— Masa 12, candelabre! Masa 13 decorațiuni florale lipsă! un bărbat uscățiv arunca ordone în stânga și dreapta lui, căutând ca totul să fie perfect.

Sala era imensă dar întunecoasă, împodobită cu niște candelabre de-a dreptul impunătoare și presărată cu mese rotunde pe tot cuprinsul ei.

Julia mă privise pierdută și aproape se impiedicase de pragul înalt peste care fusesem nevoite să trecem, însă o prinsesem de încheietură și o echilibrasem la timp. În fața noastră, Jonathan Moore se deplasa cu pași mari și agili, lăsând paltonul imens să fluture pe lângă el în timp ce-și fuma țigara liniștit.

Arătam precum o damă de companie, îmbrăcată atrăgător, însă decent până și pentru ochii celui mai învârstă vizitator. Rochia roșie mi se părea dezgustătoare și îmi strângea șoldurile mai tare decât corsetul, împiedicându-mă să merg liberă. Simțisem un val de frig traversându-mi corpul și nu mai reușisem să văd bine în fața ochilor pentru câteva clipe, totul devenise o ceață lăptoasă.

Sala era încălzită suficient de bine și până în momentul acela nu simțisem că mi-ar fi frig, la naiba, cel mai probabil avusesem febră toată ziua și nici măcar nu băgasem de seama.

— Bună, Filip! Jonathan trecuse pe lângă un puști care stătea de pază la ieșirea secundară, arătându-i suficient respect cât să-l facă pe blondul la patru ace să rămână cu gura uscată.

N-aveam habar unde urma să stăm, ori ce să facem, însă îl urmasem în liniște până la un set de scări spiralate din lemn, vechi și zgomotoase. Se întorsese spre noi cât să ne comunice că trebuia să le urcăm și continuase să pășească, umplând atmosfera cu sunetul bocancilor săi.

Ajunsesem la două cămăruțe înghesuite într-un spațiu infim, cu uși vișinii vechi, însă bine întreținute. Pe una dintre ele zăcea scris JONATHAN MOORE, pe când pe cealaltă se mai găseau doar urmele decolorate din spatele a ce fusese odată un nume și un prenume.

— Mă așteptați aici! comandase ferm în timp ce-și scosese din buzunarul paltonului două chei vechi și aproape nefolosite. O introdusese pe cea mai ruginită în ușa fără nume și după ce o deschisese, ne făcuse semn să intrăm.

Înghițisem în sec la vederea luminii obscure și pășisem peste pragul încăperii cu reticență și gust amar. Nu înțelegeam mișcarea americanului, însă ceva îmi spunea că nu era întâmplătoare venirea noastră în încăperea aceea.

Ușa se sincronizase cu geamul deschis, unde o perdea subțire flutura energică, și după câteva clipe se închisese în spatele nostru. O auzisem pe Julia cum se rotise pe tocuri și-mi venise să mă așez pe canapeaua înflorată, însă două hârtii scrise de mână ne așteptau pe masa de sticlă. Lângă, două căni de ceai din care ultimii aburi încercau să se ridice și aceași fâșie de medicamente pe care le refuzasem adineauri.

— Vrei apă? Julia mă întrebase cu sprâncenele ridicate, clipind cât să îmi dea de înțeles că voia să citească hârtia.

— Sigur.

Ne așezasem fiecare dintre noi pe canapea, respectiv fotoliu și luasem ceștile cu grijă, aruncând o privire înspre ele ca și când ar fi putut fi otrăvite.

Cu ceașca în mâna dreaptă mă întinsesem asupra foii și o apucasem cu grijă, cât să nu facă gălăgie în mod evident. Găsisem pentru Julia Nikolaev în mijlocul paginii și întinsesem foaia spre ea înainte de a citi ceva ce nu îmi era destinat. La fel făcuse și ea, schimbând bucata de hârtie într-o liniște silențioasă.

Mă întreb cui îi aparținea opera poetică din mâinile mele? Cel mai probabil lui Jonathan Moore, căci încăperile păreau a fi 100% ale lui.

Fedra
Ți-am lăsat medicamentele pe masă, te rog să iei o pastilă, ori mă tem că nu vei rezista până la miezul nopții. Ai febră, curând o să ai și frisoane, văd după felul în care te miști că nu ai energie să stai în picioare.
Chiar dacă nu-ți place, voi încerca să te folosesc drept asistentă cu orice scuză plauzibilă găsesc. Aleksei Fedorov nu e în toate mințile și mă gândesc că după seara trecută, caută să-și alimenteze orgoliul prin tot felul de modalități.
Până aflu mai multe despre Sofya Duskin și cum a ajuns aruncată de la etaj, prefer să vă țin deoparte cu orice risc. N-aș mai avea liniște să știu că ție, verișoarei tale sau chiar Juliei vi s-a întâmplat ceva.
Știu că nu mă crezi, știu că poate bănuiești că m-am implicat în așa ceva, însă n-am de gând să mă explic.
Chiar dacă aș fi fost și grav rănit, n-aș fi avut suficientă putere ori hotărâre să decid asupra vieții ei. 
O să ne vedem curând în salon. Să nu cumva să găsesc fâșia de pastile la fel cum am lăsat-o! Nici nu știi ce eforturi am făcut să le aduc aici. Aleksei m-ar arunca și pe mine de pe geam după ce se asigură că mă capsează cu două-trei gloanțe.
Jonathan Moore

***

Se făcuse 21:00 când Aleksei Fedorov apăruse în salon îmbrăcat din cap până în picioare în negru, cu părul răvășit și cu nasturii cămășii descheiați. Natalia, soția lui, nu mai venise de mult la Palat, iar asta mă trimisese cu gândul la soția celuilalt, a lui Jonathan Moore, muza lui care nu apăruse niciodată la petrecerile organizate în familie, nu fusese pomenită de apropiații americanului, cum nici măcar nu-l sunase o dată. O singură poză din biroul său stătuse mărturie a existenței ei, dar nimic mai mult.

Mă trezisem din tranșa mea, simțind cum îmi ard ochii ca și când cineva i-ar fi pus pe o tavă și i-ar fi dat la cuptor. Însă și așa îl găsisem pe Jonathan Moore în dreapta mea, sprijinit de scaun în timp ce fuma dus pe gânduri a nu știu câta țigară din seara aceasta. Masa noastră era pe jumătate goală, iar invitații care ar fi trebuit să se stea cu noi se lăsau așteptați. O moliciune otrăvitoare începuse să curgă prin vene și mă văzusem nevoită să mă ridic puțin și să mă reașez în așa fel încât să nu adorm pe scaun.

— Domnule Moore, o voce masculină se oprise în ceafa noastră, întorcându-l pe american către persoana misterioasă. O făcusem și eu, găsind un bărbat tânăr și prezentabil, plăcut la înfățișare, zâmbind energic înspre brunetul din dreapta mea. Cel din urmă își strânsese țigara fără ezitare și se ridicase cu un zâmbet larg pe chip, îmbrățișându-l pe bărbatul misterios care apăruse de nicăieri.

— Sebastian! Jonathan Moore exclamase vesel în timp ce se depărtase de bărbatul chipeș, părând că-l cunoaște de undeva.

— Cum de ești aici? americanul întrebase ezitant, lăsând câteva clinchete ale paharelor să umple atmosfera.

— Am venit să-l însoțesc pe unchiul meu, așa-zisul Sebastian îi explicase agil și entuziasmat. Mi-a spus că petrecerile de aici sunt altceva și că fetele sunt extraordinar de frumoase. Visul lui de a mă căsătorii cu cineva nu s-a evaporat de-a lungul anilor, să știi! Pare din ce în ce mai disperat să-mi găsească o soție și nu cred că l-ar opri cineva să ia o fată de pe aici.

Americanul râse energic, făcându-mă să-mi închid ochii epuizată și să simt cum căldura pleoapelor se scurge pe globul ocular. Ceaiul acela mă adormise suficient de tare cât să nu vreau să mă mai mișc vreodată.

— Nu-i niciodată rău să visezi!

— Cine sunt domnișoarele? simțisem o privire asupra umerilor mei, însă nu mă sinchisisem sub niciun fel să-i răspund. Decorațiunile florale erau o distracție bună de la tot ce se întâmpla în jurul meu.

— Ăh, sunt asistentele pentru invitații din seara aceasta, însă cum n-au venit toți, încă așteptăm. Mă ajută cu traducerile și cu numeroșii invitați pe care sunt nevoit să îi distrez! Jonathan explicase calm și sigur pe el, uitând parcă de dispozitivele din urechile noastre.

— Mhm! Am obosit să fiu doar într-o sală cu atâția oameni, îmi imaginez cum e să și vorbești cu ei! Sper că le plătești un salariu bun, așa cum afirmai ca ai să faci în gura mare la cursurile de antreprenoriat!

Un coleg de facultate, îmi confirmasem în sinea mea. Așteptam să menționeze ceva despre soția lui Moore, ceva din trecutul său, însă discuția păruse să se stingă precum o văpaie peste care se aruncase apă.

— Vrei să te așezi? Jonathan pornise firul discuției din nou, nelăsându-i altă opțiune decât cea a confirmării.

Alan venise prima dată în dreptul Juliei, întinzând mâna voios înspre ea și zâmbind sincer. În ochii lui vedeam imaginea obișnuită a unui bar din Londra, în care fiecare socializa după placul său. Însă Ihorivna nu era nimic din Londra, iar oamenii nimic din ceea ce știam a fi normal.

Bruneta se ridicase calculat de la masă, întinzând mâna cu o oarecare ezitare, în timp ce ochii ei sfărșiseră cuprinși de a-i lui.

— Sebastian Langley, îmi pare bine să vă cunosc! bărbatul își lăsase numele să plutească în atmosfera din încăpere, fermecător și misterios. Era unul din britanicii pe care Jonathan Moore îi adusese în discuție de atât de multe ori.

— Julia Nikolaev, încântantă! bruneta vorbise scurt și la subiect, trăgându-și mâna din cea a brunetului. Ochii săi albaștri ar fi fost capabili să seducă orice fată, eram sigură de asta.

Zâmbise scurt, dar cald și o depășise pe Julia cu multă încredere, venind înspre mine cu o energie pe care mi-aș fi dorit-o din tot sufletul. Mă ridicasem stângace și dacă nu m-aș fi ținut de scaun, probabil aș fi aterizat cu fața în pantofii lui.

— Sebastian Langley, încântat să te cunosc! aceleși chip prietenos mă întâmpinase în ciuda viziunii mele încețoșate. Îmi prinse mâna între degetele sale și le strânsese viguros, probabil simțind pielea aproape de punctul de fierbere.

— Fedra Kondrat, de asemenea! vocea-mi părăsise gâtul cu greu, răsunând cu o răgușeală vizibilă. Era din ce în ce mai rău, iar ceaiul și medicamentele lui Jonathan Moore nu își făcuseră efectul. Nu încă.

Britanicul se desprinsese de mine cât privirea lui Jonathan mă scana atent, căutând după sursa intermitentă de încăpățânare din interiorul meu.

— Pot să mă așez oriunde? Sebastian întrebase curios, lăsându-și privirea asupra brunetei. Jonathan făcuse semn spre scaunul de lângă Julia, iar prietenul lui zâmbise surprins și emoționat, într-o oarecare măsură.

Stătusem o oră și jumătate la masă, iar la îndemnul lui Jonathan încercasem să beau cât mai multă apă și să mânânc ceva, însă cheful de mâncare era sub nivelul apei. Britanicul fusese absorbit de Julia, însă norocul său constase în faptul că bruneta frumoasa nu-și purta verigheta pe deget, ori altfel ar fi sfârșit cu inima frântă.

La ora 22 Jonathan Moore mă rugase să-l însoțesc în așa fel încât să poată prelua un set de cadouri pentru toți invitații care aveau să stea la masa lui. După cum ne fusese comunicat acum multă vreme, anumite evenimente constau în mese „închiriate" de către acționari, fiecare având un cerc de potențiali afaceriști de care era interesat să îi atragă în afacerile cu Palatul sau cu ceilalți acționari.

Iar astfel de evenimente se petreceau chiar acum, în seara asta, sub ochii noștri cei obosiți. Pe drumul spre cele două cămăruțe ponosite, Jonathan mă luase de mână și mă ținuse cât urcasem scările, simțind moliciunea brațelor mele și lipsa de energie necesară pentru a merge.

Își descuiase camera fără vreo urmă de jenă și mă lăsase să pătrund prima, deși locul părea suficient de intim și personal. Se strecurase după mine și închisese ușa în urma mea, având grijă să apuce ceva ce semăna precum un aparat ciudat. Îl atinsese de cutia de semnal atașată corsetului și o smulsese mai apoi de acolo, lăsând-o pe masa ponosită din spatele meu.

— Ți-am promis că vom vorbi fără să fim auziți de vreo muscă, Fedra! Dacă vreau ca ceva să devină realitate, mă ocup personal ca acel lucru să se întâmple! Poți să vorbești cât vrei!

— Te-ai chinuit degeaba, domnule Moore! Abia pot să deschid gura și dacă am s-o fac, va fi când voi avea ceva important de spus. Putem să luăm cadourile și să ne întoarcem?

Jonathan nu fusese de acord cu formula de adresare, căci se strâmbase de îndată ce o auzise, însă se așezase obosit pe canapea și își frecase fața cu propriile palme.

— Vreau să vorbim implică două persoane, Fedra! Așează-te, abia stai în picioare! mă țintise cu privirea și nu mă scăpase din ochi până nu mă așezasem pe un fotoliu din catifea vișinie. Și celălalt birou al său era vișiniu, fapt ce mă făcea să cred că-i plăcea culoarea foarte mult. Aici nu avea prea multe lucruri, o canapea pentru două persoane și un scaun care înconjurau masa, un tablou cu flori și o bibliotecă în miniatură cu multe cărți vechi stăteau ascunse în umbrele colțurilor întunecate.

— Spune! îi dădusem semnalul în timp ce îmi lăsasem ochii să zacă asupra lui. Era plăcut să știu că respirațiile și bătăile inimii nu îmi erau ascultate de un microfon minuscul. Chiar găsisem puterea să îmi întind picioarele relaxată pentru câteva clipe... sau până când îl găsisem cu ochii asupra picioarelor mele.

— Vreau să vorbim despre Sofya!

— Ce e de vorbit, Jonathan? murmurasem cu glasul stins în timp ce îmi atinsesem gâtul cu vârful degetelor.

— A fost omorâtă de cineva, dar nu de mine. Crezi că aș putea să vin în fața ta și să mă prefac șocat la vederea ei sub mormanul de zăpadă? Chiar atât de netrebnic mă crezi?

— Nu mă interesează cum ești. Nu-mi pasă de nimeni din palatul ăsta. Dar oameni precum tine sunt mulți, precum Fedorov și alții. Iar persoanelor ca voi nu le priește omenia, orice om inocent e aproape blestemat dacă își pierde vremea în jurul vostru.

Pufnise într-un râset nervos, dar aproape disperat să își demonstreze nevinovăția.

— Există zvonuri că Aleksei ar fi aruncat-o de la etajul biroului său, însă nimeni nu vrea să deschidă gura, oftase obosit în timp ce-și plasase o țigară între buze. Nici noile echipamente nu mă ajută mai mult, toată lumea e ascultată!

— Nu e ca și cum i s-ar întâmpla ceva dacă s-ar descoperi, Jonathan. E aprig la furie, de fiecare dată când îi vom călca cuvântul în picioare, se va răzbuna pe noi. Și tu vei fi la adăpost, Jonathan Moore! La fel cum ai fost și aseară!

Oftase apăsat în timp ce își trecuse degetele prin păr și se lăsase pe spate, parcă simțindu-se vinovat.

— Aș fi vrut să pot face ceva, însă Aleksei avea pedeapsa voastră în minte de acum câteva săptămâni, iar eu sunt acționar de câteva zile! Am aflat în același moment în care ați aflat și voi.

— Nu mai contează, Jonathan! Am supraviețuit sau cel puțin așa cred...

Zâmbisem amuzată în timp ce mă forțasem încă odată să vorbesc, privind obosită în ochii lui albaștri. O parte din el era sinceră, însă cealaltă parte era extraordinar de oportunistă și înclina balanța spre lucruri rele. Să mă încred în unul ca el era greu, dacă nu chiar periculos.

— O să treci prin multe, amândoi știm asta. Doar la final vom putea spune că am supraviețuit!

***

Salonul găzduia o mare de oameni printre care mă strecurasem cu greu, aproape pierzându-l  din ochi pe Jonathan Moore. Grupurile de discuție erau la fel ca în vremurile trecute când eu, Amelie și Artyom obișnuiam să fim singurii din salon. Îi zărisem pe cei doi undeva într-un colț retras, lângă Aleksei Fedorov, nemișcand un deget. Când mă găsiseră amândoi, ochii lor sclipiseră în semn de salut, iar buzele lor se curbaseră cât să pot zări bucuria revederii pe chipul lor. Melancolia mă lovise adânc în piept, însă nu mă oprise din mers, ci mă motivase să rezist și să îmi fac treaba.

Jonathan spusese mai devreme ceva ce îmi rămăsese adânc tipărit în minte. „Legătura fiecărei persoane din palat se sfârșește odată cu acel contract de muncă. Pentru mulți e un an, pentru alții o viață întreagă." Totul sunase atât de sumbru și ciudat, ca și când ar fi spus că unele persoane nu pot scăpa de Aleksei. Ce om normal ar semna un contract pe viață?

Mă găsisem, din nou, printre oamenii din încăpere, strivită de trupurile lor ca și când nu m-ar fi fi văzut că existam pe acolo. Eram prea nervoasă și stresată cu privire la locul meu în salon că nici nu băgasem de seamă cât de aproape eram, ori cine ne aștepta la masă. Dacă mi s-ar fi dat un pahar de apă sau șampanie în mâini, l-aș fi scăpat fără vreun fel de ezitare din mâini.

Norocul făcuse ca în momentul acela Jonathan să apară, din nou, în fața mea și să îmi arunce o privire sigură. Cadourile lui sub forma unor cutii mici și negre, din mătase, sigilate cu o planglică de culoare bej, din același material așteptau să fie împărțite. Țineam vreo zece bucăți în mână și mă bucurăm că nu erau prea înalte ca să le scap cumva în talmeș-balmeșul acela.

— Le vom înmâna imediat, domnișoară Kondrat! Urmează-mă! îmi vorbise stern, precum era de așteptat de la o persoană atât de apropiată cercului lui Fedorov. Însă inima o luase la goană când zărisem acea pereche de ochi printre toți, urmărindu-mă cu atenție. Mi se uscase gâtul și respirația mi se blocase în plămâni pentru o secundă, însă continuasem să merg în urma lui cu obrajii arzând.

De ce venise într-o seară ca aceasta, mai ales acum când primisem noul echipament și orice cuvânt putea deveni o armă letală? Mă stresase atât de tare încât pierdusem simțul realității pentru câteva clipe și aproape că mă clătinasem pe picioare. Fir-ar!

Pornisem din colțul stâng al mesei, unde un bărbat cam de vreo cinzeci de ani se ridicase deodată, dând mâna cu Jonathan Moore. Julia venise și ea în stânga mea ca să apuce prima cutie de mătase și s-o ofere omului în vârstă, cu formulele de politețe rusești asociate.

— Asistentele tale superbe pot fi un dar mai prețios decât orice mi-ai pus în cutia aceasta, domnule Moore! bărbatul vorbise cu un ton absolut grețos, luându-ne în surprindere pe toți trei, inclusiv Jonathan. Se oprise din mers și îi aruncase o încruntătură teribilă omului din fața sa.

— N-ar trebui să aveți pretenții asupra unui dar atât de ingrat. Mai mult, mă tem că n-ați ajuns în locul dorit din moment ce îmi vorbiți despre femei ca și când am fi într-o piață cu animale.

Întreaga atmosferă se schimbase pentru persoanele vorbitoare de limbă rusă, căci zâmbetul le pierise ca într-o clipire, iar pașii lor  mărunți spre stânga și dreapta le arătaseră lipsa de confort.

— N-am știut că sunteți atât de sensibil, mă rog. Cuvintele tale aprige pot naște multe oportunități așa că îți scuz ieșirea din această seară!

Jonathan Moore trecuse pe lângă el ca și când nu l-ar fi văzut și ne forțase să pășim după el. Vorbise rusa de unul singur, lucru ce ne scăpase de povara vorbitului unei limbi căruia încă nu îi înțelesesem sensul. Eram fericită că domnul nu ne făcuse de râs în fața străinilor care vorbeau engleză, în rest putea să-mi spună orice dorea.

Restul acceptaseră încântați darurile americanului, zâmbind respectuos în direcția noastră ca și când eram niște oameni obișnuiți care meritau măcar un strop de respect.

Când ne apropiasem de ultimul invitat, aproape că mi se oprise inima în loc, însă inspirasem adânc și îmi ținusem mâinile țepene. Jonathan îi făcuse semn Juliei să se dea la o parte, forțându-mă, practic, să înmânez cadoul persoanei care mă urmărise cu ochii lui de gheață.

— Bine te-am regăsit, domnule Fernsby! Jonathan salutase energic și aproape că găsisem o urmă de încântare în glasul său când îl văzuse pe londonez. Nu știam ce se găsea pe chipul meu, dar îmi închipuiam că arătam ca și când aș fi fost plecată în altă lume.

Londonezul se ridicase de la masă și îi scuturase mâna lui Moore, însă îl vedeam din colțul ochilor cum își mutase privirea asupra mea pentru o clipă scurtă. Ne promisese mie și lui Artyom că nu va mai reveni aici, însă făcuse exact opusul ca și când ar fi fost împins de la spate de cineva.

— Bine te-am regăsit! Maximilian murmurase un salut înapoi, iar ochii lui se simțiseră aspri asupra mea. Îi evitam privirea, orice persoană normală ar fi observat lucrul acesta fără prea mari menajamente, însă îmi doream să sper că răceală mea putea să mascheze totul.

Când americanul se retrăsese, emoțiile îmi atinseseră cerul gurii și mă găsisem întinzând cutia din mătase neagră către el.

Trebuie să-l privesc în ochi! Trebuie!

Inspirasem aerul adânc fără să mă gândesc și îmi lăsasem ochii să-i întâlnească pe a-i lui într-un mod de-a dreptul brutal. Mai făcusem asta, mai privisem oameni în ochi precum o păpușă defectă în speranța că ochii mei goi aveau să-i țină departe de mine.

Cutia din mâinile mele devenise grea și sâcâitoare precum un pietroi, deși nimic nu se schimbase din conținutul ei. Mă forța să o las la o parte, să o dau brunetului și să n-o mai văd în fața ochilor. O senzație densă îmi umpluse pieptul și mă găsisem întinzând cutia spre el cu o urmă de neîncredere. Trebuia să îmi fac treaba, ori altfel lumea ar fi observat cât de distrasă și pierdută în spațiu eram.

— Mă bucur să te regăsesc, domnule Moore!

Londonezul vorbise pentru prima dată în acea seară, cu vocea aspră și puternică printre toate clinchetele și pianul din fundal. Îi simțisem privirea asupra mea, din nou, dorindu-și să-mi câștige atenția pentru câteva clipe, însă mă arătasem reținută. Inima mea bătea prea tare ca să mai pot gândi rațional.

Îi simțisem degetele calde pe aste ale mele, întâmplător sau nu, într-o încercare de a primi darurile lui Jonathan Moore. Dacă nu ar fi preluat el greutatea cutiei, probabil aș fi scăpat-o cu totul.

Nu realizasem cum mă depărtasem de el, ori cum îmi pusesem mâinile la loc și zâmbisem precum o statuietă, dar toate astea se întâmplaseră sub proprii mei ochi. Când servitorii începuseră să aducă mâncarea, Jonathan îi rugase pe cei doi servitori să ne aducă câte un scaun întrucât prietenul său și o altă cunoștință de a sa fuseseră în plus la masă. Nu voiam să zac lângă bărbatul de cinzeci de ani care fusese gata să-și negocieze averea pentru noi două. Mă dezgusta!

Scaunele fuseseră aduse imediat și indisconfortul nostru înlăturat, căci nu era tocmai comod să fii privită de zece bărbați care stăteau așezati la masă. Jonathan Moore îmi făcuse loc imediat lângă el, sesizând că bărbatul în vârstă încă își ținea ochii asupra noastră

Juliei i se alăturase Sebastian, zâmbăreț și energic precum un tânăr obișnuit de vârsta lui, gata să se distreze. Mă tem că nu nimerise locul potrivit pentru asta și că nici Julia nu arăta atât de mult interes față de el. Totul era o imagine frumoasă, mult prea frumoasă ca să fie adevărată.

Câteva discuții timide se înfiripaseră între bărbații de la masă, însă nu suficient de puternic ca să le putem auzi. Maximilian privea atent prin sală, după care se întorcea cu privirea asupra persoanelor de lângă el, lăsându-și ocazional ochii tulburători asupra mea. De fiecare dată în care îl simțeam, fața mea lua foc și fiecare bucată din inima mea se zbătea sub un junghi dureros.

Oboseala mă lovea mai tare pe măsură ce acele ceasului se apropiau de miezul nopții, iar concentrarea mi se ducea asupra pereților, ori a femeilor necunoscute din sală care fluturau rochii de designer, cel mai probabil. Îmi închisesem pleoapele de câteva ori, însă totul fusese atât de dureros și fierbinte, încât îmi dorisem să pot turna un pahar cu apă în ei ca să îi calmez.

Mă chinuisem să mănânc ceva, însă greață provocată din interior și slăbiciunea propriului meu corp mă făcuseră să văd totul cu alți ochi. Vocile lor șoptite erau de-a dreptul enervante, privirile și zâmbetele din colțurile buzelor lor îmi provocau repulsie, iar superioritatea din comportament ură.

O altă jumătate de oră trecuse cu greu și lumea începuse să se perinde de la o masă la alta ca și când își găseau vechi camarazi printre sutele de elitiști. Unele mese se aglomerau, iar altele zăceau goale în gălăgia și nebunia de moment, derutându-ne din ce în ce mai tare.

Încercasem să-l ajut pe Jonathan, să-i traduc acolo unde se împotmolea, însă de fiecare dată sfârșisem scuzându-mă, ca mai apoi să înnăbuș tusea care îmi împotmolise plămânii. Am sorbit un pahar cu apă, sperând că am să scap de tuse și mă focusasem asupra Juliei.

Era obosită, nici măcar machiajul nu putea ascunde albastrul care săpa adânc sub ochii ei. Chipul ei era oglinda în care mă vedeam și eu, probabil arătam de zece ori mai rău și tot de atâtea ori mai lipsită de chef.

La un moment simțisem cum paharele de apă și-au făcut efectul asupra mea și nevoia de a merge la baie căpătase o titulatură importantă. Îi cerusem voie lui Jonathan și după ce primisem acordul, pornisem la drum prin sală. Eram amețită și mă durea capul, puțină liniște mi-ar fi priit suficient cât să îmi limpezesc gândurile.

Aleksei Fedorov nu se arătase în fața ochilor mei, precum nici Amelie sau Artyom. Eram îngrijorată pentru amândoi și eram sigură că erau bine pe undeva prin Palat, însă prezența lor atât de apropiată de Aleksei nu mă convingea să stau liniștită.

Holul rece și gol mă primise cu ușurință în brațele lui, întorcându-mi pașii cu un ecou dureros, ecou care îi lovise pe cei doi gardieni care zăceau sprijiniți de perete la următoarea intersecție. Se ridicaseră puțin cât să nu dea impresia că se plictisesc și după ce își aplecaseră capul în semn de înțelegere, reveniseră la a privi pierduți în stânga lor. Mergeam către baie, în mintea mea era liniște, în corpul meu doar o căldură arzătoare și o durere apăsătoare în toți mușchii.

Încercam să mă țin cât puteam de bine în sandalele mele cu toc subțire, să pășesc rapid pe covorul care traversa holul, căci mă simțeam urmărită. Făceam doi pași și mă uitam în urma mea ca și când aș fi lăsat urme pe care cineva le urmărea cu tact.

În stânga mea peretele devenise o arcadă deschisă către un hol paralel, cuplând o serie de încăperi cu baia pe care o căutam în grabă. Nu făcusem mai mult de doi pași când o briză rece, izvorâtă de nicăieri, îmi mângâiase șoldurile dintr-odată și înainte să pot privi în stânga mea, o forță puternică mă trăsese înspre acolo, nelăsându-mi vreo posibilitate de a mă opune. Moleșeala mă ajutase să nu țip, aș fi făcut-o dacă nu aș fi avut un microfon lipit de ureche și o febră care îmi ardea și ultimul strop de energie din mine.

Smuncitura mă ținuse în picioare, iar în fața ochilor, spre surprinderea mea, găsisem privirea albastră și tainică a londonezului care apăruse de nicăieri în seara aceasta. Eram atât de aproape unul de celălalt încât îi simțeam inima bătând în corsetul rochiei mele, atât de puternic și ritmat precum a mea, a frică și a nevoie.

Citisem din privirea lui că voia să-mi vorbească, însă de dragul siguranței lui, mă ținusem departe de tot ce însemna vreun semn de interacțiune. Ochii lui Jonathan Moore nu lăsau prea multe de înțeles, însă știau multe.

Eram pe punctul de a-mi ridica mâna ca să-i acopăr gura înainte ca vreun cuvânt să răsune în holul imens, însă Maximilian le ținea pe amabele în ale sale, probabil așteptându-se la rezistență din partea mea.

Nu-mi puteam lua privirea din a sa, licăririle albastre mă fermecaseră într-atât de tare încât uitasem că eram în palat și că cineva îmi sufla în ureche, așteptând să-mi facă căpătâiul pe undeva pe aici. Mă moleșisem pe picioare într-atât de tare încât aproape căzusem pe el, însă brunetul din fața ochilor mei îmi cuprinsese talia cu un braț și mă echilibrase înainte să dăm amândoi cu fața de pământ. 

Mă simțeam liniștită pentru că era aici, din nou, forma lui căpătase realism, nu mai era doar o amintire vagă a unui gentleman ajuns în Palat din mila sau, mai degrabă, răzbunarea sorții.

Totul se întâmplase într-o secundă, mai apoi, căldura oferită de brațul său urcase amenințător în tot corpul, iar distanță dintre ochii noștri devenise tot mai redusă. Nu mai voiam să mă mișc căci parcă toată durerea din corpul meu se evaporase din neant, însă dacă Maximilian ar fi vrut să scoată vreun cuvânt, mi-ar fi fost aproape imposibil să-l opresc. Ne-ar fi distrus pe amândoi fără să știe cum și de ce.

În starea de lene care mă lovise, aproape că luasem foc când londonezul își lipise buzele de ale mele, moi și calde, ezitând să se retragă, ori să înainteze. Îmi furase liniștea încă de când venise, îmbrăcat la perfecție în costumul său de un negru impecabil și mai fermecător ca niciodată, mă făcuse să nu-mi pot lua ochii de pe el, deși încercam cu greu. Iar acum, inima mea bătea galopant în timp ce învățam să simt atingerile londonezului, deși totul mi se părea greșit.

Nu vedeam nimic în fața ochilor, nu știu dacă pentru că nu voiam, ori pentru că aveam ochii închiși, însă îmi fusese suficient cât să îmi amintesc că eram pe hol și fiorii se agățaseră de rochia mea, urcând până sus pe spate. Dacă cineva avea să ne găsească așa, nici nu vreau să știu cum urma să sfârșim amândoi.

Mă rupsesem din atingerea mult prea intimă pentru amândoi și îl găsisem pe londonez cu ochii încă închiși. Uimirea îi îmbrăcase chipul și își deschisese ochii ca fulgerat, sclipind a liniște și a calm. Îi acoperisem gura cu propria mea palmă înainte de a-mi spune ceva anume, uimirea find înlocuită cu ceva ce putea fi descris drept o anestecătură de dezamăgire și curiozitate.

Căutasem în buzunarul pantalonilor săi ca o nesimțită după telefon, auzind deja pași și voci în depărtare. Îl găsisem în buzunarul drept și de îndată ce îl deblocase pentru mine, scrisesem în mod alert ceea ce trebuia să știe neapărat.

Maximilian, nu putem să vorbim.
Am în ureche ceva ce e mai mult decât o cască, dacă îndrăznești să-mi spui vreun cuvânt, îmi vei săpa groapă fără să vrei.
Când ne întoarcem în sală, te rog să nu privești prea mult înspre mine, fi natural! Jonathan Moore are părțile lui bune, însă uneori poate fi un adevărat profitor. Știe mai multe decât lasă la vedere, nu uita asta!

Îți las o adresă, un local la care putem să ne întâlnim ca să vorbim, dar mai târziu în seară, după ce finalizăm evenimentul.

N-ar fi trebuit să vii, Maximilian! S-au schimbat mult de când ai plecat...

În momentul în care finalizasem de tastat mesajul pentru el, pașii apăsați ai gardienilor răsunaseră aproape, făcându-mă să tresar speriată. Îi îndesasem telefonul în mână, însă londonezul cu ochi albaștri îmi cuprinsese încheietura și mă trase după el până ajunsesem după o coloană  de marmură.

Eram atât de apropiați încât respirația precipitată a lui Maximilian se răsfrângea pierdută în urechea mea, cea lipsită de intricațiile tehnologice gândite de Aleksei Fedorov.

***

Simțisem privirea londonezului asupra mea, spunându-mi atât de multe cu ochii, dar atât de puține cu gura. Jonathan Moore își trimisese gărzile după mine, crezând că mi se făcuse rău, ori că pățisem altceva. Era cât pe ce să fiu prinsă dacă Maximilian nu s-ar fi gândit cu atâta agilitate la ce e de făcut. Mi-aș fi găsit sfârșitul sau măcar o pedeapsă dură în biroul lui Fedorov.

Sebastian Langley, cunoștința lui Jonathan, își ținuse ochii asupra Juliei tot timpul, fermecat de contrastul dintre ochii ei albaștri și părul absolut negru. Ce îl ținuse pe Aleksei departe de ea fusese corpul ei, era răpitor de frumoasă, însă nu suficient de slabă pentru așteptările lor. Julia se autosalvase și nici măcar nu realizase, însă acum prietenul lui Jonathan Moore căzuse neintenționat sub vraja ei. Britanicul se pierduse în ochii ei și dacă prietenul său prea bun nu ar fi fost lângă el să îl trezească, ar mai fi stat dus pe gânduri și cu ochii asupra ei pentru o eternitate.

Mă întrebam, în sinea mea, ce prieten era Jonathan Moore pentru Sebastian dacă nu se încumetase să îi transmită celui din urmă simpla informație că Julia Nikolaev era căsătorită. Îmi ridicasem sprânenele nedumerită și mă pierdusem cu ochii asupra lui Maximilian Fernsby pentru câteva clipe, amintindu-mi de momentul din hol, vag, dar atât de prezent.

Londonezul privea peste umăr mulțimea din sală, lăsând la vedere linia definită a maxilarului și conturul gâtului său, înconjurat de gulerul alb al cămășii. Privea în sală de cinci minute și judecând după felul în care își ținea palmele împreunate, nu știa ce să facă în așa fel încât să nu mă privească.

Jonathan Moore aruncase o glumă în dreapta mea și îmi revenisem instant, privind către Julia și Sebastian, socotind că erau cei mai interesanți de la masă. Langley nu reușea să se integreze printre ceilalți, ci doar sorbea continuu dintr-un pahar cu vin și se concentra asupra Juliei.

— În cât timp pleci, Jonathan? unul dintre tinerii investitori întrebase zgomotos de peste masă, încercând să se facă auzit printre gălăgia și muzica ambientală.

— În câteva zile, dar mă întorc, Moore răspunsese cu agilitate în rusă, arătându-se mai descurcăreț cu limba familiei soției sale decât eram eu, cu un părinte de o astfel de naționalitate.

Maximilian revenise cu privirea asupra mesei, făcusem contact vizual pentru câteva clipe, însă frica îndepărtase valul de curaj. Aveam spatele transpirat și până si căldura din salon se simțea de-a dreptul răcoroasă. Răceala nu avea să mă lase în pace, nu tocmai când abia se instalase și mă chinuise întreaga noapte.

— Mă tem că întâlnirea noastră se încheie aici, domnilor! Jonathan Moore comandase brusc, întrerupând hohotele de râs și fumul care se ridica brusc din țigările tuturor.

Toată lumea se ridicase cu paharele de șampanie, o făcusem și noi, ca să ne putem da în spate și să nu-i încurcăm. Îl zărisem pe Maximilian, din nou, printre capetele bărbaților, părând atât de incomod și de nepotrivit întregii imagini. Toată lumea ciocnise paharele în derivă, plecând în grabă de la masă.

Frisoanele și valurile aleatorii de transpirație mă transformaseră într-o Fedra absolut necooperantă, care abia reușise să înțeleagă că trebuia să se elibereze de echipamentul incomod sub privirea lui.

Sala goală era rece și sinistră cu luminile difuze care coborau din creștetul capului și se agățau de cele mai înalte puncte ale feței. Julia zâmbise slab, însă nerăbdarea de a merge acasă se citea pe chipul ei și speram că și pe al meu.

Jonathan Moore apăruse în încăpere câteva minute, cu un alai de uși scârțâietoare în urma sa și cu un ecou dramatic, demn de filmele de groază. Mi se oprise inima în loc pentru o clipă, iar palmele mele se împreunaseră ca și când m-ar fi putut apăra de orice pericol.

— Domnișoarelor, vă rog să vă scoateți căștile! ordonase cu glasul său răgușit de îndată ce făcuse primii pași în sală. Țipatul și vorbitul pe tot cuprinsul evenimentului nu fusese muncă ușoară, iar efectele se resimțeau mai ales asupra vocii lui.

Atinsesem casca cu vârful degetelor și o îndepărtasem fără să stau pe gânduri, lăsând-o să se odihnească pe umărul meu. Julia își sincronizase pașii cu ai mei și fusese prima care scăpase de toate dispozitivele cu ajutorul mâinilor lui Jonathan Moore.

— Te poți întoarce în vestiare, Julia! Domnișoara Kondrat ți se va alătura de îndată! aceasi voce glaciară mă lovise în spatele capului, aducându-mi îngrijorarea înapoi în suflet. Dacă observase privirile mele asupra lui Maximilian? Dacă știuse în tot acest timp de întâlnirea noastră?

De îndată ce Julia plecase, Jonathan apucase casca de pe umărul meu și cu ajutorul aceluiași dispozitiv, deconectase semnalul și le luase din corsetul meu mai repede decât aș fi crezut. Eram doar noi doi într-o încăpere care se simțea nepotrivită, în care pereții reflectau orice zgomot și orice durere.

— Văd că ți-ai revenit în fire și te-ai decis să iei ce ți-am lăsat! se arătase mândru de gestul său, probabil simțindu-se de-a dreptul fericit că reușise să-și spele jumătate de vină.

— Ți se pare că m-ai făcut mai bine? curajul de a-i vorbi revenise fără să mă gândesc, ba chiar făcusem un pas în spate ca să-i arăt că voiam o distanță clară dintre noi.

— Ești în situația în care să spui astfel de lucruri, Fedra? Erai în punctul de a leșina la fiecare zece minute și tu îmi reproșezi asemenea lucruri? Ce-i asta? agitația și nervozitatea din glasul lui mă făcuse să simt acreala fricii pe vârful limbii.

— Stai departe de mine, domnule Moore! Îți împarți vina cu Aleksei Fedorov pentru moartea fetei, să nu-ți închipui că scapi făcându-ți milă de mine și Julia!

Buzele îi luaseră forma unei linii drepte și țepene, iar ochii reci atinseseră dimensiuni mari, lăsând furia și orgoliul să înoate în albastrul din ochii lui. Făcuse doi pași în față, intimidându-mă cu înălțimea lui, iar când își dezbrăcase sacoul, lăsând la vedere curelele care-i traversau spatele ca să susțină ceea ce mi se părea a fi portarma lui, mă înfricoșasem teribil.

De când avea Jonathan Moore un pistol la el? Am văzut negru în fața ochilor și șuierul rece al iernii se strecurase brusc în încăperea goală, chinuindu-mă din spate. Mă trecuseră toate apele și repulsia față de el se intensificare brusc.

Era un Fedorov. Nu cu sângele, însă învățase tot ce se putuse de la ei, învățase să trădeze, să se debaraseze de oameni, să decidă dacă viața mai are sens sau nu pentru unii.

— Lasă-mă în pace! Vreau să plec! îmi ridicasem vocea, ochind când pistolul, când ochii lui reci ca gheața. S-ar fi lăudat în fața lui Fedorov că m-a omorât și pe mine? Aș fi al doilea trofeu pentru ei?

— Fedra!? vocea lui căzuse sigură, dar rece pe marmura de sub picioarele mele, devenind o capcană pentru orice aș fi făcut.

— De ce nu mă lași în pace? De ce ne chinui pe toți? De când ai venit în Palatul ăsta, am avut doar de suferit! îmi lăsasem disperarea să vorbească pentru mine și trecusem pe lângă el în grabă, considerând că am spus mai mult decât trebuia. Dar nu mă lăsase, îmi prinsese brațul cu mâna și mă trase cu putere înapoi, până când distanța aproape că dispăruse total.

— Uită-te în ochii mei când îți vorbesc, țipase atât de tare încât rămăsesem blocată, cu ochii în ai lui.

— Fata aceea a încercat să mă omoare. Însă eu nu, Fedra! devenise complet vehement în legătura cu uciderea fetei, de parcă eram judecătorul în fața căruia își ținea pledoaria.

— Nu-mi pasă! Ai închis ochii în fața lui Aleksei, ba poate chiar ai fost sclavul care i-a aruncat trupul la gunoi!

Clipisem o dată și în secunda următoare îmi simțisem capul întors într-o parte, cu o durere aspră și arzătoare în obrazul drept, de parcă aș fi încasat o minge în față.

Jonathan Moore mă lovise. Omul care pretindea că e mai uman decât Aleksei Fedorov își lipise palma de obrajii mei ca și când ar fi avut dreptul să facă una ca asta.

Aruncasem o privire goală și plină de lacrimi în direcția lui și o luasem pe lângă el cu promisiunea că nu voi accepta persoane în jurul meu care nu îmi aduc nimic bun.

— Fedra!

I-am auzit glasul lovind pereții în fiecare ecou, dar nu m-am întors. Visam la momentul în care aveam să plec de aici, speram că aveam să ies întreagă peste trei luni.

Julia fusese singura din vestiar, deja echipată să plece și cu oboseala săpând adânc sub ochii ei, abia reușisem să o conving să mă aștepte. Nu îndrăzneam să ne vorbim pentru că presiunea echipamentului era încă asupra noastră, iar până nu ieșisem din raza Palatului ne ținusem buzele lipite. Mă durea obrazul, zvâcnea a durere și a amintiri pe care nu voiam să le mai retrăiesc.

— Ești bine, Julia? o întrebasem într-un moment de tăcere, simțind cum aerul rece se plimba pe genele mele, lăsând perle de apă pe deasupra. În dreapta mea, bruneta mergea în sincron, cu eșarfa ei roșie care îi acoperea nasul și cu brațul stâng înlănțuit cu al meu.

— Nu, Fedra! Viața mea se dărâmă bucată cu bucată, iar eu nu pot să fac nimic! N-am cui să mă plâng, n-am cui să reproșez, nimic.

Zâmbisem tristă și îi strânsesem mâna în a mea, lăsând-o să știe că nu era singura care suferea atât de puternic.

— Julia, dacă vrei, poți să-mi spui ce te apasă, știi prea bine că sunt în poziția ta, și că și eu aș dori să pot spune cuiva ce mi se întâmplă.

Bruneta își lăsase ochii asupra mea și mă ațintise cu privirea puțin, cât să găsească urma de umanitate pe care o tot căuta în oamenii din jurul ei.

— M-am certat cu soțul meu, Fedra! A fost groaznic! L-am găsit în sufragerie, treaz, agitat și dezamăgit. Nici n-am știu ce să-i spun, Fedra! disperarea din glasul ei îmi săgetase inima și brusc, ideea de a merge prin frig în miez de noapte nu era o opțiune atât de rea. Până și gerul era o sursă de confort pentru emoțiile care clocoteau în interiorul meu.

— Timofey mi-a zis că nu vrea nimic altceva decât să-i spun adevărul, nu mi-a cerut divorțul și nici n-a țipat la mine. Dar n-am putut, ce să-i spun? Julia se întrebase aproape retoric în timp ce privea cum cerul presăra fulgi de zăpadă asupra noastră.

— Nici eu n-aș ști ce să spun, Julia. M-am regăsit și eu în situația ta de multe ori. Am un vecin de vârsta mea care m-a întâlnit în Palat și m-a întrebat ce caut acolo, londonezul care vine în salon și care a fost martor la absolut toate incidentele de la Ihorivna.

— Maximilian Fernsby, bărbatul cu ochi albaștri care e mereu politicos cu noi?

— Mhm!

— Nu le datorezi niciun răspuns, Fedra! Dar eu îi datorez lui Tima, îi datorez tot respectul și iubirea pe care mi-o poartă.

În acel moment mă întrebasem în sinea mea dacă le datorez ură și dispreț unor persoane din jurul meu. Nu mai era cale lungă până atunci.

Bună! Am revenit după multă vreme, am avut unele probleme de sănatătate și un program supeeer aglomerat, dar am reușit sa fac un capitol destul de scump!
Ce credeți despre Maximilian și întoarcerea lui? Sunt intențiile lui cu adevărat bune?

Jonathan este vinovat de moartea Sofyei sau se sustrage de la vină prin ajutorul oferit Fedrei?