Dacă aș fi avut timp necesar să mă rotesc pe călcâie și să plec înapoi de unde am venit, n-aș fi ezitat să fac întocmai. Însă nu mai aveam scăpare căci Amelie îmi ieșise în cale, făcându-mi semn să mă comport politicos și primitor.

Eram obosită și nervoasă, iar fața nepotului Katiushei nu-mi era nici dragă și nici nu avea să-mi însenineze ziua în vreun fel.

— Bună, Fedra! Nu ne-am mai văzut de multă vreme! Sergey zăcea pe canapeaua din sufragerie cu un zâmbet binevoitor, parcă așteptând să-i sar în brațe. Noroc că nu aveam eveniment la palat, căci sigur ar fi întrebat de bunica unde suntem și ce facem.

— Bună, Sergey! vocea joasă și neutră care îmi părăsise gâtul nu cooperase cu mine, arătând zero fericire pe chip. Bunica mă mustrase rapid cu privirea, spunându-mi să iau loc lângă el pe canapea.

Făcusem cale întoarsă spre sacoșe și defilasem prin calea lui Sergey încă o dată, sperând că am să ajung la frigider cu ele întregi și nu împrăștiate pe covor.

— Cum mai ești? Ce-ai mai făcut în ultimele zile? vocea lui mă lovise din depărtare, însă nu mă chinuisem să mă întorc. În spatele curiozității lui de a ști ce am făcut în ultima vreme zăcea nevoia de a-mi aminti că a fost și el la palat, că m-a văzut și că vrea să știe ce fac acolo. Sergey nu mai era Sergey după toată parada eșuată de la Ihorivna.

— Bine, lungisem cuvântul aiurea, sperând că avea să guste din șarada mea emoțională care îmi arăta oboseala și aglomerația din viața mea. Probabil mă urmarea cu privirea, căci simțeam o greutate pe umăr, precum palma bunicului care obișnuia să se mai lase asupra mea în căutarea echilibrului. Cu o sticlă de lapte în mână și cu o pungă de mere în cealaltă, mă rotisem puțin cât să-l văd, găsindu-l cu ochii asupra mea după cum mă așteptam și cu brațele întinse pe canapea.

Aveam un nod în gât care nu-mi permitea să înghit, îi cunoșteam cauza și voiam să cred că exagerez, însă Sergey era în fața ochilor mei și-mi demonstra exact contrariul. Din bărbatul moale și docil se transformase dintr-o dată într-unul curajos și arogant, chiar dacă nu-mi făcuse nimic în mod personal. Numele de Sergey era același, însă persoana din interior era cu mult mai diferită.

— Nu ne-am mai întâlnit de mult!? scăpase un râset care ar fi trebuit să lumineze situația, însă o transformase într-una cu mult mai stingheră. Mă simțeam ca și când râdea de mine, făcându-mă să-mi fie lehamite să-l refuz și să fac întocmai așa cum își dorea el. Un început de comportament toxic...

— Îți doreai să ne întâlnim? falsasem o voce mieroasă care trebui să-l încânte, să-i spună că fata pe care o curta de atâta vreme îi cădea într-un final în plasă. De când venisem în Moscova, se ținuse de mine precum o lipitoare, încercând să-mi intre în grații, să-mi inducă ideea că lângă el mi-ar fi bine și n-aș duce grija zilei de mâine. Însă Sergey Karmusheva păstra o aură atât de ciudată în jurul lui încât câteodată îmi dădea impresia că era un dement mascat sub haina inocenței.

— Începuse să mi se facă dor de tine, Fedra!

Ironic. De-a dreptul ironic și acru.

Mie nu, Sergey.

— Ar trebui să te obișnuiești, Sergey. În curând n-o să mai fiu pe aici!

***

Lumina de pe holul blocului pâlpâia teribil în nuanțe de alb-verzui și răscolea o durere de cap pe care nu voiam să o trăiesc într-un moment ca acesta. Viscolul se lovise de ușile vechi ale blocului, acoperind sunetul de pantofi care mi se păruse că venise de undeva din spatele meu. Eram învăluită într-un palton gros, iar eșarfa care-mi înconjura gâtul trecea peste urechi fără probleme, izolând fonic totul.

Cu inima cât un purice în piept și cu telefonul în mâna dreaptă, mă convinsesem că ar trebui să mai fac un pas ca să scap de auzeniile mele. Eram emoționată pentru întâlnirea din seara aceasta, îmi tremurau mâinile teribil și îmi era frică. Amelie mă aștepta alături de Artyom lângă mașină, însă chiar și așa mă simteam singură și speriată.

Mai coborâsem trei trepte și auzisem pași, frecvenți și repezi, ca și când cineva alerga după mine. Îmi simțeam inima bătând în cap și numai spaima din sufletul meu mă făcuse să mă întorc dintr-o dată în spatele meu.

— Vreau să vorbim două clipe, Fedra! glasul răgușit al lui Sergey vibrase în întreaga încăpere, ținându-mă pe loc. Îl priveam speriată și nu puteam să-i spun nimic, eram țeapănă pe picioare când mintea mea îmi spunea să fug.

Era îmbrăcat subțire, cu o cămășă și un sacou pus peste umeri, semn că venise după mine de îndată ce avusese confirmarea că plec. Mă întreb de unde aflase... sau de unde văzuse.

— Pleci la Palat?

Își schimbase tonalitatea vocii brusc, îndrăznind să mă întrebe ca și când i-aș fi fost datoare cu vreun răspuns ori explicație. 

— Nu cred că te interesează, îndrăznisem să-i întorc cuvintele pentru prima dată de când îl cunoșteam, iar felul în care-i vorbisem nu păruse să aibă vreun efect prea bun asupra lui. Zâmbetul îi căzuse într-o linie dreaptă și își încruntase sprâncenele, căutând să se reasigure uimit că îi vorbisem într-un asemenea fel.

— Fedra, locul acela nu ți se potrivește! Ai văzut și tu ce fel de caractere sunt acolo și tind să cred că nici ție nu-ți place! pledase împotriva locului în care, cel mai probabil, își construise un culcuș cald, unde interesele lui coincideau cu ale celorlalți elitiști.

— Dacă e atât de periculos precum afirmi, de ce stai chiar tu într-un asemenea loc? Eu îmi fac treaba, traduc. Tu?

Aveam să întârzii, știam prea bine că răspunsul său avea să vină forțat din gura lui sau chiar să nu vină, însă mă mulțumisem că îl pusesem la punct pentru moment.

Aerul aprig de rece săpase în fața mea din primul moment în care pășisem afară, iar instinctul de a-mi acoperi toată față mă făcuse să trag fularul până sub ochi. Era întuneric, iar aerul rece purta prea mulți fulgi de zăpadă ca să pot vedea în fața ochilor. Trecusem printre mașini precum o furnică, repede și alert până nu mă transformam într-un om de zăpadă umblător.

Inima îmi bătea cu putere și îmi era cald, deși parcarea deschisă era străbătută de curenți puternici și reci, amintindu-mi de Sergey și nesimțirea lui. Ceva din vizita lui mă făcuse să-l văd în adevăratul său personaj, un bărbat îndrăzneț și mult prea implicat în viața mea personală.

Găsisem mașina lui Artyom după sunetul motorului pornit și a luminii farurilor care străpungeau întunericul precum două săgeți ascuțite. În interior erau Artyom și Amelie, vorbind pe locurile din față cu zâmbetele adunate într-o linie dreaptă. Verișoara mea îmi zâmbise ușurată de îndată ce mă văzuse, semn că discuția cu gardianul nostru nu fusese tocmai pe gustul ei.

— Ai zis că nu stai mult! blonda mă luase tare de îndată ce mă strecurasem în mașină cu cele cinci kilograme de haine de pe mine.

— M-a acostat Sergey. Ce voiai să fac?!

Artyom pornise mașina la auzul personajului care ne făcea probleme, sperând că dând drumul radioului avea să ne distragă de la o eventuală ceartă.

— De ce nu-i spui că nu-l placi și că nu vrei să ai de a face cu el? Stă și ne urmărește pe scări precum niște ținte la care tragi când ai destulă experiență! Îmi e frică de el, Fedra!

Dacă aș fi putut s-o privesc în ochi, aș fi lăsat-o să știe că nu sunt de acord cu afirmațiile ei. Mi-l punea în spate pe Sergey ca și când eu am fost persoana care l-a invitat în casa noastră și i-a permis să facă ce vrea.

— Vorbesc cu bunica să rezolve. Eu n-am ce să-i spun! mă declarasem nervoasă și fără să vreau, îi găsisem ochii lui Artyom în oglinda, încercând să îmi spună ceva.

— Dacă nu rezolvi, mă mut!

Îmi simțisem fața arzând, ca și când m-ar fi plesnit cineva, căci vestea Ameliei mă luase prin surprindere. Artyom o săgetase cu privirea, virând la dreapta într-o intersecție aglomerată, semn că vremea rea împingea orașul să se pună la adăpost.

— Unde să te muți, Amelie?! Chiriile au luat-o razna și n-o să îți permiți să le plătești! blândețea din vocea lui Artyom stârnise un alt junghi de durere în pieptul meu pentru că știam prea bine ce se întâmplase între cei doi. Nu îmi era greu să spun că cei doi, cel mai probabil, se certaseră înainte ca eu să vin și cel din urmă voia să o împace cumva.

— Văd eu. M-am săturat să se perinde mereu cineva prin apartamentul ăla!

Tăcusem. Amelie nu se plânsese niciodată de vizitele lui Sergey ori a prietenelor bunicii, însă în seara asta bufnise și mărturisise tot ce nu-i plăcuse în ultima vreme. Ba chiar dăduse vina pe mine.

Ajunsesem la Palat înainte de ora opt, după cum arăta ceasul de dinaintea recepției. În fața noastră așteptau alți angajați ai palatului, purtând mutre reci și haine sobre în culori închise, predominant un negru funerar. Nu mai scosesem un cuvânt de la reproșurile Ameliei, simțindu-mă nervoasă și supărată pe ea, deși Artyom încercase să mă introducă cât mai mult în discuțiile lor.

Înghițisem toate cuvintele și făcusem o plecăciune din cap către Julia în semn de salut, atragând atenția gardienilor ruși. Zăceau sprijiniți de blatul recepției și analizau atent persoanele din hol, probabil căutând detalii în mintea lor despre fiecare în parte. Când ceasul bătuse zece minute înainte de ora opt, ne deplasasem toți către biroul lui Aleksei, căutând să rămânem la mijlocul grupului. Ceva îmi făcea inima să bată cu putere, să se simtă nesigură, să se simtă vulnerabilă.

Cinci minute mai târziu ne găsisem în biroul lui Aleksei Fedorov, însă fără el prezent acolo. În liniștea funerara ni se aduseseră scaune și după ce femeile le așezaseră pe toate într-un rând lipit de pereții de lângă ușă, ne așezasem într-un sincron deosebit.

Toată lumea se uita la toată lumea în dezgust și neîncredere, iar dacă cineva ne-ar fi asmuțit unul împotriva altuia, s-ar fi omorât pentru asta. Stomacul mi se frământa sub efectul unor spasme crunte și mă chinuiam din tot sufletul să nu vomit pe covorul din fața mea.

Julia privea speriată drept în față și își strângea mâinile în pumni precum un robot pus în funcțiune, probabil mult prea speriată ca să înțeleagă ce se pregătea pentru fiecare dintre noi. Voiam să-i spun că totul avea să fie bine, însă nu găseam puterea să mă încurajez pe mine, darămite pe ea.

Aleksei Fedorov intrase în birou peste jumătate de oră de la data stabilită, purtând un set de mănuși negre, dintr-o piele scumpă, după cum îmi închipuiam. Toată lumea se ridicase, așa că o făcusem și eu, simțind amețeala jucându-se în capul meu precum muștele în aerul cald al verii.

Aleksei venise singur cu un soi de aer sumbru după el, căci, de regulă, Xenia și Jonathan erau cei care îi țineau spatele. Cel din urmă era rănit și nu se sinchisea să vină, însă lipsa mătușii mele era de nejustificat. Mănușile din catifea n-au fost îndepărtate cum nici însoțitorii lui n-au apărut în sală, fapt ce mă înfricoșase pe moment.

Trebuia să fiu puternică! Trebuia să stau dreaptă în fața lui și să nu-i arăt cât de tare îmi tremurau mușchii ori cât de tare mă temeam de ochii lui. Avea să se hrănească cu tot ce-i arătam, iar când avea să facă asta Fedra Kondrat nu mai era decât o cauză pierdută.

Artyom îmi atrăsese atenția dintre toți gardieni cu privirea lui intesă, iar când ne-am lăsat ochii să se întâlnească, mă rugase din priviri să nu mă înspăimânt indiferent de ce s-ar întâmpla.

— Au trecut doar trei luni de la ultima ședință convocată și ne-am întors din același punct. Nu mă fac înțeles, domnilor? Aleksei vorbise cu spatele încă la noi, având grijă să-și dezbrace paltonul imens pe care-l purtase și în seara în care Amelie își luxase umărul.

Parfumurile puternic masculine se amestecaseră în aer, suprimând tutunul care se odihnea în țesăturile uniformelor lor. Se fuma. Se fuma mult și des în Palat, de la Fedorov până la Gardieni, șoferi și oamenii de la curățenie. Era un fel de dovadă a bărbăției lor, a asumării dependenței de sub care nu reușeau să se mai scape.

Aleksei își aruncase haina pe scaunul său masiv și înconjurase biroul cât să ajungă în fața lui, urcându-se mai apoi pe suprafața de lemn a acestuia. Scruntase mulțimea de angajați cu ochii săi aspri ca și când căuta vreo neregulă, oprindu-și privirea în cele din urmă asupra băieților.

Se lăsase liniște peste noi. Julia își rotea verigheta pe degetul inelar în dreapta mea, scoțându-mă din sărite. Parcă pereții se strângeau asupra mea și voiau să mă înghită în orice clipă.

— Mhm? ceruse un răspuns, însă nimeni nu se sinchisise să deschidă gura. Învârtise cheile în palmă ca mai apoi să le arunce în dreapta sa și să se coboare de pe tronul său.

— Domnule Kuznetsov! ceruse autoritar în timp ce plimba zeflemitor un zâmbet acru pe chipul său. Poate că rusul nu știa, însă oprise cu siguranță două inimi din a mai bate, poate chiar trei dacă o luam în calcul și pe Julia. Blondul își plecase capul ostil, purtând o blândețe nejustificat de puternică pe umerii săi.

— Dacă îmi permiteți, domnule Fedorov, nu am fost prezent în situația incidentulu—

— Desigur că n-ai fost, domnule Kuznetsov. Stim prea bine persoanele răspunzătoare de starea clienților noștri. Nu mi-ai răspuns la întrebare?

Artyom nu avea nici măcar un bob de vinovăție sau ură în el așa că amenințările casuale ale lui Fedorov nu-l afectaseră prea tare. Făcuse doi pași înapoi și revenise în formație, căutând-o pe Amelie în mulțime. Parisianca zăcea țeapănă pe lângă mime, privind precum un pietroi în întreaga încăpere plină ochi de oameni.

— Trebuie să pun armele în mâinile fetelor, domnilor? vocea lui tremurase sub un chicot răutăcios, arătându-se iritat de performanța slabă pe care o dovedeau angajații lui. Pentru că în momentul de față cred că orice fată și-ar face treaba mai bine, continuase sesiunea de umilire în timp ce trecea lent prin fața tuturor.

Câțiva dintre băieți înghițiseră în sec după trecerea lui, alții se mutaseră de pe un picior pe altul, însă toți se străduiau să reziste sub presiunea omului care deținea palatul Ihorivna.

— Voi corecta comportamentul vostru în curân-

O bătaie scurtă și violentă răsunase puternic în ușa de lemn a încăperii, ricoșând printre toate persoanele din încăpere până la urechile lui Aleksei Fedorov. Mai venise una din spate, plină de agitație și oarecum nepotrivită, dar suficient de zgomotoasă cât să-l smulgă pe rus din locul său și să-l trimită spre ușă. O deschisese stern, lăsând aerul răcoros al iernii din palat să ne gâdile pielea inconfortabil de tare.

Rusul nu murmurase niciun cuvânt către cel care-l căuta, ci revenise în încăpere, urmat de către Jonathan Moore. Americanul purta doar o cămașă albă, petrecută de către bretele maronii și pantaloni care nu treceau peste bocancii masivi din picioarele lui. Nu era pregătit pentru Ihorivna și nici Ihorivna pentru el.

Ca să nu fiu prinsă cu privirea asupra lor îmi curățasem gâtul instant, simțindu-l uscat și arzător. Atmosfera din cameră se arătase greoaie și de după ușa încă deschisă apăruse și Xenia.

— Datorită cui fapt îți datorez prezența, domnule Jonathan? N-ai anunțat la recepție că dorești să rămâi și în seara asta.

— Trebuia? americanul pufnise ironic, probabil făcând referire la noua lui titulatură din palat. Era acționar, deci avea drepturi aproape egale cu cele ale lui Aleksei, însă cel din urmă era cât se putea de orgolios în privința lui și-l trata precum un ghimpe în coaste.

— N-aș risca în locul tău.

Îl țintisem pe Aleksei când îi aruncase o privire ostilă, coborând cu ochii asupra brațului stâng. Materialul cămășii era mai umflat în zona cotului, semn că acolo se ascundea bandajul lui Jonathan Moore. Fața lui era palidă, însă nu pierduse din intensitatea privirii lui, arătând puternic și dărâmat în același timp.

— Îi aducem? Xenia preluase comanda, plantând o semință de curiozitate în fiecare dintre noi, știind că avea să crească pe măsură ce amâna momentul dezvăluirii.

Jonathan Moore își ridicase privirea asupra Xeniei, surprins de planurile celor doi. Probabil aveau de gând să ne terorizeze cu ceva anume, altfel nu-mi închipuiam cum avea Aleksei să-și țină promisiunea în privința corecției.

— Colegul vostru incompentent și vinovata pentru toată tevatura își așteaptă pedeapsa. O vom decide împreună... să nu fim acuzați de lipsă de transparență, Fedorov se justificase imediat față de fiecare persoană din sală, oprindu-ne sângele în vene pentru o milisecundă.

— Ce treabă au fetele cu tot ce s-a întâmplat aseară, Jonathan deschisese subiectul după ce o privise pe Xenia plecând din birou. Îl zărisem în colțul ochiului cum trăsese un scaun lângă el și se așezase reticent, privind pentru o fracțiune de timp asupra noastră.

— E cea mai bună lecție pe care le-o pot oferi în prezent, Jonathan. Avem câțiva subiecți și din rândul lor care refuză să lucreze cu noi.

Vocea lui se simțise precum lama unui cuțit înfiptă în spatele meu, iar fiorul rece mă trimisese direct spre Artyom. Aceasi panică plutea și în ochii lui, nu voiam să știu ce simțeau Amelie și Julia. Dacă Aleksei intuise că-l jucăm pe la spate? Dacă știa de Maximilian Fernsby și de felul în care l-am scos din mizeria din palat.

— Nu are niciun sens, Jonathan murmurase șoptit și după zgomotul brichetei, cel mai probabil își aprinsese o țigară. Mirosul insuportabil se imprăștiase rapid în încăpere, întâmpinând-o pe Xenia și cei doi invitați. Un băiat nu mai tânăr de 19 ani și o fată frumoasă, a cărei profil mi se păruse unul cunoscut.

Sămânță Xeniei înflorire în mine și mă lăsasem purtată de vânt când căutasem să observ mai multe despre ea. Nu-i întâlnisem privirea, ci o găsisem pe cea a lui Jonathan, intensă și dură asupra mea ca și când ar fi fost gata să mă dea de gol. Pentru a-și salva pielea ar fi fost în stare să divulge tot ce știa despre mine, cel mai probabil.

Xenia îi așezase pe cei doi lângă peretele din dreptul lui Jonathan, lăsând loc liber tuturor să privească amețiți în direcția lor și să-i pironească cu tot felul de expresii.

Fata nu îmi era cunoscută doar mie, ci și lui Artyom. Era fata care zăcea leșinată pe holurile palatului acum o lună de zile, lovită de către Aleksei pentru că nu-i oferise serviciile ei cu umilința caracteristică. Nu-mi lăsase o impresie bună nici atunci, iar acum, așezată lângă peretele înflorat părea mică și vicleană pe lângă gardianul care privea fantomatic drept în fața lui.

— Bună seara! blondul mârâise salutul în timp ce își reluase locul pe birou, păstrând o expresie țeapănă pe fața lui de porțelan.

Niciunul din cei doi nu răspunsese la salut, gardianul își păstrase expresia fantomatică în timp ce femeia se încruntase mai puternic, câștigându-mi atenția.

Nu era prietena de la masă a lui Jonathan Moore, însă ceva îmi spunea că avusese o oarecare implicație în evenimentul nefericit. Jonathan o privea încontinuu, interesat de ea și plictist în același timp, căci ezitase la un moment dat și se retrăsese cu privirea asupra mea. Îi simțisem ochii alunecând mai jos, căutând tija din corsetul meu, însă nu purtam niciun soi de uniformă în care aș fi putut ascunde așa ceva.

— După cum am spus mai devreme, fetele sunt mai competente decât băieții, lucru pe care domnișoara Sofya n-a ezitat să-l arate.

Liniște. Puteam să-mi aud gândurile, respirația, bătăile inimii și firele de păr plutind haotic în curentul care ne gâdilea pielea. L-am privit pe Artyom în ochi căci era în linie cu mine, însă nu mai avusesem putere să-l asigur că avea să fie bine.

— Îți e mai ușor să fluturi arme prin palat decât să deschizi gura, domnișoară Duskin? Eh?

În liniștea obositoare până și răbdarea tăioasă a rusului dispăruse, lăsând în urma sa un zgomot lemnos când se coborâse de pe biroul masiv. Traversase camera din doi pași și se așezase în fața celor doi, impunător și sever, așteptând răspunsuri.

— Sofya Duskin, domnișoara prezentă în fața voastră, domnilor și domnișoarelor, s-a pretat la a se tăvăli în așternuturile invitaților și a interveni în viețile personale ale acestora.

De parcă nu însuși tu le răscolești printre poveștile de viața în așa fel încât să-i alegi pe cei mai vulnerabili, Aleksei!

— Conform dorinței ei exclusive, fără a înțelege ce i s-a cerut cât a lucrat aici, Sofya s-a gândit să decidă asupra dreptului la viață pe care îl are fiecare om din această clădire.

Sofya Duskin, după numele ei, zăcea țeapănă pe scaunul sărăcăcios, părând resemnată și conștientă de ce avea să i se întâmple. Îmi simțise privirea, în schimb, și nu ezitase să o susțină câteva secunde cât să mă atenționeze, urmând mai apoi să-și împrăștie privirea asupra altcuiva. O urmărisem până ajunsese la Artyom și în momentul acela înțelesesem că-și amintise de noi.

La naiba! Avea să ne pună capăt amândurora dacă deschidea gura să vorbească.

— A început prin a ucide un cetățean american, apoi a intenționat să ne rănească asistenta de la recepția pentru invitați străini, Fedra Kondrat.

Nu-mi trebuia să privesc în fața mea ca să știu că Jonathan Moore era cu ochii pe mine, probabil întrebându-se ce căutam în fiecare situație tensionată. Îmi era sete și frig, însă ceva din pieptul meu ardea ca și când era gata să mă răpună la pământ.

— Care la rândul ei a încercat să apere un client din Londra. Mai apoi lipsa de conștiință a Sofyei a împins-o să-l ucidă pe Jonathan Moore, eșuând amarnic.

Rusul știa totul. Rotea ceasul de pe încheietura stângă ca și când ar fi încărcat mai multe informații în creier, privind din ce în ce mai aprig în direcția ei pentru a-și putea continua jocul umilirii publice.

Până la furie mai era un singur pocnet din degete.

— În picioare! țipase puternic cât să inducă spaima mai ales în noi, fetele, și își așezase palmele pe coapse. Avea să-i facă viața un calvar Sofyei, ardea să-și reverse nervii asupra cuiva.

O trăsese de braț până în mijlocul încăperii, puternic și brusc, provocând un scâncet pe buzele fetei. Era plăpândă în rochia ei neagră, indecent de scurtă și decupată adânc în zona decolteului, însă se chinuia să mai țină vie o fractură din demnitatea ei. O lăsaseră să zacă la un metru distanță de mine, într-un loc perfect în care vânătăile și zgârieturile ei sângerânde scânteiau sub candelabrul sofisticat.

— O să mori de propria ta mână, Sofya Duskin!

Simțisem un fior rece curgând precum apa pe șira spinării și frica îmi cuprinsese chipul fără să i mă pot opune. Pe Jonathan îl zărisem în colțul ochiului, încă pe scaunului său, privind atent la tot ce se desfășura în fața ochilor săi.

O s-o omoare!

O șușoteală minusculă îmi ajunsese la urechi, însă nu păruse a fi venind de la Amelie ori Julia. Fetele se țineau tare, deși mi se părea că Julia era pe punctul de a izbucni în lacrimi.

—De unde ai făcut rost de armă?

Aleksei înconjurase biroul său masiv și apucase o armă de un negru mat, găsită într-un sertar micuț. Mănușile de catifea îl ajutaseră să atingă arma fără vreun soi de rețineri, iar puterea lui se reflecta în vopseau neagră a pistolul.

— De unde? De unde îl ai, domisoară Duskin?!

Contemplase asupra armei și venise cu el încă în mână, intenționând să o torutureze cu propriul instrument.

— Îți place să ne jucăm de-a moartea, mhm? lipise pistolul de bărbia ascuțită și îi împinsese capul pe spate, cât s-o privească de sus. Era ca o umbră lungă și subțire asupra ei, neagră ca noaptea și densă, constrângând-o să stea locului și să i se supună. Fata tremura din toate încheieturile, îi vedeam degetele agățându-se de material rochiei, ca și când ar fi fost speriată că avea să se dezechilibreze sub puterea rusului.

— Mă asigur că ai să pierzi, Sofya Duskin! Întotdeauna.

Îi declarase război deschis cu toată lumea de față și nu îmi era imposibil a crede că avea să finalizeze totul în stilul său.

— Nu pleci din încăperea asta pana când n-ai să spui cine îți face rost de armele astea! continuase mai apoi in timp ce își închisese sacoul la loc, lăsând spațiu pentru arma pe care o smulsese din sacou încă odată.

Liniște. Băieții se mișcau alene de pe un picior pe altul, privind serioși în jurul slavului, căci nu îndrăzneau să facă vreun alt gest.

— La naiba! trântise pistolul la picioarele Sofyei cu o asemenea forță că s-a propagat până sub ale mele. Toată lumea tresărise panicată, îndeosebi Amelie și Julia ale căror lacrimi se scurgeau deja pe obrajii lor uscați și fardați. Zăcea precum o jucărie abandonată la gunoi, neagră și plasticoasă, inofensivă la o primă vedere, însă țeava pistolului văzuse disperarea de dinaintea morții a sute de oameni, iar asta nu o făcea nici pe departe inofensivă.

— Avem trădători printre noi care învârt armele la spate precum o minge de fotbal, iar ceea ce e mai grav e că o fac pe intermediarii pentru astfel de cauze.

Liniște. Incriminatorie și densă, însă nu se lăsase așteptată prea tare. Sofya și celălalt baiat nu păreau să deschidă gura prea devreme, de aceea rusul se enervase și o lovise fără scrupule.

Am simțit palma de pe obrazul ei, trebuie să fi fost usturătoare și rece ca și când m-ar fi lovit o creangă în față. Probabil că Sofya nu mai eram capabilă să distingă durerile pentru că îmi era clar că mai văzuse multe din partea lui sau a torturatorilor săi.

— De mâine... De mâine, ridicase vocea ca să se facă auzit, fiecare dintre voi va avea un echipament special. Îl veți descoperi curând...

Nu-mi plăcea. Îl vedeam doar pe Jonathan Moore din colțul ochilor cum privea intens prin fata din mijlocul încăperii, de parcă ar fi fost pe punctul de a o omorî cu privirea.

Mă dezgustau. De la Jonathan Moore, la Aleksei Fedorov și până la Sofya Duskin. Se jucau cu moartea precum se jucau poker la un cazinou de prin centrul excentric al orașului, iar pentru niște oameni obișnuiți astfel de hobby-uri nu erau decât dovada nebuniei.

***

Ușa umedă și lipicioasă lăsase în urma ei o lumină obscură, gălbuie-palidă din cauza pereților tapetați, iar șueratul vântului printre cărămizile de deasupra geamului căpătase o nuanță sinistră. Aleksei Fedorov stabilise că fiecare echipă de recepționeri avea să-și petreacă seara lângă femeile ușoare ale palatului.

Câte o cameră dărăpânată pentru fiecare dintre echipele de la recepție.

Scâncetele Ameliei se transformaseră în lacrimi pe care le lăsase la suprafața fără să facă vreun zgomot. Înainte să pot ajunge la ea, Artyom o cuprinsese în brațele lui, oferindu-i confortul de care avea nevoie pentru a se liniști.

N-aveam nici măcar un scaun amărât pe care să ne așezăm cu rândul. O bucată de gresie murdară zăcea întinsă până în toate colțurile încăperii, iar pe pereți bucăți de tapet vechi, îmbibat în umezeală.

— Măcar știm că nu avem rozătoare care să ne țină companie! Julia constatase optimistă, încheind exclamația când își lovise brațele goale de șolduri. Fiecare dintre noi purta o rochie neagră, scurtă, fără mâneci și dintr-un material subțire care nu își făcea treaba împotriva frigului. Eram aproape dezbrăcate în interiorul unei dărăpănături ce se voia a fi încăpere. Până mâine dimineață îmi era imposibil să supraviețuiesc așa.

Mă simțeam stresată și-mi venea să plâng, să urlu și să trântesc ceva, însă nici n-aveam ce să fac. Eram neputinciosă, exact așa cum își dorea Aleksei Fedorov să se simtă fiecare persoană din subordinea lui. Îi plăcea să vadă suferință, însă îmi era greu să cred că Jonathan Moore nu se implicase în niciun fel în luarea acestei decizii.

Artyom se dezlipise gentil de Amelie, dezbrăcându-și haina ca mai apoi să i-o dăruiască verișoarei mele. Nu-mi plăcea să admit, însă eram gelosă pe grija pe care o primea de la rus. Gentilitatea din felul în care îi așezase sacoul pe umeri și îmbrățisarea strânsă mă trimisese cu gândul la Maximilian și ultimele sale cuvinte. Totul o luase razna de când plecase, iar ultima fărâmă de siguranță dispăruse pentru totdeauna.

— Să nu ne așezăm pe jos, va fi frig! îmi găsisem curajul să vorbesc în timp ce o oprisem pe Julia de la a-și pierde căldura corporală. Ne-am fi riscat sănătatea zăcând pe jos chiar și pentru o oră.

— Stăm așa toată noaptea? întrebase Julia după câteva clipe.

— Mhm.

— La naiba! Soțul meu se va îngrijora teribil! Julia se agitase imediat, lăsând verigheta de pe inelar să scânteie în lumina becului chior. Mă întrebam cum reușise să ascundă locul de muncă față de el, căci niciun om obișnuit n-ar fi fost capabil să vadă locul ăsta cu ochi buni.

— Te rog, nu mai vorbi despre asta, Julia! Amelie ceruse printre lacrimi, ascunâzându-și fața în cămașa lui Artyom. Îi plăcea să zacă cu propriile ei gânduri, însă dacă am fi rămas toți într-o liniște atât de apăsătoare, am fi ieșit cu mințile tulburi.

Julia aruncase o privire speriată în direcția ei și după ce se convinsese că Amelie era nervoasă și nu voia deranjată, o luase la pas prin sală. Tocurile de zece centimetri și rochiile de vară nu se împăcau sub nicio formă cu atmosfera din încăpere.

Trebuie să rezist. Trebuie.

Privisem candelabrul din tavan ca să am ocupație și făcusem trei pași în stânga și dreapta, icnind la zgomotul produs de tocurile pantofilor. Mă iritau în aceași măsură în care percepeau și ceilalți doi zgomotele. Iritabile. Demne de tortură.

Scâncetele Ameliei umpluseră camera, din nou, apăsând pe sufletul meu precum un pietroi, adâncind vinovăția pe care o purtam încă de când primisem locul de muncă aici.

— Dacă nu ai fi fost tu, Fedra, astăzi n-am fi suferit atât! vocea Ameliei mă plesnise peste față, lăsându-mi obrajii și inima arzând.

Era în colțul ochilor mei. Desprinsă pe jumătate din brațele lui Artyom, cu mascara și tușul întins peste obrajii ei rozalii. Suferința o transformase într-o epavă și acum își vărsa furia pe mine, pentru că eu insistasem să lucrăm aici.

— Tu ai insistat să vin cu tine și m-ai purtat prin tot iadul ăsta, când puteam prea bine să o luăm de aici și s-o îngrijim acolo unde era mai bine! se bâlbâise cu vocea înădușită în timp ce plângea continuu, făcându-mă să mă simt de zece ori mai vinovată.

Nu i-am răspuns. Mă simțeam jenată de privirea lui Artyom și consolată de mila din ochii Juliei, însă furia verișoarei mele mă punea la pământ. Abia reușeam să mă mai țin pe picioare și îmi venea să plâng, nu existau niciun fel de scuze care să fii pansat rănile Ameliei. Suferea din cauza mea și avea tot dreptul să facă asta.

— Amelie, te ro—

— Nu, Artyom. Fedra e egoistă, atât de egoistă încât fiecare dintre noi are de suferit din cauza ei. Își creează probleme zilnic și le atrage asupra echipei noastre... ca și când nu avem destule!

O lăsasem să-și spună ofurile până târziu în noapte când după atâtea lacrimi vărsate adormise în brațele lui Artyom. Mă așezasem în șezut, chiar dacă îmi era frig și simțeam că îmi îngheață fundul și fiecare organ din interiorul meu. Răcoarea mă ținea în viață, trează, vulnerabilă și vinovată. Îmi amintea că Palatul lui Fedorov nu era locul în care prieteniile și relațiile de orice fel aveau să înflorească precum trandafirii. Era o chestiune de timp până totul avea să sară în aer.

— Haide, Fedra! Nu-ți face bine să stai jos! Julia se aplecase cât să ajungă la nivelul meu, arătându-și pielea aproape transparentă care acoperea cu greu venele albăstrui. Își pusese palmele calde peste brațele mele și le trecuse alert, încercând să mă încălzească în vreun fel.

— Mă ridic, doar ajută-mă. Am înțepenit aici.

Cu eforturile brunetei ajunsesem să stau cu genunchi îndoiți, câștigând echilibrul perfect pe sandalele enervante. Deși nu îi cerusem să rămână lângă mine, Julia se așezase în fața mea și mă observase atentă cu ochii ei mari și albaștri.

— Nu te supăra pe tine, Fedra. Fiecare persoana de aici fost împinsă de fel și fel de situații, de aceea am ales să muncim într-un asemenea loc.

Încuviințasem resemnată și o privisem de sub genele ude, simțind că îmi împărtășea starea de spirit.

— N-am povestit nimănui ce m-a împins să vin aici, căci am crezut că n-am cui să-i spun. Fețele lor n-au fost prietenoase de la bun început, dar eram disperată, începuse ea să povestească în șoaptă.

— Se hrănesc cu neputința noatră, întărisem concluziile Juliei în timp ce îmi treceam cu mâna peste păr, nepăsându-mi de cum avea să-mi stea.

— M-am căsătorit cu soțul meu acum două luni de zile în Germania. M-am născut acolo însă după multe rugăminți din partea lui, m-am decis să-l urmez în țara lui natală.

— Adică Rusia?

Încuviințase printr-un gest al capului și zâmbise tristă.

— Îl iubeam într-atât de tare încât mi-am lăsat familia doar ca el să fie aproape de a lui. Amuzant cum femeile sunt capabile de sacrificii, mereu și mereu, soptise din ce în ce mai tristă cu privirea asupra verighetei de pe degetul inelar. Își întinsese mâna cât să-l vadă mai bine și zambise nostalgică la vederea diamantului care se chinuia să sclipească în lumina difuză.

— Încă îl iubesc! E tot ce-mi doresc să văd înainte să închid ochii la sfârșitul zilei. Abia așteptam să mă întorc la el acasă în seara asta, mă aștepta să mâncăm, deși i-am zis că e posibil să mă întorc la miezul nopții.

Un junghi dureros mă lovise în spate, umplându-mi ochii de milă și admirație.

— Ne-am întors ca să ne ocupăm de tatăl lui, care e bolnav. Dar n-a funcționat, el profesor, eu neangajată, abia aveam bani să ne întreținem pe noi și să ne ocupăm de medicamentele tatălui său.

Povestea ei îmi amintea de bunica și de cât de vulnerabilă fusese de îndată ce se îmbolnăvise. Eu și Julia eram pe cât de apropiate ca poveste, pe atât de diferite, fiecare luptându-ne cu nevoia de a ne demonstra că făcusem ce trebuia.

— Dar cu toate astea nu s-a schimbat deloc, ba chiar și-a căutat timp în ciuda oboselii să mă susțină și să mă asigure că nu-i nimic greșit în a fi neangajată, zâmbetul de pe buzele ei mă făcuse să mă simt mai bine. Poate că dragostea pură încă mai exista pe undeva pe aici și aștept descoperită.

— Cum îl cheamă?

— Timofey. Noi îi zicem Tima.

— Timofey și Julia Nikolaev. Până și numele voastre se potrivesc! remarcasem uimită de povestea frumoasă dintre cei doi.

— Mi-a promis că mă scapă de numele meu de familie care era lung și imposibil de pronunțat, chicotisem amândouă în șoaptă și Julia aruncase o privire în stânga, asigurându-se că totul era în regulă.

— Și de ce te temi? adusesem discuția în punctul sensibil, iar zâmbetul Juliei căzuse într-o linie dreaptă.

— Știe că lucrez ca recepționeră la un hotel de cinci stele, îmi știe programul obișnuit, însă nu și zilele în care se întâmpla ceva și trebuie să stăm atât de târziu... sau să nu mai vin deloc întreaga noapte.

— Înțeleg.

— E bărbat și e foarte nesigur pe el, mai ales de când ne-am mutat aici. Are momente în care îmi spune că mă trage în jos, că nu-i mândru de faptul că trebuie să lucrez într-un hotel, mărturisise cu lacrimi în ochi, zâmbind mai apoi tristă.

— În ultima vreme e gelos când întârzii și m-a rugat să încerc să-mi găsesc altceva de muncă, dar nu pot. Ce să-i spun?

— Știu. La fel e și la mine, Julia. Nici măcar părinții mei nu știu ce fac aici.

— E nesigur și se învinuiește pentru viața pe care o duc aici, deși nu m-am plâns vreodată de cât de greu îmi este.

Mărturisirile Juliei mă făcuseră să mă simt mulțumită cu situația mea, cu faptul că nu aveam un logodnic ori chiar un soț căruia să-i ofer scuze și justificări la fiecare izbucnire a lui Aleksei Fedorov. Într-un asemenea dezastru organizat dragostea nu-și avea locul, ori dacă îndrăznea să răsară, sfârșea distrusă sub presiunea tuturor lucrurilor de aici.

— Va fi bine, îți promit! Știu că te iubește, e imposibil să nu o facă. Vom încerca să nu mai intrăm în probleme și să fim pedepsite ca să nu se mai complice situația ta de acasă.

— Și nici a ta, Fedra. Trebuie să gândești și pentru tine! Fericirea ta e la fel de importantă ca a fiecărui om din încăperea asta!

Fericirea mea nu există atâta timp cât îmi duc viața în Moscova.

Julia încercase să mai spună ceva, însă fusesem întrerupte de către zgomotul enervant al ușii fragile. De după ea apăruse un gardian masiv care ținea în mâini două pături groase și după ce aruncase o privire prin ușa semi-deschisă, le aruncase pe jos cu o scârbă considerabilă.

— Din partea lui Jonathan Moore.

Hello, m-am întors. 😱😂  Capitolul zăcea in ciorne de ceva vreme, însă am fost foarte ocupată și am uitat de el 🥴😅

Cum vi se pare povestea până acum? Ce personaj va stârnește admirația și ce personaj vă face să credeți că nu-l înțelegeți?