Bun venit! Pentru astăzi veți asista procesul de înrolare în sistem al fluxului de invitați noi. De la ora 20:00 începe concertul de muzică simfonică și clasică în sala Prima.
De la ora 23:00 ședință operatorie în sala cu echipamente pentru Fedra Kondrat și Julia Nikolaev.
O seară plăcută!

Julia Nikolaev.
Jonathan Moore.
Maximilian Fernsby.
Absenți.

Oftatul meu se răsfrânsese asupra tejghelei de lemn cu un abur umed, arătând adevărata temperatură din Recepție. De îndată ce americanul își luase zborul, la propriu și la figurat, spre State, Ihorivna redevenise temnița rece și umedă pe care o știam din toate timpurile. Poate că oamenii absenți răceau locul, ori poate că Aleksei Fedorov își recăpătase puterile și tăiase, din nou, cheltuielile acolo unde nu exista revoltă.

Amelie fusese detașată adineauri să-l asiste pe fratele rusului suprem, iar golul din Recepție reverbera mai ales asupra gardianului nostru. Zâmbise asigurator, deși când prinsese o firimitură de timp în care eram numai noi doi, își vârâse palmele calde sub ale mele, cerând afecțiune.

Amelie avea să fie bine... așa cum fusese și data trecută. Îi cerusem cu ochii să fie răbdător și mai că fusese pe punctul de a exploda, însă se abținuse. Cinci minute durase magia și mai apoi își aprinsese o țigară fragilă și atât de comună.

Aceeași armă letală zăcuse și în mâna lui Maximilian acum câteva zile, iar între degetele lui Jonathan Moore era precum un accesoriu nedetașabil. Mereu acolo să le astâmpăre pornirile, nervozitatea în cazul lui Artyom, iar agitația în cazul lui Jonathan Moore. Pentru Maximilian Fernsby, cel din urmă, o melancolie transparentă.

— În seara asta e ger, Artyom pornise cu un subiect de discuție, lăsând firișoare de tutun să-i părăsească buzele cărnoase. Cod roșu parcă, îmi făcuse din ochi, lăsând o grimasă masculină să-i îmbrățișeze tenul ca de porțelan. Candelabrul de deasupra capetelor noastre ne ștergea trăsăturile și semnele de îmbătrânire prematură precum o radieră trecută peste urmele de creion. Erau acolo, dar vagi.

— Și eu mi-am uitat mănușile acasă, pufnisem cu o tonalitate serioasă, știind că nu aveam voie să trecem de o barieră precum colegialitatea. Nimeni nu îndrăznise să-și mărturisească sentimentele într-o încercare de curaj, nu de când apărusem eu și Amelie. Poate că înainte fuseseră viteji care încălcaseră regulile, însă nimeni nu povestise despre ei.

— N-aș vrea să fiu în locul tău, Artyom își mușca buzele în timp ce încerca să se păstreze serios.

Ușile de la intrare bufniseră zgomotos, lăsând un zgomot asemănător sticlei sparte să răsune în toată încăperea. Sub lumina galbenă își făcuse apariția un alt tânăr, îmbrăcat în haine lungi și negre, care curgeau peste trupul său înalt într-o linie dreaptă. Cu părul ciocolatiu și aceeași față palidă, însă cu urme de ger pe obrajii lui care erau acum roșiatici ca și când ar fi fost biciuți, se apropia hotărât de noi.

Încrederea din pașii lui mă făcuse să înghit în sec, conștientizând fără să vreau că nu era vreun invitat special. Nu părea să fie îmbrăcat pentru o gală, nu judecând după bocancii lui masivi.

Privirea aspră a lui Artyom nu-l împiedicase sub nicio formă să ajungă la blatul recepției, iar superioritatea lui se materializase, în primă fază, prin înălțimea lui. Cu cei zece centimetri de tocuri, încă trebuia să îmi ridic bărbia în așa fel încât să pot face contact vizual.

— Bun venit la Palatul Ihorivna! Cu ce vă pot ajuta? inițiasem salutul politicos în timp ce-l priveam direct în ochii lui arginti, cu o distinctivă urmă de albastru pe margini. Alături de genele lui lungi arăta precum un prinț desprins de prin poveștile pentru copii, menit să fie adorat de fetițele care visau într-una la ziua căsătoriei.

— Konstantin Leffman, o caut pe domnișoara Fedra Kondrat! vocea lui joasă, dar aproape mieroasă, mă trezise pe mine și Artyom din lentoarea în care ne scăldăm amândoi. Fusese o seară, mai degrabă, liniștită, cu putini oaspeți care să ne calce pragul.

— Fedra Kondrat, în persoană! murmurasem cu vocea solidă, încercând să mă prezint impunătoare în fața lui, chiar dacă bărbatul era cu trei capete mai înalt decât mine. Privirea lui de un argint prăfuit fugise peste oasele proeminente ale claviculei, alunecând până la linia dreaptă a rochiei negre. O îmbrăcasem înapoi de îndată ce americanul plecase, iar bucuria mea nu putea fi mai mare. Nu aveam să mai răsar precum un semnal stradal printre toate rochiile de culori potolite.

Simțisem un gol în gât cât fusesem supusă interogatoriului, întrebându-mă cine era subsemnatul care năvălise pe ușile din față, căutându-mă fără să ezite. La Ihorivna nimeni nu cunoaște motivul pentru care vine mai exact.

— Ar fi trebuit să mă prezint în cadrul sesiunii de montare a echipamentului, însă îmi asum și mă scuz pentru întârzierea neacceptabil de îndelungată, vorbise sobru și clar, lăsând la vedere o pereche de palme osoase, petrecute de vene albăstrui. La cererea expresă a dumneavoastră, domnul Jonathan Moore a dispus un gardian personal pentru Fedra Kondrat și Julia Nikolaev, vocea i se înmuia pe măsură ce vorbea, iar buzele rozalii se urcaseră pe deasupra șirului de dinți albi, lăsând un zâmbet bărbătesc la vedere.

Jonathan Moore, nici de pe cealaltă parte a lumii nu-mi lași mintea să se odihnească. Vrei să-mi cutreieri prin cap în fiecare zi!

— Îmi pare bine! Mă tem că Julia Nikolaev nu vă poate cunoaște încă, se află într-un concediu prelungit din cauza unor probleme de sănătate.

Văzusem ceva curios în ochii lui, o licărire de moment și o curbare minimală a buzelor lui, acum unite într-o linie dreaptă. Mi se usca gâtul și curând aveam să rămân fără voce.

— Cunosc situația domnișoarei, Fedra!

Știa! Oare îi spusese Jonathan Moore și ce fel de chiloți purtam pe sub nenorocitele astea de rochii?

— Kondrat, îl corectasem fără nicio urmă de binevoință, simțind dispreț față de el de fiecare dată în care-mi aminteam de făcăturile americanului.

Zâmbise pentru el de-o manieră arogantă și își așezase brațele pe blatul de lemn al recepției, indentificându-l pe Artyom, într-un final. Revenise cu privirea asupra mea, păstrând liniștea precum un element esențial preț de câteva clipe, însă în secunda imediat următoare plesnise lemnul cu palmele lui late, făcându-mă să tresar speriată.

Oare unul ca el se temea de Aleksei Fedorov sau nu avea vreo limită anume în viața asta?

—Domnișoară Kondrat, făcuse o pauză cât să-mi dea de înțeles că acceptă să-mi vorbească formal. Binevoiesc a anunța că de astăzi vei fi echipată, urmărită și protejată de mine. Domnii Moore și Fedorov cunosc situația în detaliu și conform cu cerințelor lor, sunt disponibil să discutăm atât în engleză cât și în rusă.

Înghițisem în sec sub privirea lui țeapănă, întrebându-mă în ce groapă cu rahat am mai fost împinsă. Konstantin cel cu înfățișarea unui bărbat aprig nu părea să-i semene lui Artyom și mă speria lucrul acesta.

— Mai vreau să anunț, domnișoară, că avem formulare lunare pentru fiecare dintre noi, reciproce, iar dacă nu cooperăm așa cum ar trebui, rândurile așteaptă să fie mâzgălite, puteam să-l aud pe Fedorov în glasul lui. Vom lucra împreună să le reducem pe cât de mult posibil!

Plecasem capul în sens afirmativ și-l privisem în continuare, neîndrăznind să-mi iau ochii din a-i lui.

— Dacă-mi permiteți, aș vrea să mă însoțiți până în vestiarul echipei, mă așteaptă uniforma.

Se juca cu ironia precum un bob de sare pe vârful limbii, o rostogolea când și când în replicile dintre noi, blocându-mi curajul de a-l respinge.

— Artyom poate păzi recepția, tu nu poți, domnișoară... Kondrat! mă găurise cu privirea lui ascuțită, așteptând să mă supun fără să protestez. Și o făcusem.

Microfonul pulsa amenințător lângă timpanul meu, iar bocancii cu tălpi monstruoase al bărbatului terorizau întreaga clădire. Cerusem un simplu bodyguard, însă primisem un adevărat comandant.

Cheile tresăltau zgomotos în palmele mele, căci făceam pași mari și legănați ca să pot ține ritmul cu el. Era ca o umbră neagră care-mi dicta calea, deși îmi ceruse expres să îi arăt locul. Îl încurcasem atunci când făcusem de două ori stânga printre holuri, și din locul grandios pe care îl cunoscuse inițial, sfârșisem într-o paragină cu lacăt pe ușă.

— Acesta este vestiarul nostru, de regulă Amelie, colega detașată temporar, ține cheile, adăugasem în timp ce așteptam ca bucata de metal ruginită să deschidă încuietoarea. Un clic metalic și o scârțâială densă se propagase în liniștea înfiorătoare, lăsând la vedere o boabă de lumină reflectată în încăperea îngustă. Mirosea a praf și a parfum înăuntru, a mucegai și a timp stătut.

Aprinsesem becul și îi făcusem semn să pătrundă în interior precum un invitat de mare seamă. Vestiarul era înghesuit, cinci dulapuri mici de lemn stătea aruncate în diferite colțuri ale încăperii, iar pe o sârmă improvizată stăteau agățate costumele celor doi gardieni. Artyom nu-și îmbrăcase încă hainele pentru eveniment, iar rochiile noastre erau adunate la un loc, peste dulapurile lipite.

Konstantin făcuse doi pași înăuntru, tăcut, iar șuierul aerului rece trebuie că îi sărutase fruntea în grabă, în semn de bun venit. Ochii lui cristalini se strecuraseră printre oblonul pe post de geam și dulapurile vechi, printre hainele noi și cheia care se odihnea pe deasupra dulapului neatins. Nu se așteptase la una ca asta.

***

Amelie venise în vestiar cu respirația întretăiată și o încruntătură pe față pe care și-o reprimase de îndată ce dăduse cu ochii de Konstantin. Rusul își potrivea brâul din mătase peste pantaloni când franțuzoaică dăduse buzna în încăpere, fără echipamentul audio. Fratele lui Fedorov nu voia să fie ascultat, iar moftul îi fusese îndeplinit cu ușurință.

— Bună seara, domnișoară Serre! Îmi pare rău pentru spațiul în care sunt nevoit să mă prezint. Sunt noul gardian din echipă, voi lucra alături de Julia și Fedra.

M-am aplecat să-mi încalț pantofii, nebăgând în seamă rahaturile omului lui Moore. Părea de treabă, dar emana o tensiune în aer nedemnă de pace. Amelie aruncase un cuvânt politicos în direcția lui și se grăbise să-și smulgă rochia de pe ață. Noroc cu Fedorov, care păstra rochiile negre pentru toată seara, ori altfel aș fi avut nevoie să mă dezbrac în fața lui Konstantin.

Cu inima în gât și cu mâinile transpirate, fiecare dintre noi își găsise drum spre Prima, sala în care spectacolul artistic avea să-și deschidă brațele spre iubitorii de cultură care se regăseau în invitații lui Aleksei. Cel din urmă nu-și făcuse apariția la gradenele înalte, ci își lăsase fratele mai mic să se plimbe țanțoș printre oameni și să facă mulțumirile de rigoare.

— Bună seara! glasul otrăvitor de jos se scursese pe buzele lui roșiatice, iar privirea-i verzuie coborâse asupra liniei decolteului instant.

Decolteul meu. Pentru că Amelie fusese nevoită să trimită prezența invitaților către echipa lui Aleksei Fedorov. Mă lăsase singură în calea privirii maniace a celui mai tânăr membru al familiei.

Și odată cu a lui, și a lui Konstantin Leffman. Eram nervoasă și mă simțeam rușinată sub privirile lor, aproape că aș fi vrut să mă transform în praf și să dispar din sala aceea imensă. Însă mă simțeam trasă înapoi cu dezgust, țeapănă sub privirile lor de foc.

Leonid Fedorov era definiția unui player modern, dar cu un iz vintage, așa cum Aleksei Fedorov încerca să promoveze drept stil de viață. Ținea un pahar cu vin roșu între degete, iar pe cel arătător se odihneau două inele subțiri precum o ață de care stăteau lipite diamante negre. Chipul lui încă adolescentin, forțat spre metamorfozarea într-un bărbat capabil, găzduia doi ochi reci și o privire maniacă. Voiam să îi șterg rânjetul de pe buze atât de tare încât abia mă puteam abține.

Calm, Fedra! Ești într-o sală plină ochi și n-are cine să te apere!

— Nu știi să mai ieși din rochia asta, domnișoară Kondrat? puștiul vorbise cu ochi lacomi, provocându-mi o spasmă în stomac.

Asta crezi că suntem, Leonid Fedorov? O mână de femei ușoare care se pun în genunchi de îndată ce te milogești de Aleksei să le lase pe mâna ta?

— Mă scuzați, domnule Leonid, date fiind împrejurările, cred că știți că sunt uniformele oficiale.

— Domnule Leonid..., murmurase lent și aproape că batjocoritor, făcând un pas mai aproape de mine. Îmi simțise reacția rigidă la apropierea lui și o savurase pe deplin.

— Dacă-mi spui așa într-un alt context, s-ar putea să-mi placă, Fedra. Mhm, ce zici?

Toată lumea dispăruse din jurul meu, chiar și gradenele frumos sculptate, chiar și luminile calde, chiar și Konstantin Leffman și Artyom. Toți, mai puțin Leonid.

N-am mai putut rezista și l-am plesnit atât de tare încât i-am întors capul într-o parte, iar sunetul uscat și ascuțit răsunase în capul meu într-una. Eram convinsă că am înnebunit sau că, cel puțin, cineva mă va considera una, însă inima mea nu mai putea suporta nimic.

***

Trecuseră patru zile și jumătate de când imaginea lui Leonid se învârtea în mintea mea precum un coșmar pe care îl retrăiam de fiecare dată în care închideam ochii și încercam să mă odihnesc.

Urmase o pedeapsă, una din partea fratelui mai mare care era îndreptățit să aplice corecții femeilor din subordinea lor, mai ales dacă greșelile erau îndreptate asupra lui sau a unui membru al familiei. Mă chemase la miezul nopții, după ce toată șarada lui de eveniment se încheiase.

Nu mai fusesem de mult în biroul lui, însă nu găsisem prea multe schimbări, cu excepția lui Fedorov. Se schimbase la înfățișare, chipul lui osos arăta semne profunde de oboseală, iar o linie densă săpa de-a lungul frunții palide. Ochii roșii, cu linia apei de-o culoare sângerândă și pupilele dilatate dansau într-un chip macabru.

Biroul lui dispăruse din fața ochilor mei și în loc, găleata ruginită și cârpa odinioară albă care plutea în apa rece își făcuseră spațiu. Storcisem materialul uzat cu mâinile mele și mă găsisem afundându-mi dinții în buze ca să pot să frec mai bine pata de pe gresia albă de sub picioarele mele. Cât de rece era totul!

— Fedra Kondrat, ți-ai găsit din nou loc în țarc? Pe semne că îți place aici?

Buzele roz și umflate scuipau mici picături de salivă, înghițindu-i parcă glasul și așa răgușit. Era beat. În încăpere mirosea a alcool fermentat și a țigări.

Am tăcut până în momentul în care mi-a zis să vorbesc și nu m-am putut rezuma decât la a-i răspunde.

— Am auzit că te comporți urât cu invitații mei, Fedra Kondrat! E adevărat!

— Da, domnule!

— Mhm, m-așteptam.

Împinsese un trabuc gros între buzele lui și-l aprinsese plictisit, lăsând fumul să evadeze printre buzele lui subțiri. Am crezut c-am să mor așteptând următoarele lui cuvinte, dar n-am făcut-o.

— O să speli fiecare bucată din băile din palat. Începând cu oglinzile și chiuvetele și până la toaletele în care se adună fel și fel de resturi, ai să vezi!

— Gunoiele merită să fie printre gunoaie, ne-am înțeles, Fedra?

— Da, domnule Fedorov!

Îl surprinsesem dându-și ochii peste cap, într-un gest de dezinteres, lăsându-mă cu o durere apăsată în piept.

— O să vedem cu ce atitudine te întorci după ce-o să speli rahatul altora timp de-o săptămână.

— Ca regulă de aur, cei care ating rahat nu ating mâinile oamenilor mei, Fedra Kondrat. De obicei.

Accentuase ultimul cuvânt ca și când ar fi vrut să declanșeze o urmă de răscoală în mine. Dar n-o făcusem, fusese destul pentru seara aceea.

— Domnul Jonathan Moore nu va fi încântat să afle că a angajat un om menit să păzească asistentele pentru ca eu să o detașez în echipa de curățenie.

Mă trimisese la prima baie, una conectată cu salonul principal, și în locul unui gardian cu armă îl găsisem chiar pe Konstantin, sprijinit de ușă alături de găleata mea ruginită și cârpa desprinsă parcă dintr-un fost cearceaf de pat. Materialul făcea ture interminabile pe gresie și mai apoi în găleată, iar din apa pe jumătate murdară ajungea din nou pe gresia albă și tot așa. În fiecare seară aveam în subordine câte două băi, prin rotație, ca să nu mă plâng că-mi lasă în sarcină cele mai murdare, ori cele mai curate și îngrijite băi.

Îmi amintesc ca și când ar fi trecut zece zile, însă fuseseră doar câteva ore de când ajunsesem în băile din dreptul bordelului de lux. Artyom mă anunțase din timp că aveam s-ajung și acolo, iar locul nu mă luase prin surprindere. Nu în primele zece minute. Găleata duruia la fiecare îndesare a cârpei sub apa limpede, însă țevile vechi și fragile cărau tot felul de sunete, de la cele mai neînsemnate la cele mai grețoase.

Pe la jumătatea programului, urechile îmi erau asaltate de fete care țipau, de gemete, de voci înădușite, de sunete ascuțite care semănau cu o plesneală sănătoasă, iar în cele din urmă cu plânsete și sughițuri. Se repetau cu o frecvență uimitoare, iar la un moment dat ajunsesem să zorgănesc găleata în așa fel încât să nu le mai aud. Mă dezgustau teribil.

Cântă ceva, Fedra! Gândește-te la o melodie care îți place! îmi tot spuneam când sunetele specifice activităților din bordel mă acaparaseră din toate părțile. Nu-mi venea nimic în cap, creierul nu coopera cu mine, iar sunetul apei și al materialului care freca gresia nu părea să poată să înnădușe nimic. Konstantin zăcea la ușă, absent, și mă supraveghea îndeaproape, bătând parcă mai repede din picioare pe măsură ce sunetele deveneau mai stridente.

Nu mai aveam putere în brațe și revolta se construia în sinea mea, parcă baia aceea avea să mă țină captivă pentru o vecie acolo. Însă Konstantin nu mai putuse suporta și venise spre mine, îngenunchease cât să rupă bucata de material și să-și ia o parte din el. Îmi făcuse semn cu ochii să mă concentrez asupra ceea ce aveam de făcut și în câteva clipe ne apucasem de frecat gresia cu mai multă tragere de inimă. Preocupați de gândurile noastre și de a face gălăgie, Konstantin nu băgase de seamă când venise chiar Leonid în persoană.

Cămașa aruncată în greață pe el și pantalonii care abia se țineau într-un nasture atârnau pe șoldurile lui înguste ca și când ar fi fost cu două mărimi mai mari. Fermoarul de la pantaloni îi era pe deplin deschis și părul ciufulit din capul lui spunea multe.

Leonid Fedorov fusese chiar el client al bordelului care activa în înăuntrul palatului.

— Konstantin, de când faci pomană pentru alții? Ridică-te și ieși pe hol! tunase cu glasul lui aproape masculin, făcându-și loc pe holul îngust al băii.

Sper că ai să cazi pe gresia asta și ai să îți rupi capul! Mi-am spus în gând.

— Domnișoară Kondrat, n-am crezut c-am să ajung să te văd stând în genunchi în fața mea! aruncase un rânjet murdar și se aplecase cât să ajungă la nivel cu mine.

— Îți dau posibilitatea să schimbi încăperea, e doar la câțiva metri! ochii lui scânteiau a o dorință murdară care aproape mă făcuse să-mi vărs stomacul înaintea lui.

Credea că am să mă culc cu el pentru a scăpa de spălat pe jos? Puteam să strâng rahatul cu mâinile și tot n-aș fi acceptat condiția lui.

— Nu, mulțumesc!

— Pentru ce-mi mulțumești? Nu știi ce ratezi, domnișoară. Ne mai vedem!

N-am fost în stare să-mi reprim greața și în urmăroarele zece minute mi-am vărsat stomacul pe aceeași nenorocită de gresie.

Fusese un coșmar, dar astăzi nu mă mai întorsesem acolo. Poate că baia era de zece ori mai mizeră, însă liniștea era ceea ce mă mulțumea. Konstantin mă privea dus pe gânduri, dar nu mai îndrăznea să mă ajute. Fusese trimis direct în biroul lui Fedorov și primise o mustrare serioasă, însă sub nicio formă vreun fel de pedeapsă.

Alaltăieri, cu mult înainte de scena din baia bordelului, se iscase un nou eveniment de care nu avusesem habar până când Artyom cel informat nu pomenise în mașină și ulterior, în dimineața zilei următoare se propagase peste tot prin Moscova.

Vântul tăios spulbera ziarele pe care zăcea scris cu litere mari, chirilice, despre sora lui Fedorov.

Antonina Fedorov Moore, cine a condus-o spre moarte?

Nu ținusem în mâini niciodată un ziar proaspăt, le văzusem doar în ediții vechi și doar în cutiile pe care mama le căptușea pentru a transporta farfuriile ei din porțelan. Cu o ultimă fărâmă de curaj, cumpărasem ediția și mă oprisem într-un colț ferit de vânt ca să citesc știrile.

O văzusem pe soția lui Moore printr-un tablou rătăcit, însă identitatea ei era complet uitată în palat și nimeni nu se chinuise vreodată s-o pomenească în discursuri ori în declarații de presă.

Bănuiesc că pentru familia Fedorov deviza „morții cu morții și vii cu vii" avea cu adevărat o importanță majoră. M-am încălcit în cuvinte, dar le-am tradus cu telefonul până am reușit să înțeleg ceva.

Aleksei Fedorov avusese o discuție în premieră cu cei de la redacția ziarului cumpărat, unde declarase îndurerat despre cât de tare regreta că și-a lăsat sora să se căsătorească.

„N-am vrut să mă opun lui, familia noastră a vrut să-i ofere tot sprijinul Antoninei și, prin urmare, n-am intervenit nici asupra carierei pe care și-a ales-o și nici asupra bărbatului de care ne spunea că s-a îndrăgostit. Am vrut să facem ca totul să fie bine, mai ales eu și tata."

Oare chiar ar spune Fedorov așa ceva? Oare chiar ar fi dat un interviu cu ochii înlăcrimați ca să povestească după atâția ani ce s-a întâmplat cu sora lui. Mă întrebasem atunci, oarecum uimită.

„El era proaspăt venit în Moscova și avea o atitudine detașată, venise să facă bani și nu se dădea în lături de la a recunoaște una ca asta. Trebuie să afirm că e agil și un bun partener de afaceri, însă față de Antonina nu și-a păstrat aceeași atitudine."

„Când s-au cunoscut și în cât timp de la prima lor vedere au făcut nunta?
Jonathan Moore a început să vină la evenimentele mele din ce în ce mai des, erau fete frumoase și mulți investitori pe care să-i atragă. N-am știut de faptul că se văd pe la spatele meu, nu știu dacă au trecut patru săptămâni, dar Antonina a venit într-o seară la mine și mi-a zis că a cerut-o în căsătorie și că vor să se căsătorească mai repede. Dacă aș fi știut ce urma să i se întâmple, n-aș mai fi dat acordul niciodată."

Aleksei nu avusese nicio intenție de a ascunde că el dicta în familia lui și că-l durea în cot de femeile din viața lui. Și totuși, dădea impresia că Antonina îi fusese dragă.

„Ce a împins-o spre sinucidere?
Jonathan Moore. Toată lumea din palat știe că a înșelat-o de nenumărate ori, deși își dorise dinadins să se căsătorească. Nina n-a suportat, era un suflet fragil și îi căuta mereu atenția, așa că n-a mai gândit cum trebuie și a recurs la cea mai stupidă idee, să-și încheie socotelile cu viața."

Un gust sărat îmi inundase gura și fără să-mi mai pese, am aruncat ziarul la gunoi și mi-am pornit drumul spre piață, simțind greutatea știrilor apăsând pe inima mea. Jonathan Moore era văduv, însă încă purta verigheta. Din vinovăție?

Nu se mai auzise nimic prin palat, însă mulțimea de invitați care se aduna în aproape fiecare seară zumzăia precum un stup de albine în plină activitate. Iar subiectul principal de discuție era nimeni altul decât Jonathan Moore. Imaginea evenimentelor din zilele trecute se ștersese, din nou, din mintea mea și bucata de cârpă îmbibată în apă și detergenți își făcuse apariția.

Era patru și jumătate după masă și programul de spălat în băi mai ținea până la cinci, când deja soseau invitații și toate trebuiau puse la loc. Mai aveam de spălat o porțiune mică de lângă geam, îmbrăcată în rochia neagră și tocurile cui, machiată și aranjată de parcă mă pregăteam să pozez într-o revistă. Konstantin îmi adusese un sacou vechi de-al lui ca să-l pot pune sub genunchi și plecase de îndată, lăsându-mă de una singură în liniștea obositoare. Undeva, în dedesubtul meu se făceau probe muzicale, iar sunetele instrumentelor acordate vibrau în țevi. Totul părea să fie normal, o zi cu totul obișnuită până când un ciocnet agresiv răsunase în ușa deschisă a băi.

Am simțit cum un fior rece îmi cutreieră spatele și îmi încetinește bătăile inimii, sub imperiul fricii. Dacă Leonid venise iar să-mi propună să mă culc cu el? Dacă avea s-o facă contrar voinței mele atât timp cât Konstantin nu era prin preajmă?

Îmi ridicasem capul ușor, conștientă că arătam extraordinar de speriată și mă întâlnisem cu o altă pereche de ochi. Jonathan Moore.

Mă privise din cap până în picioare, impropriu-spus, și țintise găleata și cârpa cu privirea, dezaprobând ferm ceea ce vedea în fața ochilor.

— Domnișoară Kondrat, nu m-am gândit o clipă c-am să te regăsesc într-un asemenea loc! vorbise cu un glas ferm și neutru în timp ce strângea clanța ușii între degete. Făcuse câțiva pași, purtând un costum și o cămașă neagră, peste care avea veșnicul lui palton lung. Peste chipul lui trecuse o veșnicie, parcă. Părea mai slab, iar pielea albicioasă îi făcea ochii albaștri să fie mai mari și mai adânci.

N-am spus nimic. Îmi era rușine de ipostaza în care mă găsise, cine ar fi fost mândru să afirme că spălase urina și mizeria din toate băile Palatului preț de o săptămână. Nu aveam căștile, Leonid ceruse să nu fiu înregistrată cât îmi fac datoria și, din nou, se procedase după hatârul lui.

— Poți să-mi vorbești, nu te ascultă nimeni! se aplecase la nivelul meu și mă privise direct în ochi, încercând să scotocească după cauza care mă adusese într-o asemenea situație.

N-am vorbit nici de data aceea, ce era de spus? Mă sfătuise să am grijă ce vorbesc, însă nu îmi amintise să-mi controlez și emoțiile, iar Fedra Kondrat le căzuse pradă. Era vina mea și meritam să spăl băile până avea să-mi între bine în cap.

— Hei, uită-te la mine! înțepenisem când își întinsese mâna spre mine și îmi cuprinsese bărbia cu vârfurile degetelor, făurind un contact vizual între noi. Nu știu ce găsisem în ochii lui, o fărâmă de bucurie ascunsă în spatele unei suferințe profunde? Așa îmi părea Jonathan Moore, scurs de viață.

— O să te ajut să te ridici și n-o să mai atingi găleata aia vreodată, bine?

Încercase să-mi cuprindă încheieturile cu mâinile lui calde, însă mă ferisem hotărâtă.

— Nu mă atinge, Jonathan! Am spălat atâtea pe jos și nu e igienic, justificasem ulterior, aducând un zâmbet masculin pe buzele lui.

— Nu moare nimeni, dă-mi mâinile, Fedra!

Aș mai fi încercat să protestez, însă Jonathan trecuse la treabă și mă ajutase să mă repun pe picioare cu atenție. Găleata și cârpa din interiorul ei zburase în celălalt colț cu un șut de-al americanului, zorgănind de zor.

— Ți-am spus că-ai să faci ceva și parcă ai vrut să-mi demonstrezi că nu ții cont de nimic, Fedra! Puteai s-o pățești și mai rău din partea lui Fedorov! Nu te juca cu focul!

Aș fi vrut să-i povestesc adevărul, însă am rămas fără cuvinte când m-a cuprins într-o îmbrățișare. Totul s-a liniștit în interiorul meu căci cu Jonathan Moore palatul părea mai sigur pentru asistentele de la Recepție.

***

La cererea lui Jonathan Moore rochiile fuseseră schimbate în unele de gală, lungi pănă în pământ din mătase, strânse în talie și cu un decolteu minimal în V care urca pănă pe umeri și cu mâneci ample din organza. Abia mă puteam obișnui cu rochia lungă, iar Amelie și Julia care revenise înapoi la muncă, se chinuiseră să încheie toți nasturii de la spate. Eu și Julia purtam rochii de un roz somon pe când Amelie avea o rochie roșie, superbă. Băieții se schimbaseră primii și ieșiseră la fumat în așa fel încât să avem intimitate.

— Ăsta e gardianul nostru, Fedra? Julia întrebase pierdută în timp ce-și îndesa un pantof într-un picior.

— Mhm, murmurasem neatentă cât timp îmi fixam buclele. Părul sfârșise adunat într-o coadă lejeră la spate, cât să poată fi văzut echipamentul din urechi.

— E ok? Pare cam-

— Țicnit? completase Amelie amuzată în timp ce își dădea buzele cu ruj. E un pic, dar e de treabă, să știi.

— Serios?

— Nu-ți face griji. E arogant, dar dacă știi să-l pui la punct, te asigur că va fi cel mai cooperant, completasem glumele lor.

Eram bucuroasă că le revedeam pe cele două fete și că toată atmosfera din vestiar avea un iz vechi, că puteam să îmi ocup mintea cu ceva până la începerea evenimentului propriu-zis.

— E frumușel, tot Julia intervenise când se lăsase liniștea peste noi.

— Soțul tău n-ar fi încântat să audă una ca asta, Amelie o tachinare jucăuș și își pusese produsele de machiaj înapoi în geantă, zâmbind în direcția mea.

— Ei, vrei să spun că-i urât? Fedra, cred că ți-ai găsit perechea!

Îmi dădusem ochii peste cap la aluziile lor, simțind cum mintea îmi alunecă la londonezul care mă părăsise cu un sărut acum câteva zile. Parcă trecuse o eternitate de când plecase la Londra și speranța că am să-l revăd în seara asta îmi făcea inima să bată tare de tot.

— Nu, mulțumesc!

Cele două izbucniseră într-un chicot gălăgios care făcuse ca ușa din dreapta mea să se deschidă brusc. Înțepenisem toate. Konstantin își vârăse capul în interior și mă găsise cu ochii lui reci, de parcă ar fi auzit tot ce vorbisem adineauri.

— De când e așa amuzant să te îmbraci într-o rochie, mhm? În cinci minute să fiți gata! trântise ușa în urma lui și liniștea impusă de el parcă nu se mai evaporase.

— În cinci minute să fiți gata! Amelie îl imitase amuzată, aducând răsete surde în încăperea sărăcăcioasă. Îmi place cum dă ordine în timp ce-o privește doar pe Fedra! continuase tachinările, făcându-mă să vreau să mă ascund după unul din dulăpioarele mici.

Ieșisem din vizuina sărăcăcioasă cu rochiile noastre demne de filmele de la Hollywood și Artyom aproape că uitase să respire la vederea Ameliei. Arătau atât de bine împreună, păcat că erau prea timizi și nehotărâți să facă pași unul spre celălalt.

Julia îmi zâmbise larg și alături de Konstantin, plecasem spre sala în care se găsea echipamentul nostru, conștiente că urma să-l purtăm și pe acesta.

Konstantin se apucase de treabă și făcuse cablarea pentru Julia, mai întâi, lucrând agil și atent în așa fel încât să nu deranjeze rochia prea tare. Bruneta apăsase butonul de pornire și bipăitul sistemului răsunase silențios în preajma ei.

Se pare că instrucția oferită lui Konstantin fusese eficientă, căci îmi montase căștile mai repede decât o făcea Jonathan de regulă. La final, îmi ceruse să-l ajut să-și treacă firele pe sub sacou și să le conectăm de cutia de semnal atașată de cureaua lui. Puteam să o simt pe Julia cum făcea deja material de glumă pe seama mea și a lui Konstantin, însă mă rezumasem la a-mi face treaba.

Amelie și Artyom fuseseră trimiși la Recepție, încă odată, pe când eu, Julia și Konstantin fusesem trimiși să împărțim onorariile către invitații care erau deja în sală. Mai aveam trei pași până în salon însă inima îmi bubuise în piept când îl zărisem pe Maximilian Fernsby pe undeva prin salon, zâmbind în timp ce discuta agil cu prietenul lui Jonathan.

Nu-l văzusem de aproape cinci zile, o bucată bună de timp care îi ștersese ochii din mintea mea, dar nu și fiecare tresărire de inimă pe care o simțeam când retrăiam ultimele momente cu el.

— Domnul Moore ne așteaptă în biroul lui, Konstantin făcuse semn către mine și Julia, lăsându-i pe Artyom și Amelie undeva în mijlocul încăperii.

Eram înconjurați de o jumătate de obscuritate, lumina caldă căzând pe jumătate deasupra chipurilor celor sosiți în încăpere. O găsisem pe Lenora Fedorov cu privirea și un gust amar îmi năvălise în gură când îi observasem silueta perfect conturată de o rochie neagră, mulată și accesorizată cu mănuși din dantelă neagră și diamante. Era superbă.

— Trecem prin spatele meselor? îl privisem pe Konstantin în așteptarea unui răspuns, însă simțisem o privire atașată asupra mea. Londonezul era undeva, într-un plan încețoșat, îi vedeam chipul din colțul ochilor însă mă chinuiam să nu mă uit în direcția lui pentru că mătușa Xenia reapăruse după câteva zile de absență.

— O luăm prin mijloc, fetelor! Trebuie să ne întoarcem în câteva minute, Konstantin își fixase casca și pornisem toți trei să răzbătem sala ca și când defilam pe podiumurile de modă.

Nu știu ce-și spuneau ceilalți, dar mă rugam într-una să nu calc pe rochie sau să-mi sucesc vreo gleznă. Îmi bătea inima și palmele îmi erau transpirate, mai mult din cauza londonezului decât din cauza scurtului moment de celebritate. Ușa de lemn din dosul camerei se deschisese sub efortul noului gardian, iar Julia fusese prima care să spargă gheața. În spate, urcasem pe scările de lemn pe care le mai văzusem acum câteva săptămâni, iar în dreptul camerei pe care scria Jonathan Moore, ne oprisem să ne tragem sufletul.

Ușa se deschisese cu viteză înainte de a apuca să ciocnim, iar chipul americanului ne făcuse pe toți să ne suprimăm respirația. Era îmbrăcat în negru, din cap până în picioare, iar expresia acră de pe chipul lui îmi spunea că nu era momentul să ne jucăm cu el. Își mutase tigara dintr-o mână în cealaltă și se sprijinise de tocul ușii, privindu-ne pe fiecare în parte.

— După dineul din această seară, urmează o întâlnire importantă care are loc o dată pe lună de la semnarea statutului de membru în clubul Ihorivna.

Își curățase gâtul și trase o singură dată din țigară, încruntându-se când fumul îi umpluse plămânii.

— Întâlnirea scaunelor roși, sub titulatura oficială, completase după ce expirase fumul printre buzele lui rozalii. Vă rog să vă comportați impecabil acolo! tunase serios în timp ce îl fixa pe Konstantin cu privirea. Îi întinsese pachetul de țigări și cel din urmă acceptase, spre nemulțumirea mea. Hainele aveau să absoarbă mirosul de tutun și îmi închipuiam cum soțiile de milionari avea să strâmbe din nas.

—  Până atunci, trebuie să reîntâmpinăm invitații. Domnișoară Kondrat, intră și ia de pe masă plicurile negre! îmi ordonase cu o urmă de superioritate în voce și fără să-mi dau seama, din câțiva pași ajunsesem în încăperea sărăcăcioasă pe care zăceau aceleași plicuri ciudate. Aș fi vrut să le pipăi, să-mi dau seama de conținutul lor, însă nu-mi permiteam un astfel de comportament.

— Le împarți după nume fiecărui invitat fără să le adresezi vreun cuvânt, dar dacă vor fi întrebări, îi vei direcționa spre mine. S-a înțeles?

— Da, domnule Moore!

Nu se mai încruntase când i mă adresasem cu domnule Moore, ci preferase să mai tragă din țigara lui. Încă avea verigheta care-l mai lega de Antonina Moore, mă întreb dacă schimbarea de comportament se datora jocurilor lui Fedorov.

— Konstantin, vei dărui domnișoarelor de la masă trei buchete de trandafiri. Va fi prezentă și Lenora Fedorov, pentru ea avem un buchet special, să nu le încurci. Dacă are vreo doleanță, te rog să te asiguri că o vei duce la îndeplinire!

În final o ochise și pe Julia, zăcuse cu privirea asupra ei ca și când se gândea la ceva anume pentru ea.

— Domnișoară Nikolaev, te rog să o ajuți pe Fedra în orice crezi că necesită suport. După întâlnire te aștept să discutăm despre concediul tău medical.

Konstantin apucase buchetele cu flori, toate împachetate cu o pânză neagră, iar culoarea mormântală mă înfiora din ce în ce mai tare. Oameni îmbrăcați în negru, lumini difuze, flori, ornamente și plicuri de aceeași culoare.

Nimerisem la o mormântare și nu ne spusese nimeni? Simțisem un fior plimbându-se pe umerii mei goi când mă întorsesem în aceeași cameră. Poate că eram eu paranoia, poate că toate rochiile negre replicate în diferite forme și lungimi erau doar un dresscode elegant și nimic mai mult, însă simțeam cum aerul se densificase.

Konstantin îmi găsise ochii prin lumina obscură și își aplecase bărbia ușor în semn de start pentru șarada noastră. Am mai aruncat o privire asupra plicurilor din mâna mea, unde numele celor de la masă erau trecute elegant cu cerneală albă și o fundă cenușie din tul.

— Să mergem! Konstantin tunase printre muzica ambientală și pornise în sincron cu mine prin spatele tuturor meselor, încercând să ne ținem la o oarecare distanță de invitații lui.

— Julia, ești în spatele meu în caz că trebuie să traducem, bine? mă asigurasem că bruneta nu se pierduse pe nicăieri în timp ce îmi auzeam inima bubuind în capul pieptului. Îmi era teamă de reacțiile mele, Maximilian Fernsby avea să fie la masă cu Lenora Fedorov și Jonathan Moore, ori dacă cei trei nu aveau să fie sfârșitul meu, atunci nu știu cine avea să fie.

— Desigur, nu te îngrijora. Mă ocup eu de introduceri, Julia se arătase curajoasă și mă ajunsese din urmă. Îmi zâmbise moale și își impinsese pieptul în față ca să pară mai stăpână pe sine.

Se auzeau doar clinchete și voci în sală, iar masa noastră devenea din ce în ce mai vizibilă, din ce în ce mai înfricoșătoare. N-am îndrăznit să caut ochii albaștri ai londonezului, dar am văzut-o pe Lenora lângă alesul ei. Jonathan Moore ajunsese chiar în momentul respectiv la masă, purtând cămașa lui albă și sacoul de un albastru regal. Își schimbase hainele, lepădase negrul. Era pata de culoare din întreg salonul, iar echipa lui de asistente era în acord cu el. Julia era îmbrăcată într-o culoare de un albastru cenușiu, a mea era un roz prăfuit, iar Konstantin avea un sacou maroniu pe deasupra cămășii sale albe. Până și Amelie și Artyom erau îmbrăcați complet în negru.

Ce naiba!

O ceață groasă mi s-a așternut peste ochi și când am ajuns în spatele londonezului, simțeam cum îmi transpirau palmele. Nu voiam să mă uit în direcția lui, trebuia neapărat să n-o fac.

— Bună seara, mă bucur să ne revedem! Îmi cer scuze pentru modificările survenite în program și vă asigur că un astfel de eveniment nu va mai fi repetabil. Vă rog să primiți considerația mea de la echipa de asistenți! Jonathan murmurase aproape dezinteresat, părând ca și când ar fi înregistrat speech-ul și l-ar fi redat în fața tuturor.

Toată lumea răspunsese încântată, iar vocile împreunate precum o corală pieriseră imediat, lăsând gălăgia de fundal să umple golul. De unde pornesc? mă panicasem în interiorul meu, simțind privirea aspră a lui Jonathan asupra mea. Își aplecase bărbia subtil și acela fusese momentul în care se produsese clickul în capul meu.

Lenora și brațele ei albe precum laptele s-au întins peste masă până a cuprins cu degetele osoase piciorul unui pahar de sticlă. Făcusem trei pași mai la stânga și alesesem la întâmplare un tinerel care venea deja de câteva săptămâni la întâlnirile lui Jonathan Moore.

Mă aplecasem puțin cât să pot lăsa plicul pe dinaintea lui, iar bărbatul mă întâmpinase cu un zâmbet cald. Nu-i răspunsesem, aveam buzele cusute cu ață, inima nu mă lăsa să zâmbesc, nu puteam. Intenționasem să o iau spre stângă, să-l las pe londonez și pe Lenora Fedorov la final, însă americanul mă oprise și-mi făcuse semn să-i dau jumătate din plicuri Juliei.

Aș fi putut ofta ușurată, dar n-am făcut-o. Chiar dacă împărțisem toate plicurile și scăpasem de grija londonezului, Jonathan nu mă scăpase din privirea lui aspră. Îmi era teamă să aflu motivul pentru care avea o privire atât de acră. Dacă realizase că îl evitase cu bună știință pe Maximilian Moore? Dacă mă pedepsea pentru nesupunerea mea?

— Maximilian, mă bucur că te-ai întors!

Lenora Fedorov vorbise chiar din fața mea, de pe scaunul ei și de lângă Maximilian, iar ochii mei ar fi vrut să o găsească și să zacă asupra ei până când ar fi simțit că nu mai poate sta.

Am înghițit în sec și mi-am ținut mâinile la spate, cu genunchii tremurând și cu gleznele întinse la maxim pe sandalele cu toc înalt. Știam că sora lui Fedorov era de o frumusețe rară, însă în seara asta părea că blonda conducea întreg palatul, alături de Maximilian Fernsby în dreapta ei.

~~~~~
Hello, capitol nou după muultă vreme. Ce părere aveți despre noul gardian, Konstantin? Dar despre Leonid și „ofertele" lui?
Vă pup și vă doresc o săptămână frumoasa! ❤️
Dispun de foarte puțin timp liber și orice formă de susținere din partea voastră m-ar motiva să scriu mai mult. 🥺❤️