Nu mai simțeam nimic în zorii dimineții. Nu știam dacă îmi mai era frig ori dacă mă usturau ochii de la noapte pierdută cu vederea asupra pereților. Era un sentiment străin care îmi înnota prin vene, care-mi împleticea picioarele pe hol până mă împiedicasem suficient de tare cât să cad în genunchi.

Îmi julisem pielea, însă nici asta nu simțisem. Nici măcar pantalonii din vestiar și cămașa albă care-mi acoperea brațele nu mă făcuse să mă simt mai bine. Mai aveam puțin până a crede că durerile mele erau atât de puternice de parcă cineva îmi călcase peste oase, sfărâmându-le cu bună intenție.

— Artyom, te rog s-o duci pe Amelie acasă. Eu rămân să iau un taxi cu Julia până la apartamentul ei și de acolo îmi găsesc eu drumul spre casă, șoptisem obosită în timp ce-mi îndesam mănușile pe deasupra genții. Verișoara mea și Julia Nikolaev erau deja în fața recepției, așteptând după mine și Artyom să încuiem vestiarul.

— Fedra, nu-mi face asta! Cum o să fii tu în siguranță venind singură? Înțeleg că ești supărată pe Amelie...

— Artyom, uneori e nevoie de puțin timp să stăm separate, să analizăm ce-am spus cu voie și fără voie, înțelegi? Dacă o să ne pui pe amândouă în fața faptului împlinit va fi, poate, chiar și mai rău.

Rusul oftase apăsat și își șterse fața cu palmele sale, lăsând aerul să-i părăsească plămânii cu greu.

— Țin la voi amândouă în egală măsură, Fedra. Și nu vreau să vă știu supărate. Te rog să mă suni după ce o lași pe Julia acasă ca să pot veni după tine.

Artyom oftase încă o dată și își dusese brațul după gâtul meu, strângăndu-mă cu putere la pieptul lui. Liniștea în care mă învăluia îmi amintea de frații mei, de confortul vorbelor lor și de iubirea pe care mi-o purtau necondiționat.

— Nu pune la suflet vorbele ei, Fedra. Sub presiunea momentelor ca acestea, oricine ar reacționa la fel.

Îi dădusem crezare cât vinovăția era încă proaspătă în sufletul meu, însă nu mă considerasem responsabilă în totalitate de ceea ce ni se întâmpla. Amelie ajunsese la aceeași concluzie ca mine acum multe luni, nu avea să ne angajeze nimeni căci ne descurcam cu rusa până la un punct.

— Știu. Ia-o înainte, vin și eu, mă dezlipisem de brațele lui și zâmbisem încurajatoare cât să-l liniștesc.

— Lași tu cheile la recepție?

— Mhm!

Îl privisem pierzându-și pașii prin holul imens și după ce nu-l mai găsisem cu vederea, mă hotărâsem că era momentul potrivit să încui usa și să-mi iau tălpășița din clădirea extraordinar de liniștită. Ușa scârțâise sumbru în urma mea și cheile ruginite nu fuseseră nici ele mai blânde cu urechile mele.

În sfârșit aveam să pun capăt unei zile care avea să-mi rămână adânc în minte și care nu-mi pricinuise decât dureri de cap. Aruncasem geanta pe umărul stâng și o luasem la pas, simțind cum oasele erau din ce în ce mai moi, precum gelatina. Nici măcar paltonul lung din lână nu îmi era de ajuns să mă încălzească, căci gerul fusese din plin în seara aceasta.

Nu băgasem de seamă nimic din jurul meu, îmi era rău și-mi curgea nasul, însă puteam să-i spun bunicii că am răcit și că se poate trata cu ceai și băi fierbinți. Asta dacă nu era cumva ceva mai grav.

O spasmă îmi sugrumase gâtul din senin, forțându-mă să tușesc puternic, în ciuda puterii pe care o mai aveam în corp. Durerea apăsase asupra gâtului și ceva din piept, semn că sub frigul aspru al iernii o simplă femeie cu o rochie de vară nu putea să se păstreze sănătoasă.

Aproape că îmi dădusem sufletul în eșarfa care-mi învăluia gâtul cu moliciunea materialului sintetic, însă mă motivasem să merg în continuare. N-aș fi crezut că aveam să mă întorc deja bolnavă, dar seara trecuse cu iuțeală și nu dăduse răgaz bolii.

Pustiimea palatului se evaporase la scârțâitul aspru al unei uși din fața mea, de un negru solitar și prăfuit, neatins de multă vreme. O luasem puțin la dreapta ca să nu ajung plesnită de ea, însă nu-mi ferisem ochii de cel care o deschisese.

Moore. Jonathan Moore.

Toată durerea din corpul meu se accentuase sub privirea lui, împiedicându-mă să-l salut ori să-i spun ceva. Începuse să se asemene din ce în ce mai tare cu Aleksei, lucru care-mi spunea să-mi văd de treaba mea și să nu mai accept niciun fel de ajutoare închipuite.

Într-un astfel de loc nu mă putea ajuta nimeni. Nici măcar eu pe mine însămi. Trecusem agitată pe lângă el, sufletește vorbind, căci mâinile îmi erau țepene și fragile, imposibil să-mi descrie ceea ce-mi trecea prin minte ori inimă.

— Fedra! îmi pomenise numele de îndată ce văzuse că-l lăsasem în spate precum o sperietoare de ciori plantată într-un lan. Interesul lui față de persoana mea îi era benefic, nu vedeam altceva în mâna de ajutor pe care pretindea că o întinde decât beneficii personale. Ne oferise două pături în scârbă și se aștepta să-i cad în genunchi.

Nu-mi grăbisem pașii. Nu voiam și nu puteam să-i arat ca mă feream de el, că încercam să restabilesc iar distanța oficială.

— Nu te preface că nu mă auzi, Fedra Kondrat! făcuse trei pași apăsați și îmi smuncise brațul stâng cu putere în așa fel încât geanta îmi alunecase de pe umăr fără prea multă rezistență. Îl vedeam în fața ochilor, insistase cu ochii lui de gheață să-i văd fața și să mă confrunt cu aroganța lui.

— Vă rog să nu-mi stați în cale, domnule Moore. Nu mă simt bine și s-ar putea să vă pricopsiți cu o răceală dacă vă apropiați de mine! îl anunțasem precaută în timp ce-l privisem neutră, cu ochii mei de gheață, cum îmi spunea bunica. Aveam să-i pun în practică, ca să mă apăr de astfel de specimene care nu meritau nici măcar o scamă de pe paltonul meu.

— De asta treci pe lângă mine de parcă sunt transparent? mă strânse de antebraț cu putere, pornind o durere musculară care mă făcuse să strâng din dinți. Tremurasem de frig până fiecare mușchi din corp făcuse febră musculară.

— Cine sunt eu față de dumneavoastră să vă salut? O umilă recepționeră care n-ar trebui să-și ridice ochii din pământ.

Își încruntase sprâncenele la auzul vocii mele, parcă nevenindu-i a crede că-i spun așa ceva.

— Domnișoară Kondrat, mă enervezi cu bună intenție! glasul lui amenințător îmi uscase gâtul într-un pocnet din degete. Dacă vreun gardian se găsea din întâmplare pe holuri, avea să fie vai și amar de capul meu.

— Dă-mi drumul și lasă-mă în pace! Artyom și fetele mă așteaptă la recepție, domnule Moore!

Furia și nelămurirea din ochii lui crescuseră vizibil căci mă privise pierdut pentru câteva secunde. Curajul crescuse în mine și intuiția îmi dictase să spun ce-mi apăsa inima până când americanul din fața mea nu avea să se intereseze mai mult de mine și să-mi creeze probleme.

— Crezi că două pături aruncate în scârbă ar putea să-ți șteargă vinovăția, Jonathan Moore? Nu. N-ar putea niciodată pentru că ai știut și ai tăcut de fiecare dată! Sper că vei avea și tu ocazia să zaci într-o astfel de încăpere, meriți!

Nu mai așteptasem vreun răspuns din partea lui, căci îl luasem prin surprindere, și o luasem la pas pe hol, simțindu-mă la fel de obosită și supărată. Nu mă simțeam cu nimic mai bine, nici măcar mai eliberată.

***

Privisem din mașina lui Artyom cum Julia intrase în blocul de apartamente, pășind grăbită pe scările care puteau fi zărite de după ușa transparentă.

— N-o să fie bine pentru ea, Artyom constatase în timp ce-și pusese o țigară între buze, căutând bricheta în buzunarul sacoului său. Așteptam puțin cât să se liniștească situația în apartamentul Juliei, ferind-o de eventualitatea ca soțul ei să creadă că a venit acasă cu mașina vreunui alt bărbat.

— Și ea știe, Artyom. Nu-i ușor să-ți convingi soțul că îl iubești când nu poți să dai vreun semn toată noaptea și te întorci acasă în zorii dimineții, șoptisem epuizată în timp ce strânsesem un palton vechi de-al lui Artyom în jurul meu. Nici măcar ceaiul fierbinte adus de la mama lui nu reușise să mă încălzească pentru prea mult timp.

O romanță din anii '90 umpluse mașina cu o voce masculină caldă cât timp Artyom își aprinsese țigara și o fumase dus pe gânduri. Îl privisem fără nicio rușine, direct în ochii lui pe care mi-i imaginam albaștri și curați. La fel făcuse și el după ce expirase fumul și închisese fereastra după el. Ne permiteam orice, știam de ce eram capabili și ne înțelegeam stările de spirit fără prea mari eforturi.

— Nu mi-aș lăsa iubita într-un astfel de loc dacă aș ști ce i se poate întâmpla, mărturisise cu ochii asupra mea.

— Tocmai. Nu știe. Crezi că el ar lăsa-o?

Artyom expirase fumul până în parbriz, jucându-se cu oglinzile de deasupra capului său.

— Crezi că am să fiu la fel. Când am să mă îndrăgostesc? mă întrebase în șoaptă, căutând asigurarea în ochii mei. Bătea necontenit cu degetele pe volanul mașinii, privind fix în ochii mei ca și când depindea de răspunsul meu.

Era deja îndrăgostit.

— Vei fi și tu la fel. Băieții își pierd mințile când se îndrăgostesc cu adevărat, Artyom. Să nu mă contrazici, am doi frați și știu prea bine.

Artyom chicotise înainte de a-și umple plămânii cu fum pentru o ultimă dată și după ce terminase țigara, o aruncase pe geam.

— Aleksei o să ne facă viața un calvar începând de mâine, oftase apăsat, împrăștiind o tensiune de nedescris în interiorul mașinii.

Nu-mi era imposibil să cred una ca asta, ne promisese cu toată hotărârea că avea să ne taie din libertatea de care ne bucurăm și așa cu jumătate de porție.

— Tu te temi pentru Amelie, Artyom.

— Și pentru tine, Fedra, replicase înapoi cu hotărâre, parcă rănit de faptul că îl exclusesem din calcul. Eram prieteni, însă dragostea lui pentru Amelie avea să fie mereu mai importantă. Măcar pentru verișoara mea exista cineva care o iubea și aprecia așa cum trebuia, deși ea nu era încă capabilă să înțeleagă asta.

Romanța retro fusese întreruptă de un anunț țeapăn cu privire la vremea capriciosă de afară, absorbindu-ne pe amândoi în marea de cuvinte rusești. Înțelesesem pe alocuri, știind că ne aștepta ger și viscol în zilele următoare, însă nimic mai mult.

— Se zvonește că ar fi vorba de niște microfoane introduse în căștile din ureche, Fedra. Dacă va fi așa, discuțiile nostre se duc naibii! rusul își strânsese maxilarul enervat și deschisese pachetul cu țigări ca să mai apuce una, însă se oprise.

Respirația mi se blocase în gât la auzul veștilor, lăsând să plutească în mintea mea frânturi din discuțiile cu Maximilian Fernsby si Jonathan Moore. Măcar londonezul plecase, însă Moore era o bombă pe cale de a exploda în momentul în care își deschidea gura.

— Oare la ce mă așteptam?

— O să ajungem să ne pună lanțuri la mâini doar pentru că Aleksei visează la regimuri autoritare din vremuri demult apuse.

— Nici eu, nici tu, nici Amelie, nu putem să ne revoltăm într-un fel, Fedra! Trebuie să învățăm să supraviețuim cât timp mai avem aici, da?

— Asta fac. Doar supraviețuiesc! răspunsesem fără tragere de inimă în timp ce-mi lăsasem capul spre stânga ca să-l pot privi pe rus. Era mâncat de griji și răbufnirea Ameliei nu-l făcuse să se simtă decât mai neputincios și mai incapabil să o protejeze.

— Amelie s-ar supăra și mai tare pe mine dacă i-aș spune una ca asta, am să-ți las ție onoarea, Fedra.

Îi zâmbisem obosită, sperând că avea să îndese cheile motorului odată în contact și mă ghemuisen comodă sub grămada de paltoane și fulare.

— Normal că n-ai să te implici, doar n-o să-ți strici imaginea de îngeraș în fața ei!  îl ciupisem de câteva ori de obraji și într-un final căzusem amândoi de acord că era mai bine să fac eu anunțurile.

— Nu mă crede. Nici tu nu o faci când sunt în în fața ochilor tăi, Fedra.

— Ești prietenul nostru! îi luasem palma caldă și aspră în a mea, zâmbind ușor în direcția lui. Becurile calde și lumina lăptoasă în care-și aveau locul împroșcau urme și culori urbane pe fețele noastre, lăsându-le să se scurgă pe chipurile noastre obosite.

***

Zâmbisem obosită când o găsisem pe Misha în fața ușii apartamentului, dormind încovoiată pe covorașul de la intrare. Mă simțise de îndată și se ridicase în picioare ageră, executând o întindere demnă de Jocurile Olimpice Pisicești.

— Heeei! o mângâiasem repede sub bărbie și introdusesem cheile cât mai agil în ușă, hotărâtă să pătrund în apartament fără să trezesc pe nimeni.

Lumina zilei abia se înghesuise să răzbată printre perdelele trase din sufragerie, lăsând o dâră albicioasă cât un fir de ață să lucească pe hol. Era cald înăuntru și aerul moale, parfumat cu florile bunicii și presărat cu arome vanilate mă invita ospitalier în bucătărie.

Paltonul îmi mirosea a frig și a tutun, amintindu-mi de tot ce îndurasem noaptea trecută și tot ce avea să ni se întâmple în viitor. Îl agățasem în cuier și după ce lăsasem ghetele deoparte, mă grăbisem să pășesc tiptil spre camera mea. Se făcuse aproape șapte dimineața și dacă bunica m-ar fi prins în fapt, n-aș fi știu cu ce să o mint.

Oboseala se jucase cu propria-mi minte și tot ce făcusem până să mă bag sub pătură nu-mi fusese clar. Îmi ardeau ochii și capul, însă pleoapele refuzau să se închidă, ca și când le proptisem cu ceva.

Curând un ciocnet zgomotos răsunase în ușa din lemn de nuc, ridicându-mă în șezut instant. Bunica nu avea cum să fie trează, ea nu se ridica din pat mai devereme de 8. Ezitasem puțin și coborasem pat amețită, sperând s-o găsesc pe Amelie dincolo.

— Sunt eu, Amelie! glasul ei răgușit venise de după ușa semi deschisă, dându-mi prilejul să oftez ușurată. O lăsasem să între, observându-i oboseala de pe chip și părul perfect prins într-o coadă împletită. Nu părea că avea să se fi pus la somn, ci că mai degrabă așteptase după mine încă de când venise acasă.

Pășise lent în cameră și se așezase la marginea patului, inconfortabilă să mă privească în ochi așa cum o făcea odinioară. Înțelegeam că era furioasă și aveam să accept orice avea să îmi reproșeze, în fond, era vina mea.

— Julia a ajuns cu bine? Cum a fost drumul? vocea ei calmă mă luase prin surprindere cât parcursesem distanța până la scaunul din fața mesei de machiaj. Mă așezasem, deși aș fi vrut să zac întinsă sub un morman de pături și să simt cum mă încălzesc din toate încheieturile.

— Am lăsat-o în fața apartamentului. Mi-ar plăcea să spun că o să fie totul bine pentru ea, dar îmi e greu să cred asta, oftasem apăsat. Mă simțeam de parcă cineva îmi străpunsese inima cu zece ace și nu mai puteam respira cum trebuie.

Amelie oftase și ea, continuând să se joace cu propriile degete de parcă era cel mai interesant lucru de făcut. Eram stinghere una față de alta și nu-mi plăcea să știu că ne comportam precum două străine forțate să conviețuiască împreună.

— Poate că e înțelegător.

— Mhm.

Îmi zâmbise timid și îi returnasem gestul cu reticență, neștiind ce să mai fac. Mă căutase pentru că avea ceva să-mi spună, însă acum mi se părea că făcea pași înapoi.

— Fedra, îmi pare rău! murmurase grăbită, ținându-și privirea asupra mea. Un junghi îmi străbătuse stomacul și mă găsisem așezându-mi un picior peste celălalt. Îmi pare rău că ți-am pus totul în spate ca și când m-ai forțat în încăperea aia sărăcăcioasă!

Oftasem apăsat în liniștea dimineții, retrăind tot ce mi se întâmplase aseară ca și când ar fi fost un vis. Inima mi se umpluse de liniște când o auzisem vorbind, însă gustul amar al tuturor reproșurilor avea să stea la suprafață o perioadă bună de timp. Acum doar turnam zahăr. Amelie făcea asta.

— Dacă mai ai ceva să-mi spui, ceva care te apasă de mult timp pe umeri ori conștiință, spune-mi acum! S-ar putea ca altă dată să nu le mai pot lua asupra mea, Amelie! Sunt și eu om!

— Știu! își împreunase mâinile și mă privise cu ochi miloși, ca și când își realizase greșeala.

— Amândouă i-am vrut binele bunicii, nu? Nimeni n-o să ne angajeze în altă parte pentru că nu avem cetățenie, în primul rând. Oricâtă rusă am învăța, n-o să ne găsim un loc de muncă suficient de bine plătit.

— Hilar sau nu, Aleksei ne plătește bine, însă ne supune la toate traumele pe care nu le-ar accepta nimeni, Fedra. Știu că mai bine de atât n-o putem duce, crede-mă!

O mustrasem scurt cu privirea, revenind mai apoi la un zâmbet moale și încurajator.

— Și atunci de ce ne lovim mereu de aceleași reproșuri, Amelie! Crezi că mie îmi e bine? Îl am pe Sergey pe cap, mai e și londonezul de la Palat care se poate întoarce oric—

— Și ce e rău în asta?

Oftasem apăsat și îmi frecasem fruntea cu vârful degetelor, simțind că am dus subiectul într-un loc nepotrivit.

— Aleksei ne inserează de mâine microfoane. Artyom spune că le-ar introduce prin căștile din urechi, nimic sigur! neîncrederea în vorbele lui Artyom fusese vizibilă pe chipul meu și, mai mult de atât, mă găsisem ridicând din umeri contra voinței mele.

— De unde a auzit asta?

— Naiba știe. Artyom și conexiunile lui, bănuiesc?!

***

Ne agitasem aiurea în mașină când o bucată de zăpadă se desprinsese de pe ramura unui copac și căzuse pe partea superioară a mașinii. Artyom chicotise amuzat în timp ce trecuse printr-o întersecție aglomerată, lăsându-și la vedere ceasul de pe încheietură și mâneca paltonului care se înghesuia pe deasupra lui.

— Trebuie neapărat să vorbim când ajungem acolo, să nu lăsăm între noi o liniște pe care s-o suspecteze de îndată! rusul vorbise agitat, împărțind directivele pentru o bună adaptare, așa cum spunea el. De când venise să ne ia de acasă, nu ne lăsase ocazia să vorbim prea multe.

Din gesturile lui simțisem o oarecare frică asupra incertitudinii pe care ne-o rezerva viitorul. O frică moderată, ce-i drept, pe care Amelie n-o simțea, chiar dacă era în dreapta lui.

— Vorbim, stai liniștit!

Verișoara mea își așezase mâna peste a lui, pansându-i agonia cu un zâmbet cald și mult așteptat. Dacă nu l-aș fi știut, aș fi zis că era chiar indiferent față de blonda frumoasă, însă era exact contrariul. Inima îi bătea galopant, cel mai probabil, și orgoliul său de bărbat era pe deplin mângâiat.

— Mi-au trimis dimineață mesaj că cererea mea de a lucra în regim dual a fost aprobată! Artyom ne informase încă într-o dispoziție bună, fericit nevoie mare că avea să fie alături de ea și s-o protejeze.

Amelie își lăsase ochii asupra mea, parcă știind că Artyom își împărtășise planurile cu mine și că avea să afle în mod direct ce îi pregătise rusul.

— Nu te uita la mine că nu știu nimic! o mustrasem amuzată, încercând să nu mă simt demoralizată când mă aștepta un eveniment extraordinar în această seară.

— Ce-i? Ce ai mai făcut, Artyom?

— Am cerut să ne împartă în formații de câte doi! Și noi vom fi împreună, Amelie! bucuria din glasul lui Artyom îmi vibrase în urechi alături de chicotele ascuțite ale franțuzoaicei. Zâmbisem entuziasmată pentru ei, simțind pe cealaltă parte cât de mult aveam să mă chinui alături de Julia.

Artyom ne ajutase pe amândouă încă de la venirea noastră aici, chiar dacă afinitatea lui pentru Amelie înflorise puternic de-a lungul timpului, mă salvase din calea multor probleme. De aceea nu-mi venea să zâmbesc sub nicio formă, căci eram descoperită în fața unui flanc armat gata să tragă.

Cei doi nu băgaseră în seamă liniștea de pe bancheta din spate, ci se bucuraseră în felul lor de faptul că aveau să formeze o echipă imbatabilă. N-ar fi trebuit să gândesc atât de negativ, însă o făcusem fără să-mi pot reprima astfel de sentimente.

După ce lăsase mașina în parcare, Amelie îl cuprinsese de braț și pășise alert în sincron cu el, lăsându-mă singură cu propriile mele gânduri. Îmi era teamă de microfonul ascuns, însă îmi era și mai teamă că Jonathan Moore avea să-mi spună ceva ce n-ar trebui. Ultima dată îl învinuisem pentru pedeapsa noastră și nu-i așteptasem răspunsul. Dacă nu mă căuta în seara aceasta să-mi răspundă, mă puteam declara norocoasă.

— Mi-am pierdut o mănușă ieri dimineața, Artyom! Cred că s-a rătăcit când mi-am scos eșarfa în parcare! verișoara mea se plânsese cu vocea subțire, privind în stânga și dreapta ei cu atenție.

Mă găsise cu privirea când mă aștepta mai puțin, probabil observând fără prea multe eforturi cât de supărată eram și cum entuziasmul mă părăsise. Curiozitatea se agățase în sprâncenele ei și se oprise în loc, împiedicându-l și pe Artyom din a înainta. La naiba, nu vreau să-i supăr.

— Fedra? Ce-i cu tine? își luase mâinile din jurul brațului lui Artyom și tăiase distanță dintre noi ca să îmi cuprindă fața în mâinile ei. Îmi simțeam pielea arzând peste tot, dar n-o puneam pe seama veștii primite de la gardianul nostru. Îmi era rău de dimineața, dar doar acum înțelegeam că răceam.

— Are febră! constatase cu voce tare în timp ce-l privea pe Artyom uimită. După cum aproximase bunica, era o chestiune de timp până când aveau să se arate simptomele.

— Amelieee! exclamasem țâfnoasă în timp ce făcusem un pas în spate. Mă simțeam stingheră în parcarea de dinaintea palatului, de parcă eram privită.

— N-ai luat nimic? ochii cristalini ai lui Artyom se înnecaseră într-o grijă tulburată cu suspiciuni, ca și când ar fi înțeles că mă deranja alegea lui. Nu-l privisem în ochi căci aveam să mă dau de gol, dacă nu cumva o făcusem, și înghițisem în sec.

— Am băut niște ceai diminața, n-am apucat să mai iau și medicamente. Până la miezul nopții îmi  va fi și mai rău, dar mă descurc!

Îngrijorarea de pe chipul Ameliei nu plecase odată ce îi oferisem asigurările mele, ci părea că se așezase și mai tare în sufletul ei.

— Hai, să mergem! îi urnisem pe amândoi din loc, știind că nu erau prea convinși de cum aveam să rezist până la miezul nopții. Mă întrebam cum rezista Julia, care probabil nu avusese parte de prea multă odihnă în ultima noapte.

— Încearcă să nu te agiți prea tare pentru că dacă vei face contrariul, nu o să reziști prea mult, rusul nu lăsase subiectul deoparte, ci continuase să mă dădăcească.

— De parcă ar depinde de mine. Stai liniștit, Artyom, dacă mi se întâmpla ceva, tot lor le va cădea pe umeri întreaga situație!

— Mhm. Hai să mergem! Uitați-vă și după mănușa mea! Amelie schimbase bine-voitoare subiectul, reușind să schimbe atmosfera.

În parcare plutea liniștea, iar vremea gri reflecta albul într-un mod care îmi deranja ochii insuportabil de tare. Pe lângă tocurile noastre, câteva portiere trântite în depărtare deranjau atmosfera calmă emanată din palat.

— Uite-l pe Jonathan Moore, Amelie se holbase insistent în dreapta ei și se întorsese să ne șoptească ce tocmai văzuse. Nu reușisem să mă abțin și așa prinsă între Artyom și Amelie, mă chinuisem până îl găsisem cu privirea.

Și el făcuse același lucru, fără să se ascundă, ori fără să se arate prea interesat de noi. Își ascundea corpul sub un palton lung până în pământ, negru precum noaptea și scump la înfățișare cât un salariu de al nostru. Mă fulgerase cu privirea odată și continuase să meargă pe diagonală, având să se întâlnească cu noi la un punct. Nu părea că se grăbește.

— Nu-i într-o dispoziție bună, Artyom murmurase în urechea mea, aducându-și brațul sub al meu.

Cred că mă albisem la față când îl auzisem pe Artyom, însă mă concentrasem la a înaintea. Pe lângă palat zăceau mormane îmense de zăpadă, strânse dezordonat sub pervazele geamurilor și pătate de apa murdară care se scurgea de pe acoperiș.

— Nu-mi pasă!

— O să-ți pese când o să te ceară, din nou, și o să-ți spună lucruri care vor ajunge la urechea lui Aleksei Fedorov! rusul mă certase agitat.

— Ce fel de lucruri? Amelie întrebase curioasă din dreapta mea, oprindu-mă din a mă enerva pe Artyom.

— Nu-mi pasă! Nu cred că Moore nu cunoaște noile reguli, având în vedere că e și el acționar.

Tăcuse. Și eu, și Amelie. Și nu pentru că nu mai avusese ceva de spus, ci pentru că la trei pași de noi, lângă grămezile de zăpadă, zăcea mănușa Ameliei.

— Mă mir că n-au luat-o cei de la curățenie! franțuzoaica se entuziasmase și ne cărase în viteză după ea, neștiind că mănușa era neînsemnată pe lângă ce urma să vedem.

Mintea mea s-a golit cât ai pocni din degete, iar ochii mi-au înghețat asupra brațului fragil, albăstrui de la gerul chinuitor de aseară, cu unghiile vișinii și cu inele aurii împrăștiate neglijent pe toate degetele.

— E cineva sub zăpadă!

Amelie era lângă mine, însă țipătul ei se simțise atât de departe, atât de disperat și înspăimântător, încât simțurile mă părăsiseră imediat. Nici Amelie nu mai fusese capabilă să se miște, înțepenise lângă mănușa ei cu mâinile împreunate la piept și cu ochii înlăcrimați.

— Domnule Moore, se pare că cineva e prins dedesubt! Sun administrația?

Artyom se păstrase calm, ba chiar îl chemase pe Jonathan drept martor la cadavrul, cel mai probabil, care apăruse peste noapte sub zăpadă. Americanul apăruse de îndată lângă noi, arătându-și șocul pe întreg chipul când același braț vinețiu îi apăruse în fața ochilor.

— Nu. Stai.

Vocea-i tremura, se împotmolea în respirația precipitată, sincronizându-se cu a noastră. Se grăbise spre o lopată sprijinită de peretele apropiat, însă ceva din interiorul său îl făcuse să se întoarcă și să înlăture zăpadă cu mâinile goale. Gardianul nostru îi venise în ajutor și curând îi descoperise jumătate din trup, lăsând la vedere un chip atât de cunoscut și, totuși, atât de schimbat.

Sofya Duskin, vinovata pentru toată tărășenia din ultimele zile. Tot ea își plătea greșelile cu trupul ucis de frig și gheață, părând ca și când adormise în zăpadă.

Un junghi mă lovise în stomac când îi văzusem fața învinețită și scăldată în sângele amprentat pe zăpadă. Jonathan Moore se oprise și o privise încruntat, pierdut în spațiu, cu mâinile rozali și respirația precipitată.

— Nu mai respiră, americanul constase fără vocea sa sigura în timp ce se ridicase în picioare, privind deasupra capului său spre acoperișurile și balcoanele împodobite cu fier forjat. O să sun la administrație, tu du-le pe fete înăuntru, Artyom!

Ne aruncase o privire reticentă, îngrozită aș fi putut spune, și se întorsese cu spatele la noi pentru a da un telefon spre Aleksei Fedorov și restul elitiștilor care administrau clădirea. Un minut durase întreaga sa concentrare asupra mașinilor din parcare, căci mai apoi își coborâse ochii asupra Sofyei, prințesa cu piele albă și rochie de zăpadă.

Intrarea în palat fusese lină și amară, toată securitatea mișcându-se ca și când pașii le-ar fi fost numărați. Unul din gardienii prezenți ieri se apropiase de noi, informându-ne că trebuia să ne îmbrăcăm în vestiarul nostru și să ne întoarcem la recepție pentru a primi noul echipament. Planul lui Fedorov se împlinea în grabă și cu încăpățânare, parcă apăsând asupra tuturor cu îngrijorare.

— Au omorât-o, Fedra! Amelie oftase tristă în timp ce închisese ușa după noi, lăsând încăperea răcoroasă să se scalde în lumina becului chior. Nu mai aveam chef de niciun eveniment căci imaginile sinistre cu Sofya se plimbau prin fața ochilor mei, aruncându-mă într-un coșmar.

— Știu, Amelie. Uite cum facem, încercăm să nu ne facem ținte vii pentru Aleksei Fedorov, bine?

Blonda dăduse din cap cât să mă convingă că e bine și se rotise asupra rochiei din spatele ei, dând cu ochii de o rochie de culoarea șampaniei, căptușită cu diamante strălucitoare și cu decolteul veșnic pătrățos, acoperind umărul. Ne-am uitat pierdute una la alta, neînțelegând de ce rochiile negre fuseseră scoase din joc.

— Ce naiba! scăpasem cuvintele printre buze și mă întorsesem spre a mea, găsind același model de rochie, cu o cu totul altă culoare și material. Roșu pur, cu același decolteu adânc, dar cu linie dreaptă, cu umerii acoperiri și cu veșnicul corset integrat.

— Nu-mi place! E oribilă! Amelie se plânse nervoasă și se așezase îmbufnată pe scaun, înghițindu-și lacrimile.

— Nici celelalte nu era mai strălucite, Amelie! Hai să ne îmbrăcăm până nu trimit gardienii să stea înăutru și să se asigure că facem așa cum se cere! o implorasem disperată în timp ce trăgeam rochia de pe umeraș. Îmi venea să vomit când o vedeam în mâinile mele.

— Celelalte erau negre, Fedra! Ne pierdeam în mulțime cu lejeritate, cu astea o să fim precum semnalele luminoase de pe marginea drumului. Toți se vor uita la noi: de la gardieni, până la moșuleții din sală! franțuzoaica ridicase vocea la mine, încercând să stârnească revolta și în interiorul meu. Nu mai puteam, nu după tot ce mi se întâmplase astăzi.

Un ciocnet în ușă vibrase de-a lungul fiecărui perete, rupându-ne din discuția noastră. O privisem speriată și ea făcuse la fel, dar după câteva clipe ne hotărâsem să întrebăm cine era.

— Artyom!? rusul exclamase agitat și nedumerit, primind acordul să ni se alăture. Când intrase în încăpere cu fața răvășită de emoție, ne chinuise pe amândouă mai mult decât ar fi crezut. Ne luase toată motivația de a zâmbi și a ne face treaba în seara aceea.

— Nu mai purtați rochiile negre?

— Naiba știe! Amelie își scuturase umerii, aplecându-se ca să își descalțe ghetele, lăsând la vedere gleznele ei subțiri și șosetele trase unele peste altele. Era frig, îmi închipui cât de rece avea să-mi fie într-o rochie mai mult decât dezvăluitoare.

— Schimbă totul când știu că nu pot controla, era evident, mă găsisem vorbind în timp ce mă pusesem pe scos bocancii din picioare. Artyom își dezbrăcase paltonul și bluza de pe dedesubt, pornindu-se să își îmbrace uniforma. Tatuajul lui strălucise în lumina becului, parcă mai intens ca niciodată, iar forfota hainelor era singurul sunet din încăpere pe lângă vocilor noastre.

— Calm, Fedra!

— Sunt calmă, Artyom! îl contrazisesem enervată, având grijă să-mi scot ciorapii și să încalț pantofii cu toc pregătiți. Dacă le comentez atitudinea nu înseamnă că nu mă supun!

— O să faci ceva în seara asta, Fedra, și îmi e frică pentru ce o să pățești! rusul se întorsese spre mine cu cămașa în mâini, chinuindu-se să își închidă nasturii. O deranjase și pe Amelie, care era și așa pierdută în tot felul de emoții.

— Am să tac. E singurul meu plan pentru seara asta având în vedere că îmi arde capul și îmi vine să tușesc la fiecare cinci secunde. Știu că ești stresat, dar ar trebui să te gândești la Amelie și la cum vei avea grijă de ea! Eu și Julia ne descurcăm!

Acuzele din vocea mea îi făcuseră pe cei doi să tresară speriați. Reușisem să-mi exprim jumătate din supărări cu ajutorul a câtorva cuvinte și nu-mi părea rău. Artyom mă călca pe coadă cu felul în care mă avertiza asupra comportamentului meu, exprimându-și dorința de a mă proteja când chiar el mă lăsase în voia sorții.

Nimeni nu îndrăznise să mai spună vreun cuvânt, dar vinovăția era limpede în ochii amândurora.

Conform noilor regulamente, Artyom și Amelie fuseseră trimiși într-o încăpere separată de a noastră, urmând a fi echipați cu noile instrumente, iar eu și Amelie în a noastră.

— Julia, pssst! reușisem să o strig pe bruneta care zăcea lângă mine precum o statuie. Se certase cu soțul ei și nu era în toate apele, probabil mai auzise și de incidentul cu Sofya, și nici rochia roșie de pe ea nu o făcea să se simtă mai comodă.

— Mhm, murmurase cu jumătate de glas, privindu-mă cu ochii ei albaștri, dar goi. Mă duruse inima pentru ea, dar trebuia să știe numaidecât că nu mai puteam vorbi așa cum știam noi.

— Ne dau căști în care au introdus microfoane. Vom fi ascultate, ai grijă! mă grăbisem să vorbesc căci auzisem o ușă în depărtare, care mă făcuse să mă mișc mai repede din cauza fricii.

Auzisem pașii apropiindu-se, clari, conciși, ascuțiți și regulați. Îmi fixasem privirea asupra arcadei, așteptând cu inima în gât un gardian masiv sau o persoană din administrație care să ne facă instructajul. Încetaseră brusc, iar aerul revenise cu putere în plămânii și așa storciți de coaste și corsetul mult prea strâns pentru mine.

Și tușisem în liniștea densă, simțind cum cineva îmi zgârie plămânii din interior, cum mă strânge de gât și vrea să mă sufoce. Iar glasul durerii mele se replicase de câteva ori în ecoul din încăpere, pornind pașii de adineauri din locul în care se împotmoliseră.

De sub arcada înaltă apăruse nimeni altul decât Jonathan Moore și ochii lui de gheață, purtând același palton lung și bocancii de zilele trecute. O ochise pe Julia ca și când nu se aștepta s-o găsească acolo, însă asta nu-l oprise din a-și găsi drumul spre mine.

Se oprise la doi pași de trupul meu, lăsând în jurul său un parfum care consta în miros de țigară proaspăt fumată și aer rece de iarnă. Fusese afară până când cineva sau ceva îl împinsese spre mine, spre Fedra Kondrat și starea deplorabilă în care mă aflam.

— Julia, te rog să aștepți în anticameră pentru puțin! îi ordonase gentil, așteptând răspunsul ei cu răbdare.

Își uitase orgoliul acasă astăzi și mai introdusese și cuvintele „te rog", lucru care îmi dase de înțeles că voia ceva anume de mine. De îndată ce bruneta din dreapta mea traversase încăperea imensă, americanul se apropiase de mine și mă scanase din priviri atent. Mă simțisem incomodă și febra crescuse în interiorul meu ca și când mai aveam puțin și îmi dădeam ultima suflare.

— Nu pleci de aici până nu iei ce ți-am adus! mă amenințase în șoaptă după ce aruncase o privire peste umăr, ca mai apoi să scoată o folie de pastile.

— Pentru ce? mă arătasem indiferentă față de eforturile lui. Se simtea vinovat, după cum mai spusesem și dimineață, iar acum încerca să își repare greșeala cât timp mai avea.

— Ești răcită, Fedra! La naiba, tu ai auzit cum tușești? mă certase cu privirea și scosese o pastilă din folie, îndesând-o cu forța în palma mea.

— Dacă o să infectez jumătate de sală, să știi că nu-mi pare rău! Inclusiv pe tine!

Nu păruse să-mi ia amenințarea prea în serios, căci apucase o sticlă de apă de pe masă și mi-o adusese.

— De ce nu ți-ai luat zi liberă? Jonathan continuase cu întrebările, având grijă să se uite în spatele lui cât timp îmi întinsese sticla cu apă. N-aveam chef sub niciun fel de pastilele lui și de eforturile și așa tâmpite să remedieze pedeapsa de ieri. Se încruntase când îi respinsesem sticla și mă lovise cu o privire de gheață.

— Nu-mi testa răbdarea, domnișoară Kondrat! vorbise printre dinți în momentul în care ușa dinspre hol se deschisese înapoi, dând drumul aceleiași serenade de pași ascuțiți. Nu se deranjase, însă pe mine mă făcuse să tremur din toate încheieturile. Nu-i luase mult ca să-mi citească ochii, căci își schimbase sclipirea din ochi aproape instant.

— Știi prea bine ce urmează să se întâmple, domnișoară Kondrat! Dacă nu mă asculți, mă voi asigura că-ți fac viața un calvar! își șoptise amenințările cu fața țeapănă, încolțindu-mă cu ochii lui albaștri.

— N-ai decât! O să faceți cu noi la fel cum ați făcut și cu fata de ieri, la un moment dat! De ce să mă chinui!

Mă ținusem tare. Imposibil de puternică în fața caracterului de oțel pe care Jonathan Moore nu se rușina să-l expună peste tot.

— De ce nu ești în interior?

Vocea aspră a unui gardian răsunase în ecou din anticamera în care Julia fusese trimisă, ticăind în ceafa americanului. N-ar fi trebuit să fie aici, o știa și el prea bine, însă se încăpățânase să vină spre mine cu o pastilă și o sticlă de apă ca și când ar fi putut să își spele păcatele.

Nu mă scăpase din ochi cât se depărtase de mine, ci făcuse câțiva pași cu spatele în așa fel încât să nu dea de bănuit. Nu avea încredere în gardienii lui, se vedea în felul în care se mișca pe la spatele lor.

— Gardian! Adu-o pe Julia alături de noi! ridicase glasul cât să fie auzit și își îndesase mâna nelovită în buzunarul pantalonilor.

Nenorocit arogant ce ești!

O privisem pe Julia cu un zâmbet scurt, dar asigurator pe buze până când venise lângă mine, căutând să îmi ocup mintea ca să nu resimt febra și durerea musculară care mă lovise de câteva ore bune. Nu eram bine nici psihic și nici fizic, iar presimțirea că Jonathan avea să-mi facă seara un iad căpăta proporții în mintea mea.

— Bună ziua, domnișoarelor! Echipamentul dumneavoastră a fost schimbat din motive tehnice, iar cel nou necesită asistență în montare, vocea mormântală sunase în încăpere precum o sentință la moarte. Urma să ni se taie și ultima bucată din aripi, iar secvențele din amintirile mele cu mesajele codate din trioul nostru trecuseră prin fața ochilor precum o adiere de parfum. Scurtă, dulce și trecătoare.

Oftasem. Oftasem adânc și mi se păruse că răsunase atât de puternic încât mă auzise toată lumea.

— Vă rog să vă înlăturați bijuteriile din urechi încât pot interfera cu dispozitivul!

La comanda lui îmi ridicasem mâinile și scosesem cerceii uriasi, primiți tot de la palat pentru a completa ținuta. Probabil îi puseseră special ca să ne poată instrui consecvent și să ne sperie.

Cu ochii în pământ și cu cerceii în palme, îl urmărisem pe gardian cum apucase un set cu fire negre subțiri, aproape invizibile ochiului. Dacă Artyom nu ne-ar fi informat vreodată, probabil am fi fost prinși precum șoarecii în capcană.

— Domnișoară Kondrat, aveți onoarea!

Ce mai onoare! comentasem în interiorul meu, având grijă să-l privesc direct în ochi. Îmi îndesase bucata plasticoasă și rece aproape de timpanul meu, făcându-mă să tresar. Simțisem privirea matahalei din fața mea alunecând de la ureche înspre oasele claviculei și spre decolteul redus al rochiei. Îmi luase fața foc de rușine și nervi, iar instinctul meu fusese să îmi duc mâna spre ureche și să ajustez casca.

N-ar fi trebuit să privesc în direcția lui Jonathan Moore, însă ochii mei îl găsiseră automat. Stătea cu mâinile împreunate și privea atent, supervizând cum gardianul înalt de doi metri își făcea datoria. Mă simțise, pe mine sau disconfortul care mă înconjura, și se pornise din loc înspre noi, stresându-l pe bărbatul din dreapta mea care începuse să-și miște mâinile și să fixeze cablul scurt de-a lungul gâtului meu.

— Doriți să vă atașez restul componentelor de partea din spate a rochiei sau doriți să deschideți corsetul.

Jonathan Moore se oprise în dreptul gardianului și îi aruncase o privire de moarte, luându-i restul echipamentului din mână într-un gest care păruse brusc și neplanificat.

— Uite ce-i, domnule gardian, treci la următoarea domnișoară și nu îți arunca privirea unde nu trebuie! De mâine ne faci cu mâna de la fereastră, vezi? Îl vezi pe domnul care mătură zăpada?

Matahala înghițise în sec, încă ezitând să-și întoarcă privirea înspre ferestre. Jonathan Moore era cu puțin mai scund decât gardianul responsabil de echipament, însă atitudinea sa îl făcuse pe cel din urmă să înghită în sec.

Puterea pe care o dorise Jonathan Moore de atât de multă vreme își arăta efectul chiar acum, deschizându-i uși pe care nici o altă cheie n-ar fi putut.

— O vezi!? ridicase vocea din senin, făcându-mă să tresar speriată. Temperamentul lui era în flăcări, mai ales după ce îi refuzasem actul de caritate.

Matahala își aplecase capul cât să confirme cele spuse, iar mai apoi se grăbise spre Julia care privea din colțul ochilor. Eram amândouă amețite și lipsite de încredere în noi, pe lângă care mai adăugam și lipsa de siguranță a lui Artyom.

— Ai grijă ce vorbești de acum încolo, Fedra! S-ar putea să crezi că pereții au ochi și urechi dacă nu faci precum îți spun! îmi șoptise la ureche, lăsându-și mâinile reci să se atingă de pielea mea preț de câteva clipe. Apreciam că își risca siguranța în palat pentru a mă atenționa, însă nu știa că nu era singurul care își avea sursele în interiorul acestei clădiri:

— V-aș sugera să aveți dumneavoastră grijă, domnule Moore! Ce va crede domnul Fedorov dacă îmi veți da târcoale de atâtea ori?

Îl auzisem râzând slab, dar amuzat cât timp își îndesase degetele între corset și pielea mea cât să poate introduce clema cutiei pătrățoase care avea să asigure semnalul peste tot pe unde cutreieram.

— Domnișoară Kondrat, mă faceți să nu vă conectez căștile și microfonul în cutia de semnal, dar aș da de bănuit. Avem de vorbit destule, dar o vom face în privat, crede-mă! N-or să ne audă nici măcar muștele!

Înghițisem în sec, însă îmi ținusem privirea drept în față, simțind mâinile reci și paltonul său lipsindu-se și ștergându-se de pielea mea.

— Fie cum doriți, domnule Moore!

— Îți pornesc microfonul, domnișoară Kondrat! Nu te îngrijora, vei fi alături de mine atât timp cât voi exista în Palatul acesta! îmi șoptise la ureche pentru o ultimă dată, după care așteptase câteva clipe în care să se asigure că nu mai aveam ceva de spus.

Un click în spatele rochiei și un semnal ascuțit în ureche deschisese calea unei noi forme de control, care se simțea aspră și periculoasă. Un singur cuvânt interpretat greșit putea să mă aducă în aceași stare precum Sofya.

Bun venit, Fedra Kondrat! Te afli în sistemul de siguranță al Palatului Ihorivna! Prin intermediul noului echipament îți vor fi comunicate toate noutățile și alertele în cazul incidentelor.

Vocea feminină, dar mecanică se propagase în timpanul drept și mă luase prin surprindere, căci tresărisem speriată. Se încheiase cu același sunet ascuțit, iar Julia păruse că primise aceleași instrucțiuni prin intermediul căștii.

— Poți să pleci, mă voi ocupa de instructajul fetelor în ceea ce privește restul! Jonathan Moore preluase responsabilitatea gardianului și pășise mai în mijlocul sălii, privind cu o urmă de superioritate în direcția noastră

— Sistemul audio, făcuse o pauză cât să își curețe gâtul ca și când ar fi atras atenția asupra adevaratului său scop, este utilizat în permanență și cu titlu obligatoriu de la începutul și până la sfârșitul programului.

— Începând cu data de astăzi, va trebui să vă îmbrăcați ținutele în vestiar, iar mai apoi veți veni împreună aici pentru montarea sistemului. Din păcate, nu dispunem sub nicio formă de o modalitate prin care să le montați de unele singure în condițiile standard.

Adică nu aveau o modalitate prin care să se asigure în totalitate că nu le puteam fenta sistemul de supraveghere.

— Le puteți opri când mergeți la baie, totuși. Tot ce trebuie să faceți constă în decuplarea cutiei de semnal și atingerea ei de dispozitivele montate la intrarea în baie. Veți avea zece minute în care sistemul nu va funcționa!

Detaliile tehnice fuseseră explicate cu suficiente detalii cât să nu ne amețească, însă Jonathan nu se depărtase de modul excentric de prezentare.

— Întrebări?

Dădusem din cap în sens negativ, pe când Julia Nikolaev murmurase un nu stins și lipsit de viață. Și ea era bolnavă! Vorbise nazal, cu vocea schimbată și după fața ei ușor umflată, îmi dădeam seama că nu se simțea nici ea mai bine.

— Într-o jumătate de oră ne vom vedea în Salon la deschiderea evenimentului. Domnul Kuznetsov și domnișoara Amelie se află la recepție în momentul de față și se vor ocupa până la ora 20:00. Până atunci, vă rog să mă urmați!

Hei! Capitol nou și luuung la Orizont. De partea cui credeți că e Jonathan și de ce?
Weekend fain alături de cei dragi! ❤️