Țipetele ascuțite ale femeilor și scaunele trântite în calea lor se amestecaseră în mintea mea, dând contur dezordinii din încăpere. În câteva clipe salonul imens fusese pustiit, balerinele misterioase de negăsit și soliștii care cântau melodiile lui Amy Winehouse zăceau ascunși pe sub mesele lor, murdari cu mâncare căzută din farfurii și îmbibați în vin și vodkă.

Artyom era încă în fața mea, cu pistolul la nivelul capului său și cu simțurile ascuțite, atent la orice interferență. Londonezul, calm din fire, îmi ținea mâna în a lui ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, ascultând atent sunetele care veneau de pe hol. Nu știu cine deschisese focul de armă, însă imaginea rusului și a palatului avea să aibă de suferit. Zvonurile răspândite chiar de invitații lui nu aveau să fie uitate prea curând de elitiștii Moscovei.

— Oricine a tras nu e aici, însă se perindă pe undeva prin tot palatul ăsta, Artyom șoptise după câteva clipe, amintindu-mi unde eram și ce se întâmplase.

Îmi smulsesem mâna din a londonezului înainte de a face pe cineva să între la bănuieli și-l privisem pe Artyom cum se întorsese înapoi. Când ținea o armă în mână mi se părea atât de matur, atât de acru la chip și de viclean, încât mă înspăimânta. Își mutase privirea atentă spre Maximilian Fernsby și-l studiase preț de câteva clipe, de parcă voia să găsească ceva asupra britanicului.

— Aleksei Fedorov ajunge aici în aproape zece minute și va vrea să vorbească cu martorii. Ar fi bine să pleci, Maximilian, ca să nu te supună interogatoriilor lui! Artyom îl anunțase grijuliu în timp ce venise mai aproape de noi, încă atent la ce se întâmpla în stânga și dreapta sa.

— E o problemă dacă rămân drept martor? Maximilian se arătase nedumerit, privindu-mă când pe mine, când pe gardianul nostru.

— N-o să mai pleci la Londra devreme, durează destul de mult, îi explicasem calmă.

Ochii lui săpaseră încă odată prin mine, știind că în spatele explicației mele stătea o experiență mai puțin plăcută. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca Aleksei Fedorov să mă plesnească de față cu londonezul. N-aș mai fi dat cu ochii de el vreodată, iar Xenia m-ar fi îngropat în gheață dacă ar fi aflat de câte discuții purtasem cu britanicul.

— Bine, am să plec.

Simțisem o urmă de fericire, însă nu o arătasem. Mă mutasem de pe un picior pe altul și căutasem ușile cu privirea, terifiată de faptul că Aleksei ar fi putut apărea oricând în sală. Gălăgia de pe hol se potolise între timp, semn că lumea plecase în grabă din clădire, însă niciun gardian nu se încumetase să apară în salon.

— Fedra, să-l conduci pe Maximilian prin spate și ai grijă să nu fi văzută de vreun gardian, Artyom mi se adresase direct, căutând ceva sub sacoul său, ceva ce își făcuse apariția în lumina difuză a candelabrelor și mai apoi pasat din mâna lui în a mea.

Pistolul.

— Să nu-mi pui așa ceva în mână, Artyom! mă arătasem ofensată față de gesturile gardianului nostru și îi împinsesem mâna. Nu-mi venea să cred că îmi pusese responsabilitatea brunetului pe umeri și mai apoi îmi oferise și o armă să mă apăr.

— Viața ta e în joc, Fedra! Nu pleci fără asta! ridicase vocea în fața mea ca și când uitase că Maximilian era încă lângă noi.

— Am ce-mi trebuie în corset și îmi e de ajuns, să știi. Să mergem, domnule Fernsby!

Nu mă așteptam ca londonezul să mă urmeze, însă o făcuse fără să stea prea mult pe gânduri, lăsându-și pașii să răsune în ecou pe lângă ai mei. Nu scosesem o vorbă până la ieșirea din spate, simțindu-mă nervoasă și iritată de încăpățânarea rusului. Știa prea bine că nu aveam să trag vreodată cu pistolul, nu eram o netrebnică insetată de răzbunare, deși poate că uneori astfel de gânduri îmi treceau prin minte.

Deschisesem ușa cu putere și pășisem într-o lumină slabă și verzuie, rece și cețoasă care se lăsase cu greu inhalată în plămâni. Maximilian tușise silențios în spatele meu, făcându-mă să mă întorc înspre el și să-l atenționez cu privirea. Senzorul unei surse de lumină se activase și împrăștiase o lumină chioară asupra britanicului.

— De ce naiba trebuie să ies prin spate? Maximilian întrebase în șoaptă, ținându-se după mine îndeaproape. Era rece în încăpere și frigul parcă izvora din pereții holului îngust, amorțindu-ne picioarele.

Continusem să pășesc grăbită, neavând timp de explicații care n-ar fi fost, oricum, înțelese. Dacă Aleksei se întorcea în zece minute, după cum credea Artyom, ar fi observat că lipseam. Și pe lângă lipsa mea mai era și cea a lui Maximilian Fernsby.

— Fedra! îmi pomenise numele încă odată, apucându-mi încheietura în așa fel încât să mă oprească din mers. Chiar și în întunericul înfiorător al holului, ochii lui albaștri scânteiau inocenți, fermecându-mă în cele mai aiurite feluri.

Rațiunea, Fedra!

— Facem să pară că ai plecat înainte de producerea evenimentului, Maximilian. Nu vrei să fii tras la răspundere de Aleksei și consiliul său!

Se încruntase ușor la amenințarea mea și se apropiase de mine, cercetându-mă atent.

— Riscați atâtea pentru mine? De ce?

Degetele lui îmi strângeau încheietura gentil, forțând o apropiere pe care n-o găseam potrivită.

— Ești o persoană prea bună pentru orgoliile rușilor, Maximilian. Hai să mergem! îl rugasem aproape disperată, reușind în sfârșit să-l urnesc din loc.

— Și voi? Ce o să se întâmple cu tine și cu celelalte fete? întrebase din urma mea cu o voce pe jumătate șoptită, remarcând prezența cuiva dincolo de pereții îngusti. Ne înghesuiam amândoi pe un hol secret, paralel cu cel principal, înotând într-o mare de umezeală și întuneric.

— Noi vom fi acolo să spunem ce-am văzut, nu-i ca și cum avem de ales, șoptisem înapoi în timp ce grăbeam pașii. Îmi era frig și trebuia să ajung neapărat la vestiarul unde își avea hainele și celelalte lucruri pe care le lăsase acolo.

— Atât? De asta mă feriți tu și Artyom?

Mi se pusese un nod în gât când încăpățânarea nu păruse că-l lăsase în pace și ca să nu fiu oprită din nou, îl apucasem de mână ca să-l pot trage după mine.

— Maximilian, ne faci probleme tuturor dacă nu te scot la timp din palat. Te rog să înțelegi!

Nu mai scosese un cuvânt, ci se mișcase după mine, ținându-mi mâna cu blândețe, nemaîncercând să se zbată pentru a afla adevărul. Zărisem cu greu scările abrupte care se desprindeau din holul din ciment și mă apucase spaima când sandalele cu toc alunecaseră pe treptele polisate cu un strat de gheață fin.

— Stai, mă întrerupsese înainte de a mai face vreun pas, și se strecurase pe lângă mine, apucându-mi cealaltă mână între degetele sale. Era atât de politicos și ceva din șarmul lui îmi aducea aminte de Londra și de vremurile trecute, de care obișnuiam să mă simt atât de atașată. De când venisem în Moscova, bărbații îmi erau ostili și nimic altceva decât figuri reci și fără suflet.

Cu excepția lui Artyom.

— Să-mi spui pe unde trebuie să merg, soptise in timp ce furase o privire după cotitura treptelor, amețit de luminile slabe din încăperile din fața noastră.

— Tot înainte, mergem să-ți luăm hainele din vestiar.

Îmi strânse mâna ușor, susținându-mă până când picioarele s-au desprins de pe ultima treaptă a șirului sinuos. Nu mai scosese vreun cuvânt până când ajunsesem la ușa care dădea în vestiarul plin de sticlă pictată și nici eu nu mă simțisem capabilă să-i spun ceva.

— Așteptă-mă aici și îți aduc imediat lucrurile. Dacă simți că vine cineva, poți să intri în vestiar! îl anunțasem calmă în timp ce scosesem la iveală un zâmbet fals, dar care se voia asigurator. Mă privise pierdut, albastrul ochilor oglindind o urmă de argintiu asemănător cu gheața.

Căldura din vestiar mă lovise precum o palmă peste față și mă lipse de ușa din spatele meu ca și când mi-ar fi fost interzis să păsesc într-acolo. Și așa era. Numele elegant al londonezului stătea placat pe o piatră din marmură, și dedesubt, atârna paltonul său alături de o mapă dintr-un material negru, de catifea. Le smulsesem de pe umeraș precum o lacomă și traversasem încăperea în grabă, aproape împiedicându-mă de propriile mele picioare.

Când deschisesem ușa, îmi trecuse o broboană de transpirație pe frunte la gândul că brunetul pățise ceva, însă era tot în fața ușilor, așteptând liniștit să vin și să-l eliberez de toată povara palatului.

— Cred că asta e tot, nu-i așa? întrebasem agitată în timp ce îi întinsesem paltonul în așa fel încât să-l îmbrace cât mai repede. În ciuda a tot ceea ce voiam eu să fac, londonezul smulsese paltonul din mâinile mele și-l îmbrăcase de unul singur, având doar o cămașă pe el. Mă întrebam unde-i dispăruse sacoul, însă timpul mă presa să mă mișc mai repede.

— Să mergem, preluase cuvântul supărat și mă lăsase în față, prin întunericul cețos și felinarele vechi ale palatului. Pereții erau mai fisurați și umezeala se strecura printre crăpăturile din piatra veche, lăsând aerul să șuruie cu putere. Mersesem două minute în grabă și când aerul rece devenise insuportabil, britanicul înțelesese că eram mai aproape de libertatea pe care i-am promis-o atât eu cât și Artyom. Pipăisem usa metalică cu un nod în gât și după ce o simțisem rece și amară, mă întorsesem puțin spre britanic.

— Sper că tatăl tău va fi cel care calcă pragul palatului data viitoare, Maximilian.

Nu se arătase sensibilizat de spusele mele și oarecum simțisem că se enervase pe mine și pe tot ce ascundeam, impropriu spus, în mânecile mele.

— Iar eu sper că data viitoare am să te revăd în Londra, domnișoară Kondrat, vocea lui caldă atinsese cele mai joase niveluri pe care le auzisem vreodată de la Maximilian.

Mă luase în brațe pe neașteptate, învăluindu-mă într-o căldură densă și familiară, care-mi acoperise spatele și așa chinuit de frig.

— Pe vremea când o să mă întorc, probabil voi fi stearsă din memoria ta, Maximilian!

—Nu, nu. Niciodată, Fedra! îi simțisem buzele pe lângă urechile mele și mă emoționasem teribil, aproape dorindu-mi să mă smulg din brațele lui, însă brunetul mă îmbrățișare mai strâns, învăluindu-mi umerii într-o căldură mătăsoasă.

— Vom vedea, mă declarasem sceptică în timp ce mă îndepărtasem cu gentilitate din brațele lui, încercând să nu-i arăt că mă simțeam aiurea. Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să-l suni pe Artyom, mi-a spus că ai numărul lui!

***

Zâmbisem visătoare în timp ce priveam pe geam cum ningea puternic, tremurând ocazional când frigul aspru se contopea cu moleșeală căldurii din apartament. Bunica terminase de gătit acum jumătate de oră și căldura aragazului pornit tronase peste cea a caloriferelor.

— Așa l-ați scos pe Maximilian din palat? Amelie întrebase de pe fotoliul ei, stând cu genunchii plisați și cu mâinile sub bărbie, acoperită pe alocuri cu o pătură rozalie. Artyom era în dreapta ei, întins pe canapeaua pufoasă, cu mâinile sub cap și părul ciufulit de la mișcările haotice.

— Nu mi-a venit ceva mai bun în cap, dar a funcționat, Artyom se lăudase țanțoș în timp ce-și ridicase privirea ca să-i observe reacția franțuzoaicei.

Îmi amintisem de cum plecase Maximilian Fernsby, înconjurat de mister și întuneric, cu senzația de mătase așternută peste umerii mei. Nu fuseseră iluzii, ci chiar sacoul londonezului care ajunsese pe spatele meu prin mijloace pe care nici nu le remarcasem. Îl purtasem preț de câteva clipe pe mine până când realizasem că și o simplă gardă ar fi pus la îndoială sacoul bărbătesc de pe umerii mei, așa că l-am aruncat pe geam într-un gest de curaj.

— Te-ai băgat în așa ceva, slugă necredincioasă ce ești! Amelie îl luase peste picior, captând atenția rusului cu ochi de gheață.

Memorasem locul toată seara precum o poezie și îl îndesasem în geanta mea când terminasem programul, mințind că mi-am scăpat tija din corset când l-am condus pe britanic prin spate. Apucasem să mă uit puțin la el, vinovată de faptul că renunțase la hainele lui pentru a nu mă vedea suferind. Îi fusese milă de mine, de noi, și nu se temuse să-mi spună una ca asta.

— Fedra, de ce ești atât de tăcută, mhm? Ți-a spus cineva ceva? Artyom mă întrebase din senin, rupându-mă din starea de visare în care mă adânceam. Divanul era chiar plăcut de șezut pe el!

— Mhm, n-am nimic. Mi-e somn! căscasem obosită în timp ce furam priviri către cei doi iubăreți. Artyom era absorbit de blonda care nu se demachiase încă și nici nu își desfăcuse părul și privea precum o statuie în direcția ei, analizând orice detaliu. Cum a fost cu neamul lui Fedorov? curiozitatea îmi furase mintea și nu mai fusesem capabilă să vorbesc nimic altceva decât ce îmi stătea pe limbă. Amelie își corectase postura și Artyom devenise, brusc, interesat de gesturile franțuzoaicei. Era rigidă.

— Cu Leonid? A fost bine.

Răspunsese sec și scurt în timp ce-și trecuse degetele prin părul strâns la ceafă, ceva nu tocmai caracteristic ei, una dintre cele mai comunicative persoane din viața mea.

— Bine? Cu misoginul ăla? Cred că glumești, așa-i? Artyom se aprinsese înaintea mea și sărise în șezut de pe canapea, parcă spunându-mi să îl ajut.

— Încerca și el să fie cineva în fața ta, Artyom! Să știi că s-a purtat chiar bine cu mine și a cooperat! blonda mărturisise într-un final și dase pe gât restul ceaiului pregătit de bunica.

— Mhm, făcând glume misogine la adresa fetelor din echipă? intervenisem iritată când Amelie păruse că nu e tocmai dispusă să ne povestească.

— Față de mine s-a comportat exemplar.

Sigur, Amelie. Atât eu cât și Artyom simțeam că ceva nu era tocmai în regulă însă lăsasem gândurile franțuzoaicei să se așeze și să realizeze că niciun membru al familiei Fedorov nu era de încredere.

Artyom plecase nedumerit câteva ore mai târziu, probabil întrebându-se cu ce-i greșise lui Amelie. Verișoara mea nu păruse să-l mai bage în seamă și nici cu mine nu se chinuise să-mi vorbească. Adormisem cu un nod în gât, întrebându-mă dacă Leonid o tratase nerespectuos și o pusese să jure că nu avea să mai spună cuiva ceva.

Mă trezisem în gălăgie, cu telefonul sunând pe noptiera mea și bunica scotocind zgomotos printre farfuriile de marmură din bucătărie. Cu ochii pe jumătate închiși trăsese telefonul spre mine și privisem amețită cifrele de pe ecran, 7:02.

Grozav! Pentru cine gătește bunica atât de dimineață? Mă hotărâsem să cobor din pat, însă un apel, de data aceasta, mă trăsese înapoi.

Tata.

Apăsase cu încredere pe butonul verde și lăsasem vocea tatei să inunde camera, zâmbind de fericire precum un clown.

— Fedra, mă auzi? întrebase serios când văzuse că nu dau niciun semn de viață. Tata, spre deosebire de restul familiei, era mereu îngrijorat cu privire la ce fac și cum mă descurc în Moscova. Atât de îngrijorat încât s-a oferit să vină cu mine pentru o lună, deși mama avea nevoie de ajutorul lui.

— Te aud, tată! Mi-e dor de tine, să știi! mă auzisem vorbind cu vocea gâtuită, sâcâită de sentimentele de melancolie care nu ezitau să-mi ciuruiască inima.

— Și mie de tine, scumpo! Cum sunteți? E totul în regulă cu tine?

Zâmbisem din nou și îmi făcusem drum până la ferestrele reci, găsind un întuneric albăstrui care învelise toată Moscova.

— Totul e bine, tata. Să știi că bunica ne gătește o tonă de mâncare mie și Ameliei! Să nu-mi spui că m-am îngrășat când revin în Londra, da? glumisem fără prea mult tact numai să-l fac pe tata să râdă. Londonezul din el îl făcea mai sensibil și emoționat decât mama, care se arătase mereu decisă și independentă.

— Nu ți-ar prinde rău să mai pui câteva kilograme. Văd că nu ne-ai mai sunat de mult timp... ai găsit vreun băiat pe acolo?

Sângele îmi urcase în obraji când îl auzisem expunându-și problemele existențiale.

— Nu, crezi că știu să vorbesc cu ei? Nu te teme, nu mă răpește niciun rus! chicotisem amuzată, oarecum uimită de faptul că tata se temea că mă voi căsătorii cu un rus și nu mă voi mai întoarce vreodată în Londra.

— Știu și eu, Fedra. Ești tânăra și frumoasă, cui nu i-ar plăcea de tine?

— Să știi că îmi dau ochii peste cap acum, îl auzisem râzând viguros. Apropo, cred că prin mai venim acasă, trebuie să stabilim ce facem cu ea.

Tata oftase apăsat în difuzorul telefonului, lăsând o adiere de vânt să bruieze vocea lui. Probabil se trezise dis de dimineața pentru a pregăti produsele din patiseria pe care o manageria alături de mama.

— Mama Ameliei vrea s-o aducă în Paris. Mai trebuie s-o convingem.

— Mhm, are un grup de doamne elegante, nu prea vor să se despartă.

— Asta e foarte bine. Când își termina terapia?

— Prin Martie.

— Bun, măcar nu își va găsi motive legate de sănătate, Fedra. Mereu îi aruncă scuze mamei tale și scapă ușor.

— Nu-i ușor nici pentru ea, tată, murmurasem pierdută în timp ce îmi găsisem de lucru cu perdelele lungi care stăteau strânse pe parchetul din lemn. Ar fi trebuit să le dăm jos și sa le scurtăm, însă au apărut tot felul de situații și nu am mai putut să ne ocupăm de ele.

— Știu, dar nu o putem lăsa singură, își curățate gâtul și oftase încă odată, închizând o ușă în urma sa. Milan vine în Moscova pe la sfârșitul lui februarie, e voluntar printr-o organizație și face un proiect acolo. Poți să-l primești cumva la tine, scumpo?

Milan era mezinul familiei, student la design vestimentar, cel mai răsfățat dintre toți și nescapat de grija părintească a mamei. Mama îl certase de câteva ori pentru ca își făcuse câteva tatuaje pe lateralele degetelor, însă căzuse de acord cu el că nu era tocmai bine să-și umple corpul de desene permanente. Era tânăr și plin de adrenalină, normal că avea să-și trăiască viața după cum o făceau toți cei din preajma lui.

— Dacă va vrea să doarmă în pat cu mine, îl primesc cu cel mai mare drag, tată.

Venirea lui nu mă bucura pe deplin, deși îmi era a naibii de dor de el, mă gândeam cum aveam să mă strecor în apartament la doisprezece noaptea fără să-i stârnesc întrebări.

— O să vrea, îți garantez că nu are resurse să-și plătească o cameră de hotel pentru două săptămâni în Moscova.

Două săptămâni, mamma mia!

— Da, da, îmi închipui că nu are.

— Bine, Fedra! Te las să îți începi ziua cum trebuie și ne mai auzim. Să ai grijă de tine, scumpo!

— Și voi! Abia aștept să vă revăd!

După o sesiune lungă de promisiuni de la revedere, mă regăsisem într-o liniște mormântală, cu răsăritul leneș de sub linia prăfuită a orizontului și cu mașinile circulând timide pe străzi. Îmi ridicasem privirea spre cer și zărisem un avion, poate că Maximilian era chiar la bord și se deplasa spre Londra, cine știe?

Îmi amintisem de sacoul lui și traversasem camera spre șifonier, unde îl zărisem agățat de un umeraș prea mic pentru lățimea lui. Din instinct sau din prostie, mă găsisem căutând prin buzunare și găsisem o hârtie de dimensiuni mici, cartonată.

La lumina zilei se arătase a fi o carte de vizită rătăcită prin buzunarele sacoului lui, probabil menită a fi dată vreunui investitor important de prin palat. Era imprimat numele brunetului, un număr de telefon și o adresă a atelierului pe care îl deținea, cel mai probabil. Îl întorsesem pe spate și găsisem, spre surprinderea mea, numele meu scris cu un pix roșu.

Dacă ai vreodată nevoie de ceva, spune-mi printr-un mesaj sau sună-mă! Nu știu dacă te pot ajuta, dar vreau să te ascult...

Își pregătise bilețelul după marțea dezastruoasa, puteam să jur că înțelesese atmosfera în care lucram și oamenii care mă înconjurau. Mă hotărâsem să-l pun într-un loc în care nu avea să-l caute și să-l găsească nimeni, adică în adâncul portofelului meu, printr-un loc special făcut de mine în căptușeala portofelului meu. După ce mă asigurasem că nu cade în vreun fel, mă pregătisem pentru ziua mea liberă, fericită că vorbisem cu tata după multă vreme.

Ajunsesem în bucătărie la ora opt, surprinzând-o pe bunica cum așeza niște clătite proaspăt împăturite cu dulceață, pe un platou imens, pictat cu flori puternic colorate.

— Vine cineva la noi? curiozitatea mi-o luase pe dinainte, aproape speriind-o pe bunica Lira.

— Xenia îmi lasă nepoțelul astăzi și i-am făcut ceva dulce. Mi se plânge într-una că nu a mai mâncat dulce de câteva săptămâni! Eh, copiii!

Bunica Lira se arăta entuziasmată să aibă grijă de Luka, copilul de cinci ani al fetei ei cele mai mici, deși Xenia nu se prea îngrijea de el.

— Cum de s-a gândit să-l aducă la noi? Au bonele concediu? făcusem mișto de ea, iritând-o pe bunica. Știam prea bine că Lirei nu-i convenea că fiica ei cea mică era o femeie atât de independentă și desprinsă de valorile tradiționale, dar se străduia să le accepte.

Dacă ar fi știut și despre implicațiile ei cu Aleksei Fedorov, probabil ar fi lăsat-o fără nume de familie.

— Nu mi-a spus, Fedra. Am uitat să-ți spun că pe la prânz vine Sergey să ne repare clanța de la ușa Ameliei, s-a stricat de ceva vreme și nu se închide ușa pe deplin.

Sergey. Nu-l mai întâlnisem din seara aceea căci venisem prin spate de fiecare dată, rugându-mă să nu dau cu ochii de el pentru că nu aveam ce să-i spun. Era limpede că lucram acolo și că ghidurile turistice erau o minciună gogonată.

— Se pricepe?

— Mhm, se ocupă de tot ce se deteriorează în casa Katiushei. Nu ați mai vorbit de mult, am dreptate?

— Ne-am mai văzut în trecere, bunico. Nu-i nevoie să-l inviți de fiecare dată la noi, că o faci degeaba, să știi!

Îmi era dor să mă ciondănesc cu bunica pe subiectul Sergey, căci ea credea că îmi place de el.

— Dar de ce nu? Nu îți strică să mai socializezi și tu cu cineva, Fedra. Ai ajuns să duci o viața mai plictisitoare decât a mea!

— Mă voi asigura că nu voi fi aici când vine! N-am de gând să stau precum o statuie și el să mă analizeze în detaliu de sus până jos.

Bunica mă plesnise peste mâini, pedepsindu-mă pentru felul nepoliticos în care îmi arătasem interesul pentru nepotul Katiushei.

— Nu vorbi așa, băiatul e frumos, e deștept și cuminte.

Mhm, cumințenia pământului în salonurile pline cu băutură a lui Fedorov, negociind valize de bani dintre Banca Rusiei și elita Moscovei.

— Bunico, tata mi-a spus clar că nu mă primește acasă dacă îmi fac o familie cu un bărbat ru—

— Prostii! mă întrerupsese brusc, făcându-mă să vreau să mă plesnesc peste frunte. Era la fel de încăpățânată în privința lui Sergey precum era și în privința mutării.

***

— Sergey repară clanța de zor și speră că ai să vii să-i vezi mușchii încordați, eh? Artyom făcuse mișto de mine în timp ce trăgea cu putere dintr-o țigară, având degetele roz de la gerul de afară. Era patru după masă și soarele se pregătea să cadă după clădirile înalte și să ne lase în grija întunericului și a frigului.

— Să spere mult și bine! Singura care o să-l vadă e Amelie și nepotul Xeniei.

— Amelie... e bine?!

Mi se pusese un nod în gât când gardianul nostru întrebase cu un glas absolut fragil dacă verișoara mea își revenise după seara aceea. Dimineața păruse extraordinar de energica, ba chiar îmi pregătise și mieicul dejun, fapt care mă surprinsese.

— E bine. Amelie a trebuit să rămână cu cel mic, bunica are terapie, iar eu nu vreau să dau cu ochii de vecinul meu prea bine voitor.

— Mă îngrijorează Amelie, Fedra! Dacă-i fac ceva în timpul interviului?

— O să fii acolo, Artyom! Există mai multe șanse să ne facă nouă ceva decât ei, noi am fost în sală.

Artyom se oprise în dreptul unui cos de gunoi și aruncase restul de tigara, privind supărat în depărtări.

— Orice v-ar face, n-am să vă pot apăra pe niciuna, Fedra. Știi prea bine că m-ar omorî direct dacă aș interveni.

Știam, știam și nu voiam să-l văd pe brunet suferind din cauza noastră. Viața lui nu fusese nici ea mai fericită și chiar dacă Artyom nu se înțelegea prea bine cu părinții lui, eram sigură că ambii ar suferi groaznic dacă ar știi că fiul lor poate fi snopit în bătaie oricând de către niște psihopați.

— Știu, Artyom! Te rog să ai grijă la gesturi și la priviri. Xenia e cu ochii pe mine deja și nu ne mai trebuie încă un supervizor, mărturisisem într-un final, având grijă să-l las pe brunet să-și inlantuiasca brațul cu al meu.

Chipul lui Artyom, țeapăn de la gerul insuportabil, se onduise într-o incruntătură aspră și insuportabilă. Știuse că-i ascund ceva căci mă tot întrebase zilele acestea dacă am ceva să-i spun, însă așteptase în liniște să-i pot spune.

— De ce? Ce-ai făcut?

Înghițisem în sec și mă oprisem în dreptul unei treceri de pietoni, așteptând cu nerăbdare să se facă verde.

— Vor să-l introducă pe Artyom în familia Fedorov. Au o fixație asupra lui pe care nu mi-o pot explica, îl privisem în ochi fără vreun fel de ezitare când mărturisisem lucrurile care se întâmplau de ceva vreme în palat.

— Cum?

— Habar n-am, poate vor să-l căsătorească cu sora lui Fedorov, îmi ridicasem umerii în timp ce căutam vreo reacție pe chipul rusului. Veștile nu-l găsiseră prea bine, se albise la față și uitase să mai clipească pentru câteva clipe bune.

Clickul semaforului ne speriase pe amândoi, iar pașii apăsați prin zăpada fleșcăită cu sare aruncată pe stradă se simțeau de-a dreptul scârboși. Mă prinsesem cu brațul de al lui, așteptând intr-una ca Artyom să răspundă măcar cu un cuvânt, ceva, însă doar zgomotul hidos al orașului își făcea cale spre urechile mele.

— Vor să distrugă o altă viață, deci, își curățase gâtul și privise asupra blocurilor cu un fel de resemnare forțată, parcă încercând să se sustragă de la subiect.

— Fedorov nu-l suportă pe Maximilian... și totuși îl vrea în familia sa? Lipsește ceva, Artyom. Tu sigur trebuie să știi, tu mereu știi ce se întâmplă! glasul meu ținea o urmă de disperarare, un bob cât să-l forțeze pe rus să-și întoarcă privirea asupra mea.

— Aș vrea să am ceva de spus, Fedra, dar nici măcar nu știam de planurile Xeniei! Îmi ești ca o soră, știi că n-am ascuns lucruri importante nici față de tine și nici față de Amelie.

Știam. Îmi puneam încrederea în el în majoritatea timpului, însă îmi rezumam și dreptul de a-l suspecta atunci când simteam că era cu mulți pași înaintea mea. Privirile noastre s-au strâns asupra unei cafenele mici, cu pereți din sticlă care lăsau la vedere lumini calde și galbene, cești aburinde și persoane stresate vorbind la telefon în timp ce-și rătăceau privirile asupra trecătorilor ca noi.

— Vrei să intrăm? Mi-au înghețat genele! Artyom adusese chicote slabe pe buzele noastre albite de frig și în decurs de câteva clipe eram dincolo de baricada transparentă, la adăpost de frig și apusul care mușca din lumina orașului.

Artyom alesese o masă pentru două persoane și după ce își dezbrăcase paltonul negru și mănușile din piele, se așezase ezitant în fața mea, cu cearcăne de oboseală în jurul ochilor său fermecători și își trecuse vârful degetelor peste bărbie.

— Am fost chemat de dimineață la palat, începuse el ezitant, inspirându-mi un fel de frică. Frica de necunoscut, frica de vești noi și amenințătoare asupra lumii noastre, o senzație înspăimântătoare care se oglindise în ochii mei repede.

O ospătoriță ne întrerupsese cât să-i spunem că vrem să bem un ceai, iar ezitarea de a urni discuția din loc plutise până când oamenii din jurul nostru s-au împuținat.

— Pentru ce? Nouă nu ne-au spus nimic!

— N-aveau nevoie de fete, Fedra! Au chemat toate gărzile din palat, fără să ne spună despre ce e vorba. Am crezut că mă vor pedepsi pentru că n-am acționat eficient. Am crezut că mă vor omorî, Fedra! vocea lui scăzuse în putere, iar oroarea luase locul oricărui sentiment din sufletul rusului. Nu mă putusem rezuma la a-l privi cum își consumă liniștea așa că mă întinsesem peste masă, aproape dărâmând decorațiunile, și îi cuprinsesem mâinile între ale mele.

— Artyom, de ce să mori? N-ai fost de pază acolo, ai fost în salon!

Oftase apăsat și îmi strânsese degetele cu ale lui, zâmbind trist spre peretele din sticlă.

— Cine știe unde voi fi data viitoare! Și ce mi se va întâmpla!

Mi se pusese un nod în gât la sumbrul din glasul său, însă mă chiunuisem să păstrez o atmosferă optimsită.

— Să știi că te avem numai pe tine, Artyom, și nu ai niciun drept să pleci și să ne lași în pustietatea aia! Ai înțeles?

Zâmbise acru, un zâmbet frumos, dar lipsit de sinceritate. O făcuse pentru mine, ca să nu mă agit și să mă super după mărturisirea de adineauri.

— De parcă aș putea! Nu-mi mai place, detest să lucrez în construcția aia pietroasă și veșnic înghețată!

— Mai ai puțin, Artyom! Nici nouă nu ne face plăcere, dar avem nevoie de bani pentru bunica.

Dăduse din cap în sens afirmativ, găsindu-mă cu ochii lui sticloși pentru prima dată de când am intrat în cafenea. Gardianul nostru avea să-și sfârșească contractul înaintea noastră cu aproape mai mult de o lună, lucru care mă înfiora. O prelungire a contractului nu ar fi fost nici ea o variantă mai bună, și n-aveam încotro decât să supraviețuim de unele singure.

Ospătărița venise cu ceaiurile noastre aburinde și după ce le lăsase pe masă cu un zâmbet politicos, Artyom își curatase gâtul și revenise cu mâinile în poală, ca și când își găsise puterea și curajul să-mi vorbească.

— În dimineața asta ne-au chemat să ne vorbească de atacul de aseară, despre cei implicați și ce vor să facă în viitor.

— Așa, îi făcusem semn să continue înainte de a sorbi o primă gură din ceaiul meu fierbinte.

— Cea care a tras cu arma vine din subsol, o fată de acolo, cel mai probabil. La fel ca cea de acum câteva săptămâni, a eșuat, însă a nimerit parțial ținta.

Probabil împușcase vreun gardian care se perinda cu interes prin holurile de deasupra noastră, de aceea Artyom era atât de șocat.

— Gloanțele l-au nimerit pe Jonathan Moore. În umăr.

Răspunsese înainte ca eu să pun întrebarea și mă lăsase fără cuvinte. Femeia care stătuse la masă cu Jonathan Moore, interesată dinadins de situația lui și a britanicului, afișând o frumusețe care ar fi furat ochii oricui, făcuse una ca asta. Simțisem  cum o răcoare pronunțată urcase pe șira spinării cu rapiditate, forțându-mi inima să bată cu putere.

— E a doua fată din subsol, Artyom comentase pentru el, sorbind mai apoi din ceaiul său. Îmi părea supărat și moleșit, parcă secat de vechiul el care obișnuia să fie atât de energic. Nu știu dacă e aceeași cu persoana de data trecută, însă trage la fel de prost. I-a zgâriat brațul din a doua încercare, prima a fost un rateu total.

Înghițisem în sec și mă rezumasem la a sorbi jumătate din ceai cât timp îmi căutam cuvintele potrivite. Îmi era rău în adâncul stomacului și îmi tremurau degetele, însă încercam să mă calmez. Trăiam cu temerea că una din noi avea să pățească același lucru într-o astfel de ambuscadă neașteptată.

— Prima era atât de... atât de furioasă și disperată, Artyom. Mi se întoarce stomacul pe dos când îmi amintesc fața aceea contorsionată, însetată de sânge, disperată să facă rău cuiva.

Mă oprisem puțin ca să văd dacă erau multe persoane în jurul nostru, însă mesele din spate erau libere și în fața noastră erau două tinere care ascultau muzică în căști. Nu era tocmai un subiect ușor de digerat, mai ales când aveam in fața ochilor imagini din acea seară.

— N-am realizat că mi-a trecut moartea pe lângă urechi, Artyom. În plus, i-am apărat și pe Maximilian și mama lui, de parcă eram vreun soi de super erou! remarcasem cu un zâmbet amar, ironic, în timp ce vedeam doar fața inocentă a londonezului care călcase pragurile Ihorivnei pentru prima dată.

Rusul zâmbise masculin, pe jumătate amuzat de felul meu de a povestii.

— Ai văzut-o în seara aceea, deci. Nu seamănă cu fata de la brațul lui Jonathan?

Dădusem din cap în sens negativ, continuând a mă concentra asupra fetei din sală. De unde își procurau arme fetele din subsol și cum își alegeau victimele? De ce tocmai Jonathan Moore?

— Nu, nicidecum. Pe femeia de lângă Moore mă simt ca și când am văzut-o pentru prima dată în viața mea.

Dăduse din cap plictisit și se apucase să bată cu unghiile în cana de marmură în timp ce își sprijinea capul în cealaltă palmă. Nu-l mai văzusem atât de obosit și fără chef de viață, însă bănuiam că avea de a face cu Amelie.

— Nu vreau să mă mai doară capul, Fedra. Probabil o vor găsi pe undeva prin palat, le-au inserat fel și fel de componente de urmărire în rochii și probabil știu deja cine în ce cameră a fost.

— Oricum nu-i problema noastră. Tu de ce ești atât de mohorât astăzi? schimbasem subiectul brusc, nefiind capabilă să mai îndur atâtea schimbări de comportament din partea lui.

Artyom se ridicase puțin cât sa își tragă scaunul mai aproape de masă și se sprijinise atent în coate, privind prin mine.

— Amelie? Dacă aș putea să-i cer lui Aleksei să mă lase să lucrez cu ea, aș face asta negreșit. Aș accepta să-mi taie și jumătate din salariu dacă aș știi că o pot apăra! disperarea din glasul său mă făcuse emoționată și bucuroasă pentru Amelie.

— Și pe mine cui mă lași? glumisem ca să nu mă tem, căci Artyom îmi fusese precum un părinte care mă luase de mână și mă purtase după el peste tot. Mă protejase cu faptele și niciodată cu vorbele, deși nu avusese nicio urmă de obligație față de noi.

— Maximilian te poate proteja mai bine decât o fac eu. Față de el nu-ți pot face nimic, Fedra!

— Am promis că facem tot posibilul să-l ținem deoparte, Artyom. Și n-o să fie mereu lângă mine, după cum prea bine știi de la Xenia!

***

Se făcuse șapte seara când intrasem în casa scărilor cu două sacoșe pline de cumpărături, cu mâinile degerate și cu părul încălcit în eșarfa groasă care mai avea puțin și mă ștrangula.

— Fir-ar! Cine m-a pus să cumpăr atâtea! mă văicărusem de una singură în timp ce urcam scările spiralate cu greu.

Oftasem ușurată când nu-mi apăruse nimeni în  cale și lăsasem toate cumpărăturile jos ca să pot scoate cheia din străfundurile genții mele. Pătrunsesem în apartament cu greu, îmbrățișată imediat de către un val de aer toropitor și miros de mere coapte. Superb, îmi era foame!

Lăsasem pungile jos în sincron cu un mesaj proaspăt ajuns pe ecranul de blocare al telefonului, de la un număr atât de cunoscut.

Palatul Ihorivna  sau Palatul lui Fedorov.

Recepția pentru clienți străini este învitată dumincă seara, la ora 20:00, la Palatul Ihorivna. Prezența obligatorie.

Ne chemau pentru interogatoriu, indiferent că zilele de lucru erau epuizate de multă vreme, aveau neapărată nevoie să știe ce s-a întâmplat.

Lăsasem telefonul la o parte și mă concentraseră asupra liniștii din apartament, neînțelegând de ce bunica nu apăruse de nicăieri.

— Cred că a venit Fedra! o voce masculină nu atât de comună răsunase din living, înghețându-mi sângele în vene.

Sergey.

Hei, hei! Capitolul nou a sosit cu întârziere, dar este aici!
Ce credeți despre Sergey și șederea lui mai lungă în apartamentul Fedrei?