Nu-mi spune că-ți place ceva din tot ce faci aici pentru că știu că nu te voi crede.

Londonezul citise printre toate cuvintele si expresiile mele faciale cu ușurință, poate chiar înțelesese de multe ori cât de limitată eram în interacțiunea cu el, însă tacuse și cooperase cu mine.

— Munca nu înseamnă plăcere și încântare, Maximilian.

Brunetul se încruntase până când ochii lui albaștri sfârșiseră ascunși între gene, iar buzele-i rozalii într-o linie dreaptă. Nu mai aveam energie pe care s-o folosesc ca să-i înțeleg intențiile, preferam să mă las amăgită de blândețea din ochii lui.

— Nu înseamnă nici gesturi violente și lipsă de respect. Fedra, n-ar trebui să le accepți astfel de mofturi și pretenții!

Nu voiam să fiu o femeie de speță joasă în fața ochilor lui, o femeie care accepta orice atât timp cât era plătită. O făceam pentru bunica Karina și pentru situația ei dificilă, nu pentru orgoliul meu.

— Înseamnă orice se poate pe lumea asta, Maximilian. Nu pot pleca de capul meu și nici n-am să fac asta curând.

Brunetul probabil se întreba în ce fel judec situația, ba chiar poate își promitea că n-avea să mă mai bage în seamă vreodată întrucât eram de speță joasă. Poate și poate... dar nu-mi păsa de oamenii trecători din viața mea.

Începuse să-mi răspundă, însă fusesem întrerupți de unul din membrii recepției ruse, care venise în grabă spre mine. Îmi vorbise într-o rusă grăbită și bâlbâită, amintindu-mi că trebuia neapărat să mă ocup măcar de actele lui Maximilian Fernsby.

— Mâine dimineață pleacă în Londra, Kondrat! Joanthan Moore rămâne pe o perioadă nedeterminată.

Vocea lui joasă îmi atinsese urechea precum niște cristale de gheață și mă făcuse să tremur. Nu-mi plăcea când eram nevoită să interacționez cu ei căci erau oameni fără suflet și loiali lui Aleksei. Ar fi dat și în cap dacă li s-ar fi cerut un asemenea lucru.

— Mă voi ocupa de îndată. Te rog să-i spui domnului Fedorov unde mă găsește!

După ce dăduse din cap in semn afirmativ, plecase cu pași apăsați care nu se pierduseră cu una cu alta. Sentimentul de teamă îmi dăduse târcoale din nou, însă nu mă înfricoșase ca de obicei. Nu eram singură, londonezul m-ar fi apărat dacă bărbatul ar fi încercat să-mi facă ceva.

— Ar trebui să ne ocupăm de documentele tale, nu-i așa?

Londonezul tăcuse preț de câteva clipe, contemplând parcă asupra bărbatului care ne dăduse târcoale, însă într-un final se ridicase fără să mai spună ceva, oferindu-mi mâna sa drept sprijin. Căldura pielii lui se transferase cu rapiditate în corpul meu și cu cât îi țineam mâna, cu atât realizam cât de fină îi era pielea.

— Întâlnirile astea de afaceri sunt mereu atât de glamuroase? brunetul cu ochi albaștri întrebase din urma mea, ținându-se după mine când înnotam prin mulțimea de bărbați și femei care dansau plictisiți pe lângă mese. Mirosea a fel și fel de parfumuri amestecate cu miros de vin și mâncare, a orgolii scumpe și a invidie. Grețos.

— Întâlnirile de afaceri nu, întâlnirile informale da, așa că depinde cum le iei.

Mă strecurasem printre doi bărbați în pragul ușii, împingându-le câte un cot în stomac fiecăruia dintre cei doi pentru privirile indecente aruncate în direcția mea.

— La ce naiba am venit în seara asta?

— Teoretic la ce ți-au scris în invitație, practic la un banchet în onoarea lui Aleksei, încetinisem pașii în așa fel încât să mă prindă din urma, și când o făcuse îl găsisem enervat și iritat. Gardienii se uitau cu ostilitate în direcția nostră și nu-mi plăcea să văd că se comportau atât de brutal cu invitații care nu mai văzuseră asemenea lucruri vreodată.

— Nu mă mai întorc în locul ăsta niciodată!

Știam că avea să spună asta mai devreme sau mai târziu, însă momentul mă luase, cu siguranță, prin surprindere. Maximilian nu văzuse nici jumătate din secretele palatului și deja se simțea în plus, nepotrivit adunăturii de neghiobi.

— Tatăl tău ar trebui să-și facă datoria și să-și înlesnească plimbările la Moscova de dragul partenerului său, Maximilian. N-am treabă cu felul în care decurg afacerile voastre, însă ți-ar fi mai bine dacă nu te-ai învârti prea des prin preajma oamenilor de aici! vorbisem neutră în timp ce treceam în grabă pe lângă gărzi. Nu mulți vorbeau engleză, însă Aleksei mai strecurase și cunoscători care trebuiau să comunice numai decât secretele, ori bârfele despre ei.

— Îmi va fi la fel de bine precum îți este ție? întrebarea lui ricoșase precum un glonț țintit înspre mine.

— Nu pot aprecia, domnule Fernsby! ascunsese proximitatea dintre noi cu formula de politețe atunci când celălalt acționar trecuse pe lângă noi în grabă, înconjurat de către doi bărbați englezi. Puteam spune după pielea palidă și ochii rotunzi, deschiși, că nu erau originari din Rusia.

Maximilian înțelesese imediat și se confirmase, punând o distanță evidentă între noi. Pe măsura ce înaintam se făcea din ce în ce mai rece și oamenii deveneau rari pe holurile largi. Gardienii erau și ei mai putini și slabi înarmați, lăsându-i inofensivi și vulnerabili în fața oricărui invitat înarmat.

— Asta-i normalitatea în care trăiești, Fedra? Oameni cu arme de un metru dupâ gât, bărbați nesimțiți, asasinări? mă întrebase mai degrabă șocat, însă cu un calm de necrezut în voce, ținând pasul cu mine. Nu-mi plăcea să-i răspund la astfel de întrebări, Maximilian Fernsby era un strop de frumos într-o groapă de stricăciuni.

— Învăț să mă descurc, Maximilian! îi zâmbisem resemnată în timp ce pășeam mai rar pe hol, îmi plăcea liniștea și compania londonezului, se simțea ca acasă. Locuiesc într-un apartament ca oricare altul și muncesc pe unde pot ca să câștig ceva, să nu-ți faci impresia că vin cu drag aici.

Făcuse un pas înaintea mea și îmi blocase calea, țintindu-mă cu ochii lui cristalini ca și când ar fi vrut să mă înghețe.

— De ce nu te întorci în Londra? Poți să-ți aduci restul de familie acolo și să îți găsești de muncă. Te pot ajuta și eu! vedeam bunele intenții din ochii lui, albastrul de gheață ținea la suprafață un soi de inocenta care mi se părea ireală.

— Mulțumesc, dar nu pot, Maximilian.

Nu se mulțumise cu răspunsul meu nejustificat, căci după cum credeam și eu, era extrem de superficial și aiurit.

— De ce? Te-au amenințat cu ceva?

Da.

— Nu. Am un contract încheiat și nu am cu ce să plătesc daunele impuse de ei.

Îi fuseseră necesare câteva clipe bune până să digere răspunsul meu. Viața în Moscova se rezuma la bani, bani și bani. Londonezul tăcuse și nici nu păruse că vrea să mai deschidă gura ca să spună ceva.

— Să mergem! Intrăm la bănuieli dacă pierdem prea mult timpul pe holurile astea, îi sugerasem de îndată, simțind că timpul se întindea deja peste noi de prea multă vreme.

Dăduse din cap afirmativ și ținuse pașii cu mine pe toate holurile reci și pustiite, ezitant când câțiva gardieni treceau pe lângă noi cu armele ascunse sub sacou. Își oferise mâinile drept suport când setul uriaș de scări se deschisese în calea noastră, și nu le dăduse drumul până când ajunsesem la recepție.

— Nu îți e frig? îi simțisem privirea căzând peste umerii mei, peste brațe și peste pielea care arăta precum o găină jumulită de pene.

Intrasem în zona de receptie tremurând din toate încheieturile, însă nu aveam de gând să las la vedere. Zona de receptie era slab încălzită și mă întrebam câteodată dacă nu o făceau intenționat ca să nu mă întind la conversații cu invitații.

— E suportabil. Te rog să citești! îi cerusem cu politețe în glas, întinzând o copie din politicile de confidențialitate ale Palatului Ihorivna.

Conform lui Fedorov, dacă londonezul avea să se hotărască cândva să facă de ras imaginea palatului sau să povestească secrete din interiorul lui, era bun de plată conform semnăturii lui.

Întinsese mâna după copia proaspăt tipărită, lăsând la vedere un ceas modest și o brățară subțire cât un fir de păr, care nu s-ar fi văzut dacă n-ar fi strălucit în lumina candelabrelor. În loc să atingă foile, mi-atins mâinile cu vârful degetelor, lăsând o căldură care îmi urcase până în obraji.

— Îngheți de frig, să nu crezi că n-am observat. E la fel de frig ca afară și tu ești încălțată cu sandale și îmbrăcată într-o rochie de vară, domnișoară Kondrat!

La naiba! Inima imi stătuse în loc când londonezul își dezbrăcase sacoul și-l pusese pe suprafața recepției, forțându-mă cu privirea să-l iau.

— Îmi faci probleme, Maximilian.

— Nu astăzi. Îmbracă-l și promit că am să-l citesc cât mai repede posibil.

Nu-mi plăcuse propunerea lui, dar nu-mi plăcuse nici felul in care mușchii mi se strângeau în jurul oaselor de parcă erau pe punctul de a plesni. Îi luasem sacoul cu ezitare și-l așezasem peste umerii mei în așa fel încât să-l pot da jos în caz că gardienii se perindau pe aici. Era cald și îmbibat într-un amestec de parfum cu balsam de rufe și miros de țigări. Nici londonezul nu scăpase de viciul ăsta! Măcar aerul rece nu-mi mai atingea pielea de parcă nu mă suporta, nu îmi era cald, dar nu îmi era nici frig.

Brunetul cu ochi albaștri se apucase de citit paginile stufoase, alergând cu ochii printre cuvinte ca și când i-ar fi stat cineva cu o armă după gât.

— Nu ți se pare hilar că nimeni nu stă să păzească, culmea, chiar intrarea? întrebase brusc, arătându-mi că nu era prea atent la ce citea.

— Ei știu mai bine, Maximilian. Ai terminat?

Nu așteptase să se gândească la un răspuns potrivit, ci scosese un pix din buzunarul cămășii sale și scrisese numele de familie al tatălui său pe hârtie.

Jonathan Gray.

— Nu plătesc pentru mine, în caz că te întrebi. Le fac jocurile exact cum ar fi făcut și persoana pe care o reprezint, Fedra.

Știam la ce se referea și nu-mi plăcea că ascundeam un secret atât de întunecat în sufletul meu, un secret care ajunsese pe piața neagră și sfârșise în baza de date a lui Aleksei Fedorov. Maximilian Fernsby se chinuia pe sine însuși pentru tatăl său vitreg, iar acum avusese ocazia să-i răspundă și să se răzbune.

***

Eram în salon de jumătate de oră, rezistând în calea melodiilor americane de prin anii 90 pe care se mișcau energic câteva perechi de invitați. Aleksei și Xenia nu erau pe nicăieri, cum nici fetele și Artyom, parcă toată lumea se evaporare dintr-o dată, dispărând de pe fața pământului.

Londonezul plecase să fumeze de ceva vreme și aproape crezusem că părăsise palatul și mă lăsase singură între toți străinii. Se întorsese când credeam că nu avea s-o mai facă și se așezase lângă mine fără să-mi spună mare lucru.

— Poți să pleci dacă simți că ai încheiat tot ce trebuia de făcut, mă trezisem vorbind din senin, vinovată cumva de faptul că londonezul nu dormea nopțile din cauza unor aroganțe.

Mă privise în ochi fără să-mi spună ceva. La fel făcusem și eu. Nu lăsasem mulți oameni să îndrăznească a se apropia cu privirea atât de tare, însă nu puteam să mă depărtez de el.

Londonezul era un alt aliat de-al meu... sau asta îmi plăcea să cred. Într-un oraș și o țară cu priviri reci, mă simțeam mai în siguranță cu el, Artyom, Amelia și Julia. Poate că la începuturi erau doar instinctele de supraviețuire și nevoia de a ne ține spatele unii altora, însă pe măsura ce palatul devenea din ce în ce mai aprig cu noi, legăturile deveneau mai rezistente și strânse.

— Mai stau, n-aș vrea ca domnul Fedorov să se simtă rănit de decizia mea de a pleca fără știrea lui, îmi vorbise zeflemitor în timp ce extrăgea elegant o țigară dintr-un pachet neînceput.

— Mă îndoiesc că mâine dimineață își va aminti vreo iotă din ce s-a întâmplat aici, comentase înapoi, lăsându-mă pe spate în așa fel încât să pot privii în dreapta mea. Toată lumea savura discuții în rusă, râdeau zgomotos și apoi înecau energia de la masă cu pahare de vodkă. Și mai apoi eram noi, pierduți în oboseală și înșelați de imaginea frumoasă a petrecerilor lui Fedorov.

— Să nu-și amintească! Sunt sigur că ai fi fost trimisă în cel mai îndepărtat colț din salonul ăsta în așa fel încât să se asigure că nimeni nu complotează împotriva lui, hm?

Maximilian știuse dintotdeauna că Fedorov nu avea încredere în el și că orice îi făcuse până acum se datora antipatiei.

— Bănuiesc că doi britanici sunt un motiv bun de suspiciune, nu? scepticismul din glasul meu fusese un răspuns suficient.

Apăsase pe brichetă de două ori până flama portocalie pârlise filtrul și tutunul uscat, transformându-l în scrum instant. Așa avea să fie și viața mea aici dacă Xenia apărea de undeva ca din senin. Scrum și amintirea liniștii de odinioară.

— Bănuiesc? expirase fumul în stânga sa și trase o scrumieră din cristal mai aproape pentru când avea să-și scuture țigara.

Tăcusem. Îmi era greață de la tutun și o durere de cap mă lovise din plin precum un iatagan izbit de ceafa mea, însă nu mă mișcasem. In mintea mea încă îl așteptam pe Artyom să vină de unde era plecat și să mă întrebe cum sunt, să-i pese de mine și să mă apere. Asta voiam toate, iar Artyom își făcea datoria față de toate, mai puțin față de Amelie, care îi era lumina din ochi și zâmbetul de pe buze.

O melodie de la Amy Winehouse, veche dar cunoscută, bubuise în sistemul de sonorizare al salonului, speriind toate domnișoarele așezate de-a lungul mesei. Stătusem țeapănă, fără de vreo reacție și privisem cum rând pe rând lumea se strânsese pe ringul de dans și mesele rămăseseră goale.

O altă fetișcană blondă, rusoaică, se perindase pe câteva scaune mai aproape de Maximilian, întâlnindu-se cu privirea mea judecătoare. Ochii lui albaștri le atrăgeau pe toate precum albinele adunate în jurul florilor, și deși fetele stăteau și-l admirau cu ochi de căprioare, londonezul nu mișca nici un fir de păr în direcția lor.

Prinsă în analiza mea intensă, nici nu remarcasem că cineva apăruse în spatele meu și își așezase mâinile reci pe umerii mei. Inima îmi tresărise puternic și până să-l zăresc pe intrus, simțisem o adiere de aer în jurul urechii mele.

— Jonathan Moore s-a dus în suitele private cu domnișoara și Aleksei Fedorov are un consiliu cu celălalt acționar. Ce facem?

Artyom. Mă calmasem înstant când îi auzisem glasul puternic și calm atât de aproape de urechile mele. Mă întrebam cum de nu era îngrijorat în privința Ameliei. Sigur o văzuse pe undeva și se liniștise.

— Krasnyy vel'vet!? întrebasem uimită în timp ce mă forțam să las uimirea deoparte de chipul meu. De când frecventa americanul bordelurile de lux de la etajul de deasupra noastră?

— Da. O știi pe fată? Artyom continuase întrebările, lăsându-mă mută de uimire.

— Habar n-am. O fi vreo invitată străină, de unde să știu?

Gardianul își strânsese mâinile pe umerii mei, câștigându-mi atenția.

— Ascultă-mă bine, Fedra! Jonathan Moore a plecat cu o fată din subsol, nu mai poartă cercei cu rubine într-o ureche, ci au un inel pe degetul mic, inobservabil.

Mă lovise un soi de spasmă pe care am mai trăit-o când fusesem pe punctul de a fi împușcată. Pornise precum o greață în stomac și se sfârșise cu o răceală stranie în tot corpul.

— De unde știi?

— Prietenul meu cel mai bun lucrează în sistemul administrativ. Ieri le-au împărțit noile accesori de identificare și se întâmpla ca doar noi doi să știm.

— Și? Ce-i atât de grav dacă s-a dus cu ea?

— Se poate repeta scenariul de acum câteva săptămâni, când erai să fii ciuruită, ai grijă!

Deși ultimul strop de conștiință refuza sa creadă poveștile rusului, când cel din urmă se retrăsese de lângă urechea mea dreaptă, simțisem tensiunea din aer. Ochii londonezului reveniseră asupra mea de îndată ce ultima parte a melodiei triumfa glorios și cât timp solista își ținea răsuflarea pe o notă înaltă, mă privise de parcă înțelesese și el ce îmi fusese comunicat.

Brusc, lumina se stinsese fără știrea vreunui invitat dacă judecam reacțiile de uimire venite din partea femeilor și nevoia de a părăsi scaunul mă dezechilibrase. Îmi revenisem la timp si mă echilibrasem când londonezul îmi prinsese mâna în a lui.

Lumina revenise în doar câteva clipe și un grup de balerine apăruse în mijlocul sălii, începând un moment artistic pe care nu-l aștepta nimeni. Toată lumea se ridicase de pe scaune și începuse să aclame zgomotos, creând un haos total în preajma noastră. Încă nu îmi era bine, însă mă agățam de mâna britanicului și privisem peste umărul lui Artyom cum balerinele se mișcau grațios.

— Ce naiba e asta? Artyom murmurase enervat în timp ce scana mulțimea atent.

Când gălăgia crescuse insuportabil de tare, un pocnet puternic erupsese printre noi, urmat de un altul de îndată, speriind pe toată lumea. Mi se blocase mintea și nu reușisem să mai mișc nici măcar un mușchi, însă simteam cum panica creștea văzând cu ochii.

Un pistol declanșat. Fusese un pistol declanșat.

Artyom se fixase pe poziție, chemând întăriri, pe când londonezul se așezase în fața mea și mă trăsese în spatele lui, încercând să mă protejeze de grupurile de oameni care năvăleau spre ieșire. Ne-ar fi călcat în picioare dacă Artyom n-ar fi avut o armă care să-i sperie.

Hello, hello!
Capitolul 15 tocmai a fost postat. Scuzați-mi întârzierea, însă am fost ocupată cu pregătirile pentru o nuntă si am decalat puțin data de postare. Va astept parerile si sugestiile. Va pup! 😘