21:03
O oră de când stăteam în picioare, în spatele lor.
Eram obosită.
N-ar fi trebuit să mai dureze mult.

Inima îmi bătea în călcâie și simțeam ritmul crescând, apoi moleșindu-se. Tocurile înalte săpau în oasele mele, căci mușchii nu mai erau de mult o problemă. Mă întrebam dacă Julia sau Konstantin aveau aceleași probleme în timp ce pianul suna moale în timpane. Bruneta își încovoiase umerii deja, probabil oasele obosite în timpul zilei cedau acum. Era doar o chetiune de timp...

Konstantin făcuse ture de la Lenora Fedorov și numeroasele ei pretenții către Jonathan Moore și mai apoi către Xenia. Mătușa Xenia. Se mișcase, era liber să mișune de la o masă la alta și să mai schimbe peisajul și atmosfera. Deși mă îndoiam că atmosfera avea să fie mai bună la masa lui Fedorov.

— Spune-mi, Maximilian, cum e în Londra?E frig?

Lenora, blonda supremă, se juca cu răbdarea mea și-mi stârnea, parcă, nevoia acută de a-mi arunca privirea asupra ei și a o sancționa. Însă nu puteam, Xenia era cu ochii pe mine și abia aștepta să mă vadă căzând în plasa ei. Nu cred că Fedorov ar privi noua mea sancțiune drept ceva admisibil.

— Vremea e destul de călduroasă, Maximilian răspunsese politicos, făcându-mi sângele să curgă cu răceală prin degete.

Eram la cinci pași depărtare de masa lor, aș fi putut să îi văd atât de bine pe amândoi dacă asta mi-ar fi fost cea mai mare dorință. Dar n-am făcut-o, n-am plecat privirea nici cu un centimetru mai jos de punctul pe care îl fixasem. Era un buchet de flori de pe o masă din depărtare, cred că numărasem fiecare petală și fiecare floare în timp ce ascultam cum Lenora Fedorov devenea din ce în ce mai disperată după atenția londonezului.

Îmi smulgeam privirea de pe buchetul de flori ca să nu par nebună și îl găseam mereu pe Jonathan privindu-mă încruntat. Mă gândisem că poate înțelesese într-un final ceea ce ascundeam în adâncul sufletului meu, poate că făcuse conexiunea și avea să mă pedepsească după eveniment. El însuși era indispus și nu se atinsese decât de vinul și alcoolul fin care umplea sticlele de la masa lui.

O durere ascuțită îmi despicase pieptul în două când îi zărisem pe Fedorovi venind înspre masa lui Jonathan Moore precum niște prădători.

Aleksei și Leonid Fedorov, în carne și oase, veniți să-și recupereze sora? Nu m-ar fi supărat dacă ar fi luat-o de un braț și ar fi dus-o la masa lor, să stea acolo unde doar elitiștii sperau să se așeze.

Mă lovisem cu privirea de Leonid, îmbrăcat într-un costum care îi ascundea scârbenia, cu părul lui de un blond murdar și cu ochii cruzi și ascuțiți. Arătase un zâmbet aproape transparent pe chipul lui, amintindu-mi de imaginea ștearsă din seara în care spălam în băile de lângă bordelurile familiei. Aș fi vrut să vomit, dar nu mai eram cu mine însumi, ci cu 100 de oameni care plăteau o cotă lunară către palat și care nu își doreau să vadă un act atât de scârbos.

Mizeria societății adunată într-un loc și aici eram, gândindu-mă la stomacul lor! Ar fi trebuit să mă gândesc la sufletul meu și la cât mai puteam duce în spate.

— Domnule Jonathan Moore, o onoare să vă revăd! Aleksei salutase fiacare persoană de la masă cu privirea, așteptând ca americanul să se ridice și să-i întoarcă gestul așa cum ar fi fost necesar. Însă cel din urmă abandonase locul său pe scaun cu greu, purtând o alură neutră pe deasupra hainelor și chipului său.

— Dacă insiști, Jonathan se detașase de onorurile stăpânului de la Ihorivna, însă se sinchisise să-l îmbrățiseze pe netrebnicul și cel mai tânăr dintre Fedorovi, Leonid.

Lenora privise înghețată schimbul de priviri reci dintre cele două părți, cândva, ale familiei, probabil pregătită să-și abandoneze locul de lângă londonezul chipeș.

Leonid făcuse trei pași spre stânga, găsindu-mi privirea sfâșietoare. L-aș fi aruncat de pe balcon dacă aș fi avut vreodată curajul să fac asta, nivelul de dizgrație pe care i-l asociam era ireproșabil. Am înghițit în sec și l-am cuprins cu privirea pe Konstantin, care se mutase de pe un picior pe celălalt când prinsese ocazia. Atât fusese suficient cât să îi „ofer" șansa lui Leonid de a se furișa lângă mine. Câteva clipe scurte...

— Bună seara, domnișoară Kondrat! Arătați nemaipomenit în noua rochie!

Probabil își bătea joc de mine, puteam să-i văd rânjetul acru pe buze cum devenea din ce în ce mai vizibil. Cel puțin un sfert din cei prezenți își rotiseră capul spre mezinul familiei Fedorov, șușotind despre gestul lui deplorabil de a discuta cu o asistentă.

— Mulțumesc, murmurasem neutră, simțind-o pe sora celui din fața mea cum mă privea dezaprobator. În colțul ochilor silueta ei căpătase înălțime, semn că își abandonase culcușul fără să fie constrânsă.

— Leonid, ce faci? Nu se cuvine să intrii în vorbă cu ele! blonda cu ochi de cristal îi șușotise la ureche bine intenționată, puternic cât să auzim atât eu cât și Julia.

De parcă Lenora nu știa că fratele ei curta tot ce îi răsărea în cale, iar nevoile masculine îl împingeau chiar și spre bordelul de lux cu un nume mai mult decât sugestiv, catifea roșie. Standardele celor doi nu erau cu mult diferite, însă modalitatea de punere în aplicare era cruntă.

Lenora Fedorov se păstra drept feminină și elegantă, îmbrăcată cu rochii bogate în detalii, însă care nu dezvăluiau prea multe, cu un machiaj suficient cât să-i sublinieze trăsăturile, nu s-o transforme într-o altă persoană. Era adepta discuțiilor lungi și energice, iar vocea ei mieroasă o ajuta enorm, era o visătoare și o fire romantică. Probabil așa fusese și Antonina, sora ei de mult uitată. Visase la o viață lungă și frumoasă, însă nu culesele decât laurii lui Aleksei Fedorov.

Leonid era un băiețandru forțat spre maturizare, cu vocea-i sărind de la note înalte la joase într-un pocnet de degete. Crud și necruțător, avid să-și îndeplinească scopurile, atașat mai mult de Jonathan Moore decât de propriul lui frate, dar regăsit mereu în umbra lui Aleksei. Nu știam ce-i poate pielea, nu era sosit de multă vreme la Ihorivna.

Mă găsisem făcând trei pași mai la stânga, mai aproape de Konstantin și confortul pe care mi-l oferea acesta. Americanul și Aleksei purtau o discuție restrânsă cu un invitat de la masă în timp ce Lenora îi șoptea ceva fratelui ei în timp ce ne privea încruntată.

— Ne faci de râs, Leonid. Te rog, astâmpără-te!

Nu-l astâmpără nici averea lui Aleksei, îmi repetasem în cap ironic, având grijă să mă mențin pe linia de plutire. Urma o întâlnire secretă de care nu știam, iar picioarele nu aveau să mă mai țină mult.

— Nu te comporta ca și când am decis să curtez pe vreuna dintre ele, am venit să îi amintesc ceva, atât.

Întreaga masă auzise spasmul de furie al lui Leonid, însă nimeni nu îndrăznise să-și întoarcă capul. Ce voise să-mi amintească? Faptul că încă era dispus să se culce cu mine?

N-am avut timp să disec totul, căci Fedorov le făcuse semn celor doi să-l urmeze, lăsând astfel masa lui Jonathan Moore liberă de orice influneță rusească. Brunetul cu ochi albaștri se așezase pe scaun ezitant, aruncând un zâmbet mai degrabă asigurator decât sincer, făcând în cele din urmă contact vizual cu mine. Mă țintise preț de câteva clipe și mai apoi își plecase privirea asupra scaunului liber, semn că voia să mă așez în locul Lenorei.

Nu.

Mi-am jucat cartea încăpățânării și am trimis-o pe Julia pe scaun, justificând în mintea mea că bruneta nu terminase tratamentul, fapt ce impunea odihnă și efort redus.

Așa că în spatele mesei rotunde mai rămăsesem doar eu și Konstantin, cu tălpile bătătorite și fierbinți, privind cum Jonathan Moore sorbea din minut în minut câte o gură din șampania lui. Se comporta atât de ciudat...

Luminile și așa obscure își pierduseră puterea încă pe jumătate, aruncând o coajă de căldură în mijlocul fiecărei mese. O stare de panică mă cuprinsese instant, nu știam ce se întâmpla nici măcar la jumătate de metru în stânga mea. În dreapta, Konstantin îmi apucase mâna în a lui, echilibrând marmura care părea elastică sub picioarele mele.

— Bună seara, tuturor invitaților noștri! Bine v-ați întors la palatul Ihorivna. Înainte de a încheia întâlnirea noastră pentru seara aceasta, aș dori să păstrăm un moment de liniște pentru unul din membrii familiei Fedorov.

Aleksei începuse un discurs la finalul cinei, iar jocul lui de cuvinte deslușise comportamentul de neînțeles al lui Moore. Băuse toată seara în semn de pregătire față de jocurile rusului său, încercase să amortizeze suferința cu orice găsise în cale. Indiferent că era tutun, alcool sau oameni.

— Antonina Fedorov s-a implicat activ în îndeplinirea dorinței noastre de a prelua palatul, iar numeroasele ei intervenții ne-au permis chiar să restaurăm o parte din clădire, inclusiv salonul în care ne aflăm cu toții.

Se simțea ca și când rusul vorbea despre un angajat devotat, cineva care îi făcuse bine, dar care nu îl determinase să empatizeze cu sfârșitul ei tragic. Lenora și Leonid, de asemenea, zăceau cu mâinile împreunate în timp ce priveau în distanță, puțin mișcați de solemnitatea evenimentului.

Familia Fedorov se hrănea cu inimi de piatră.

— Antonina ne-a lăsat prea devreme, însă a făcut-o pentru că și-a dorit să facă parte dintr-un loc mai bun. Sunt convins, de asemenea, că a lăsat un sfert de suferință și pentru cei care nu i-au dat pace.

Sala tremura sub gravitatea cuvintelor lui Aleksei, sub tonul amenințător pe care îl îndreptase fără ascunzișuri spre Jonathan Moore. Era un război nedeclarat între cei doi, iar adevărul îngropat la mijloc.

— Odihnească-se în pace!

Odihnească-se în pace ar fi trebuit să spui când ai omorât și ascuns o angajată din Palat sub un morman de zăpadă, mi-am spus în sinea mea. Imaginea terifiantă a brațului palid care străpungea zăpada era încă nealterată în adâncul minții mele. Am simțit cum saliva sărată îmi umple gura și corpul cu amintirea crudă a fetei și a ochilor ei speriați.

Cum putea să se uite în ochii femeilor știind ce avea în spatele său?

Toată lumea murmurase aceleași cuvinte, ca un cor pe jumătate sincronizat, sunând mai degrabă sinistru decât omagiator, iar mai apoi împărțiseră priviri de compasiune între ei. Aș fi putut găsi cu ușurință mai multă sensibilitate pe chipul invitaților decât pe cel al familiei Fedorov. Lenora și Leonid erau precum două păpuși, iar Aleksei trăgea sforirile în așa fel încât să nu schițeze vreo emoție.

Privirea îmi fugise, repede și curioasă, către Jonathan Moore și mâna lui în care își sprijinea intens bărbia. Verigheta lui aurie îi strângea degetul ușor, comemorând iubirea pe care se presupunea că cei doi au împărtășit-o. Americanul avea o privire fantomatică, încadrată dedesubtul sprâncenelor adunate într-o încruntătură. Privea atât de încordat încât numai pupilele i se mișcau în orbite, urmărindu-i pe Fedorovi cum se întorceau la masa lor.

Lenora Fedorov aruncase o privire spre londonez, însă cel din urmă era preocupat să socializeze câtuși de puțin cu un domn de lângă el, care mânuia pe jumătate engleza. Nu mai insistase, poate pentru că încerca să-și mențină atitudinea după discursul fratelui ei.

Orologiul cel mare bătuse zece înainte de miezul nopții, însă întâlnirea nu oferea vreun semnal că ar fi pe terminate. Jonathan se trezise din lunga lui visare și intrase în discuții profunde cu partenerii de la masă, având grijă să arunce un ochi asupra mea și a lui Konstantin. Eram amândoi leșinați de oboseală, iar nevoia de a merge la baie abia mă mai ținea pe loc.

— Am nevoie la baie, îl anunțasem pe gardianul meu cu voce scăzută, așteptând ca acesta să ceară permisiunea de la Moore pentru mine și, mai apoi, să mă însoțească într-acolo.

Iar brunetul înalt o făcuse de îndată, fiind nevoit să execute trei pași până când puteam ajunge în direcția lui. Citisem pe buzele americanului un accept necontenit și fără să mai aștept vreun semnal, înconjurasem masa pentru a ajunge în drept cu prea înaltul Konstantin.

— Să mergem! murmurase îndeaproape și își întinsese mâna ca să i-o cuprind. Gesturile lui atât de cavalerești îl transformau într-o persoană agreabilă, deși comandantul din el era încă acolo.

La intrare nu mai erau fumători indisciplinați, iar pe holuri mai călătoreau, din când în când, câte un gardian pierdut. Unul ne oprise să ne avertizeze că sistemul pentru decuplare era defect la etajul acesta, fapt pentru care ne-am văzut nevoiți să urcăm la următorul. Simțeam că urma să explodez dacă nu aveam să elimin apa băută în disperare după ce mâncasem cartofi prăjiți făcuți de bunica. Deshidratarea mă lovise puternic.

La noua baie procesul ne dăduse peste cap, deconectarea semnalului fiind necesară prin apropierea cutiei de semnal atașată de rochie de către o zonă de scanare. După un scurt beep putea fi detașat și pus în căsuța respectivă.

Konstantin își luase o țigară și îmi făcuse semn spre geamul din capătul holului, avea să fumeze acolo.

Cele zece minute fără echipament erau atât de necesare, însă atât de scurte, așa că mă grăbisem să elimin apa și mai apoi să mă șterg pe mâini. Nu arătam chiar atât de rău, rujul era încă neclintit pe buze, iar tușul intact, fapt pentru care mă consideram norocoasă.

Prinsă în gândurile mele și în spălarea acută a mâinilor, nu reușisem să procesez senzația care mă copleșise atunci când dădusem cu ochii de reflexia lui Maximilian Fernsby în oglindă. Era în spatele meu, cu brațele în jurul taliei mele și cu trupul său lipit de al meu!

De unde apăruse?

— Maximilian, ce cauți aici? îmi găsisem puterea să întreb pe jumătate speriată, întorcându-mă în brațele lui cât să-i găsesc ochii. Îmi simțeam inima bătând ca la maraton și deși aparatul din cutie indica prezența mea în baie, nu mă simțeam în siguranță totală. Nu când Jonathan perinda astfel de locuri.

— Mă așteptam la un altfel de salut! murmurase cu o urmă de zâmbet în timp ce-și trecea dosul palmei peste obrazul meu, revărsându-și ochii de un albastru ireal în ai mei. Simțeam că mi se înmoaie stomacul, că nu reușesc să mă mai țin pe picioare și că pielea atinsă de el lua foc.

— Maximilian, Lenora e la un palier distanță de noi, toată lumea e cu ochii pe tine, ce cauți aici? gâfâiala din glasul meu era serioasă, îi stinsese zâmbetul de pe buze într-o clipă, însă nu îi desprinsese degetele de pe pielea mea.

— Dă-o naibii! Am venit pentru tine, Fedra, știi prea bine.

Nu știu ce schițam pe fața mea, însă când londonezul cu ochi albaștri îmi astupase buzele cu ale lui, totul pierise în mine. Reproșurile și nesiguranța fuseseră înecate într-o dulceață pe care n-o mai simțisem de mult, care alunecase din piept în stomac și îmi înmuiase genunchii. Nu mă desprinsesem de el, deși conștiința mă ruga s-o fac, ci îmi încleștasem mâna în antebrațul lui, căutând un strop de suport. Pentru o secundă pereții mucegăiți ai palatului se dărâmaseră, iar senzația de frică din piept se evaporase complet. Era numai vina lui Maximilian.

— Nu-mi spune să nu mai vin, Fedra! murmurase el cu un șuier cald după ce pusese o distanță infimă între noi. Îmi simțeam obrajii arzând sub privirea lui dominatoare și inima bubuind în piept, era totul atât de bine lângă el încât mă întrebam dacă totul era o șaradă.

— Oricum nu mă asculți, protestasem cu vocea joasă, abia lăsând glasul să răzbată printre sunetele care se propagau din tot palatul. Zâmbise cu buzele lui atât de rozalii, pe care se prinsese o urmă din rujul meu și-și lăsase degetele să-mi așeze o șuviță de păr după urechea stângă.

— Și chiar dacă mi-ai disprețui prezența, aș fi tot aici, Fedra! Totul e în regulă? schimbase subiectul de îndată, săpând după adevăr în ochii mei de gheață.

Îmi închipuisem că micile subtilități aruncate în aer de fratele Lenorei nu trecuseră neobservate, însă nu mă așteptasem să-mi ceară detalii într-un asemenea loc. Înghițisem în sec și-mi ferisem ochii de a-i lui aproape involuntar, neîndrăznind a-l minți cu atât de multă seninătate.

— Nimic special, suntem dați peste cap de numărul mare de invitați.

— Mhm, am văzut că aveți și un nou coleg? vocea lui adusese cu ea un iz de reproș pe care îl simțisem imediat.

Nu-mi plăcea să mint, dar spunându-i despre evenimentele din toaletele publice nu l-ar fi făcut să se simtă mai bine, ci poate l-ar fi îndepărtat într-o manieră ingrată de mine. Poate că eram egoistă, însă îmi doream ca măcar părerea lui despre mine să se păstreze ca la început.

— E gardianul nostru, al meu și al Juliei, explicasem pe scurt în timp ce îi simțisem brațul încordându-se în jurul taliei. Pe fruntea lui catifelată se ivise o sprânceană ridicată, și o linie dreaptă care ghida forma buzelor lui.

— Al vostru? Ce s-a întâmplat cu Artyom?

— Am fost împărțiți în două micro echipe, șoptisem atentă la ușa în dreptul căreia zăceam. Artyom și Amelie operează în mare parte pentru Aleksei Fedorov și Leonid Fedorov, iar noi și Konstantin pentru Jonathan Moore.

Oftase apăsat și privise în dreapta lui pentru câteva secunde, analizând informațiile primite.

— Nu știm pentru cât timp, dar presimt că în curând vom face schimb, Maximilian.

— Trebuie să-mi promiți că ai grijă de tine, Fedra! Arăți din ce în ce mai slăbită, ești sigură că nu vrei să-mi povestești nimic?

Negasem printr-un gest al capului. Ce-ar fi fost de spus? Că primisem cereri de a mă culca cu fratele lui Aleksei, că eram martora dezmățurilor din bordel și că mă temeam de Jonathan Moore și privirea lui rece.

— Ce ar fi de povestit? Suntem stresați din cauza microfoanelor, mărturisisem singurul adevăr pe care i l-aș fi putut spune, câștigând o privire plină de simpatie din partea ochilor lui albaștri. Îmi strânsese trupul lângă al lui și lăsase un oftat moale să-i părăsească buzele moi. Simțeam cum inima îmi tresare când mă strângea în brațe, o senzație atât de asemănătoare cu acasă, încât îmi era greu să mă despart de el.

— Totul va fi bine, Fedra! Văd că nu îți mai permit să interacționezi cu mine, să înțeleg că mă consideră interesat de tine? întrebase cu atenție, calculând fiecare cuvânt in așa fel încât să nu depășească zona sigură.

— Nu știu, n-am auzit să se vorbească despre tine în preajma noastră. Lenora e foarte încântată de vizitele tale și Artyom crede că ți se pregătește ceva.

Afirmase printr-o plecăciune scurtă a capului, lăsându-și ochii să se plimbe pe pereții verzui.

— Am respins deja două invitații către evenimente de familie, îmi mărturisise serios în timp ce își umezise buza inferioară. N-am habar despre ce era vorba, dar unde nu sunteți voi, nu trebuie să fiu nici eu, Fedra.

— După cina de acum, mai ai ceva în program? curiozitatea începuse să mă roadă pe dinăuntru și nu reușisem să mă astâmpăr din a-l întreba. Eram curioasă dacă avea să adere la consiliul scaunelor roși.

— Mhm, să te aștept pe tine.

Zâmbetul lui împrăștiase o urmă de căldură în piept și îi replicasem gestul mai mult decât natural. Apropierea dintre noi îl ajutase să-mi fure un sărut pe care nu-l prevăzusem sub nicio formă, dar care mă lăsase lipsită de control.

— N-ai idee cât m-am gândit la tine, îmi șoptise peste buze după ce se retrăsese pentru câteva clipe din sărut, lăsându-ne martori doar pe noi doi și pereții mucegăiți. De fiecare dată când vin și nu te găsesc în salon, simt că lumea se oprește în loc! șușotise atât de fin că abia auzisem printre bătăile inimii noastre.

— De fiecare dată aștept să apari, dar îmi e frică de faptul că vom greși pe undeva și vom ajunge să suferim amândoi.

— Shh, nu o vom face. Îți promit că nimeni nu va ști de noi, Fedra! Suntem noi doi contra lor, atât timp cât va mai dura mascarada asta.

Îmi sărutase fruntea apăsat, lăsându-și căldura să persiste pe pielea mea uscată, însă liniștea dintre noi fusese spulberată cu un zgomot puternic în ușă.

— Fedra, mai ești acolo?

Konstantin. Konstantin și vocea lui autoritară de comandant. Inima îmi sărise din piept și mă rotisem pe călcâie în așa fel încât să-mi văd imaginea în oglindă.

Buze mâzgâlite cu ce mai rămăsese din rujul meu roșu, pielea palidă și figura unei persoane speriate. Ochi mari, sprâncene ridicate în disperate și buzele strânse într-o linie dreaptă.

— Imediat, am avut probleme cu un pantof! ridicasem tonul ușor, încercând să-mi curăț glasul. Apucasem robinetul rece și pornisem jetul de apă ca să îl pot acoperi pe Maximilian.

— Pleacă, așteaptă-mă la cafenea la care ne-am întâlnit! îl rugasem neutră și fără să mă gândesc, îmi folosisem degetul mare ca să îi șterg culoarea rujului meu de pe buze. 

— Ai grijă de tine! îmi șoptise atent și se strecurase lângă perete cât timp îmi aplicasem rujul în grabă.

— Vrei să te ajut? Konstantin insistase după ceva vreme, oprindu-mă din a-mi aranja părul. Mă rotisem pe jumătate ca să-l găsesc pe londonez săcerându-mă cu ochii lui albaștri.

Oprisem apa ca să-i pot răspunde.

— Nu, am rezolvat.

Și fără să mai stau pe gânduri, mă făcusem nevăzută din baie, conștientă că orice ezitare l-ar fi trimis pe brunetul înalt direct în baie. Mă oprisem în dreptul cutiei cu echipament și așteptasem cuminte ca gardianul să-l fixeze înapoi în rochie, cu mintea la Maximilian și căldura brațelor lui. Aveam motive să sper că seara avea să se încheie câtuși de puțin bine.

Reîntoarcem în sală fusese simplă căci Jonathan Moore navigase către o altă masă și, prin urmare, nu mai avusese ocazia să stea cu ochii asupra noastră. Londonezul venise și el mai târziu, ușor destins și cu primii nasturi ai cămășii ușor descheiați.

Poate că mătușa Xenia se ocupa de concurența Lenorei și încerca să mă limiteze în mod direct, însă cele noi zece capete care răsăreau de fiecare dată în urma lui nu puteau fi oprite. Însuși cea din urmă zăcea îmbufnată la masă, insistând cu privirea asupra mesei de la care fusese luată cu forța.

Jonathan revenise mai târziu cu un pahar de șampanie în mână și cu o grimasă deosebită pe chip, un soi de furie amestecată cu resemnare. Se pornise să țină un discurs la final pentru toți colaboratorii lui, însă ochii îmi căzuseră asupra spatelui lui Maximilian și a servetelului pe care îl folosise ca să-și șteargă buzele.

Bucata de hârtie albă purta urmele roșu-rozalii al rujului meu. Iar inima mea stătuse în loc.

***

Americanul ne ceruse să-l așteptăm în biroul lui, pe semne că cel oficial, căci mai fusesem în el atunci când mă găsiseră inconștientă pe holurile palatului. Echipamentele erau deconectate pentru a nu exporta informația către surse de neîncredere și zăceau toate încălcite pe masa lui Jonathan Moore. Konstantin zăcea pe un scaun în timp ce fuma necontenit din țigara sa lungă, iar alături, Julia se mișca de pe un picior pe altul în timp ce analiza tablourile. Antonina Fedorov își veghea soțul cu o compasiune vădită din tabloul atârnat deasupra capului său, iar toate lumânările din candelabre parcă ardeau în memoria ei.

Mă cuprinsese un fior rece pe șira spinării, căci așteptam într-o anteîncăpere ascunsă de vizitatorii lui Jonathan. Era un semiîntuneric care se contorsiona în mobilierul din încăperea înghesuită.

O ușă zguduită ne rupsese pe toți din visare, însă simpla realizare că erau două persoane ne făcuse să așteptam cuminți în locurile noastre.

— Vrei să-mi comunici ceva deosebit, ori aștepți să-ți dau un scaun permanent la masa mea? Jonathan, cu vocea lui pe jumătate pierdută, pe jumătate răgușită, părea că se apropie de mijlocul încăperii.

— Ți-am promis că-l conving pe Aleksei să-ți cedeze 5% din acțiuni dacă îl transferi pe Fernsby la masa familiei noastre.

Încercam să ne prefacem că nu ne interesează subiectul, însă toți trei eram ochi și urechi la discuția celor doi. Jonathan Moore râse scurt și răutăcios, iar liniștea preluase controlul asupra încăperii.

— Dacă ții atât de mult să îți reamintesc, Maximilian Fernsby este delegatul lui Jonathan Gray. Toată lumea din palat cunoaște că fiecare persoană aderă din propriile considerente la o echipă de investiții. N-o să-l poți muta când reprezentantul său nu își dorește, Lenora Fedorov.

Vocea lui atât de sonoră și aspră indica prezența importantă a paharelor de băutură, însă ținea o urmă de seriozitate pe care n-o putea ignora nimeni. Mă întrebam de ce ținea americanul cu atâta preț ca Maximilian să fie prezent la masa lui.

— Regulile stupide pot fi manipulate, Jonathan. Ajută-mă și am s-o fac și eu!

Brunetul rase pentru a doua oară.

— Chiar își dorește Aleksei un băiețandru sărăcăcios și cu o familie destrămată, mhm? scuipase adevarul în formă crudă către Lenora, iar pentru o secundă avusesem impresia că îl văd prin voalul subțire.

— Ca și când tu nu ai fost acceptat în aceleași condiții! blonda murmurase arogantă, însă nesigură pe ea.

— Poate că amândoi împărțim familii destrămate, dar uiți că am venit cu propriile mele afaceri în jocul vostru. El cu ce vine? Mhm? Cu o relație care s-a finalizat din cauza iubitei infidele și cu un atelier aproape falimentar? Cu părinți recăsătoriți pentru care nu reprezintă decât o altă responsabilitate?

Înghițisem cu greu pastila de realitate pe care Jonathan Moore o aruncase către noi toți. Însă realizarea că americanul era chiar cel care comanda investigații despre viețile particulare ale partenerilor lui mă plesnise în moalele capului.

În ciuda lipsei de răspuns din partea Lenorei, americanul își continuase pledoaria.

— Jur că nici peste cadavrul meu n-am să-l las să cadă în capcana voastră, Lenora!

— Ești beat! Lenora îl acuzase în timp ce lăsase un raset nervos să îi acapareze glasul. Ești în afara familiei noastre de multă vreme, nu înțeleg de ce te mai ține Aleksei lângă noi!

— Nu din propria lui voință, îți confirm! Ia-ți gândul la Fernsby și să nu te mai văd vreodată că insiști să stai la masa mea!

— Și? Ce-o să-mi faci? aroganța din vocea ei o făcuse să pară mai puțin elegantă, îi ștersese aura superioară pe care o afișase în salon.

— Nimic, eu nu sunt Aleksei, domnișoară. Dar poate aș putea să-ți spun o fărâmă de adevăr, probabil te va ajuta să gândești mai bine următoarele mișcări.

Era o tensiune atât de puternică în încăpere că puteam să simt cum mi se usucă gâtul.

— Maximilian Fernsby nu vine la Palatul Ihorivna pentru că îi place, ori pentru că a pus ochii pe cineva anume, Lenora. Vine ca reprezentant al tatălui său, își onorează datoriile bănești față de el prin eforturile lui aici. Și crede-mă, cred că arată mai mult respect asistentelor mele decât o face față de tine!

— Să te ia naiba! Lenora urlase nervoasă și se apropiase de el cu tocurile ei zgomotoase, punând paie pe focul care mocnea încet. Ce vrei de la noi!?

— Tot ce-i mai rău! Pentru Aleksei, să cadă de la balcon, sunt sigur că știi la ce mă refer. Pentru tine și nenorocitul de Leonid nu m-am gândit, dar mai am timp.

Lenora deschisese gura umită, însă niciun cuvânt nu se materializase. Își recăpătase puterile și își lăsase mâinile să cadă pe lângă ea cu zgomot.

— Ești nebun!

— Zău?! pufnise în ras și se apropiase de ea, ii văzusem pe amândoi prin materialul aproape transparent al separeului. Ce credeai, că după doi ani de zile mă întorc să fac bani alături de blestemata voastră de familie? Nu te mai chinui să înțelegi, răspunsul e nu.

Cand Lenora trântise ușa în urma ei, parcă totul revenise la forma inițială. Fiecare dintre noi lăsase un oftat apăsat sa ne părăsească plămânii și ne mișcasem brațele ușor cât să ne dezmorțim. Tocmai fusesem părtași la o declarație de război!

— Konstantin!

Brunetul o zbughise din loc la chemarea șefului lui, și după un scurt repaus de împărțit țigări și turnat vin în pahare, Jonathan Moore revenise la forma inițială a sa.

— Ți-am spus în instructaj să devii balet personal pentru fete, mhm?

Julia mă găsise cu privirea ei speriată și fără să stau pe gânduri, îi cuprinsesem mâna cu a mea în așteptarea unei sentințe pe care nici unul dintre noi nu o mai dorea.

— Nu, domnule Moore.

— Dacă Fedra sau Julia au nevoie la baie, nu le iei de mână și le conduci într-acolo. Ori vrei s-ajungi să speli și toaletele? Văd că lipsesc câteva zile și voi intrați într-un război personal cu Fedorov! Vreți să vă culeg de sub mormanele de zăpadă? se menținuse calm înainte de a da băutura alcoolică pe gât, însă după ce lichidul arămiu îi pricinuise mai mult curaj, glasul lui răgușit se simțise precum o sentință la moarte.

— Fedra, Julia! strigase după noi și fără să mai prelungim momentul, trecusem de separeul semi transparent ca să dăm de încăperea aglomerată și întunecoasă.

Jonathan Moore era așezat în scaunul său masiv, ținând în mână țigara fumegândă, cu părul vraiște și  cămașa șifonată. Era beat.

Alături, de cealaltă parte a biroului era Konstantin, replicându-l pe șeful său, fără alcoolul din sânge, desigur.

— O singură greșeală și-l veți slugării pe Fedorov, vreți asta? se uitase cu ochii lui de gheață prin noi, așteptând necontenit un răspuns. Vedeam cu bătea cu piciorul într-un ritm alert și inima îmi tresărea.

Julia nu preluase cuvântul, iar eu nu mă simțeam in măsură să promit că nu voi mai greși când făcusem asta acum câteva zile.

— Mhm? N-aud vreun răspuns?

Mă speriase vocea lui, iar când își trase scaunul mai aproape de birou ca să își poată așeza palmele pe masă, un fior rece îmi atinsese tălpile.

— Fedra! numele meu reverberase în ecou în momentul în care plesnise lemnul vechi cu palmele. La naiba!

— Nu, domnule Moore! mă grăbisem să răspund, tremurând cu tot cu vocea mea pițigăiată.

Lăsase un rânjet răutăcios să i se nască pe chip și, curând, inhalase o nouă doză de tutun. Nimic nu-l putea opri în seara asta.

— Domnișoară Kondrat, în absolut fiecare seară promiți că vei fi atentă și că nu vei mai greși, iar imediat ce am închis ochii și mi-am văzut de treaba mea, ești prima care cade în păcat.

Nu-l privisem în ochi, vedeam doar un perete gol peste care se reflecta umbra ascuțită a americanului. N-aveam ce să-i spun, n-aveam nici cum să-l contrazic.

— Se pare că-l tragi și pe Konstantin după tine, la fel cum ai făcut și cu alții. Vei participa la introducerea evenimentului, după care îți voi rezerva un spațiu în care să te gândești la ce ai făcut si după ce finalizăm evenimentul, vom avea o discuție serioasă.

Mă găsisem înghițind în sec la realizarea că nu mai puteam scăpa așa cum o făcusem de fiecare dată. Jonathan Moore nu era de partea mea, era un oarecare superior din palat care răspundea în fața lui Fedorov, iar acum aplica sancțiunile.

— Oamenii care spală prin toalete nu stau la masă cu invitații palatului nostru, domnișoară! Ar trebui să te consideri norocoasă că mai ești aici.

Puteam să jur că sângele îmi înghețase sloi în vene la auzul cuvintelor lui. Le mai spusese si Aleksei Fedorov acum câteva zile, însă din gura lui Moore erau ca și niște securi gata să îmi taie gâtul. Mă simțeam murdară, mă simțeam nedemnă de a fi în echipă, nedemnă de a-l săruta pe Maximilian Fernsby.

— Să mergem!

Făcusem trei pași în spate, cu inima grea cât un bolovan care se blocase în pieptul meu și cu viziunea încețoșată, simțind mirosul pregnant de tutun când trecuse pe lângă noi. Simțeam repulsie față de tot si toate așa că până în sala misterioasă îmi ținusem mâinile împreunate și evitasem privirile colegilor mei.

Jonathan Moore preluase un sacou călcat la perfecție de la un asistent care îl aștepta pe hol si îl îmbrăcase din mers, cu pașii lui apăsați. Ne purtase printr-un labirint de holuri, reușind să ne aducă în subsol. Într-un subsol amenajat la perfecție, cu numeroase candelabre poleite și cu tapete victoriene aflate într-o condiție perfectă. Pe jos, un covor roșu pe care nu era așezată nici cea mai mică scamă ne călăuzise către Consiliul Scaunelor Roșii.

O încăpere perfect circulară, luminată ca în palmă, o masă rotunde cu scaune îmbrăcate în catifea roșie, și o serie de bărbați de seama lui Fedorov, îmbrăcați la patru ace, alături de șotiile lor. Inelele lor cu diamant străluceau ireal de tare sub luminile puternice.

Jonathan Moore, în schimb, era excepția de la regulă. Un afacerist văduv, cu o problemă gravă asupra felului în care se prezenta în fața celorlalți.

Xenia ne preluase pe toți trei si ne așezase în spate, lângă o serie de oameni necunoscuți și asistenți, fără a ne spune ceva anume despre rolul nostru.

Americanul se îndreptase țintă spre scenă, făcând pași mari pe cele trei trepte care conduceau către zona în care se țineau discursuri. Capetele celor de la masă începuseră să se miște, iar zumzetele vocilor lor îmi indicaseră în câteva clipe că ceva nu era în neregulă.

— Bună seara, doamnelor si domnilor! În calitate de membru al Consiliului, intenționez să aduc în atenție câteva probleme si ulterior, să trecem la ordinea de zi! Moore se arătase sigur pe picioarele și glasul lui, sunând cât se poate de normal.

— Sunt sigur că ați remarcat momentul dedicat fostei mele soții, Antonina Moore, la întâlnirea publică din seara aceasta.

Numele ei îi părăsise buzele cu grijă, alături de numele lui de familie, păstrând parcă legătura sacră dintre cei doi.

— Apreciez orice moment dedicat ei, dar îndrăznesc să mă îndoiesc de intenția domnului Aleksei Fedorov din această seară.

Văzusem doi gardieni masivi apărând în dreapta și stânga lui, gata să intervină dacă Jonathan Moore avea să ce? Înghițisem în sec, simțindu-mă ca un spectator la un meci de box.

Xenia se infiltrase printre noi din moment ce atmosfera devenise mai ternă și, fără să înțelegem ce se întâmpla și unde trebuie să mergem, un bubuit    puternic ne făcuse să ne oprim pe loc.

— Nu pleacă nimeni de aici! glasul aspru și răgușit al lui Jonathan se propagase în toată sala, ținând în mână un pistol îndreptat spre tavan. Cei doi gardieni erau încă pe poziții, însă în momentul imediat următor, când Aleksei Fedorov preluase cuvântul, Consiliul Scaunelor Roși se înnecase în liniște.

— Intențiile mele sunt cele mai bune, domnule Moore. Consiliul îți permite să vorbești, indiferent de mizeriile pe care încerci să le arunci pe masa noastră așa că poți începe!

Jonathan Moore își îndesase pistolul în betelia pantalonilor și coborâse de pe improvizație de scenă, apropiindu-se de masa rotundă.

— O poveste atât de tristă expusă de marele Fedorov. Sora lui, condusă spre moarte de propriul ei soț. Cât de trist! Nu-i așa?

Înghițisem în sec la auzul vocii lui, atât de răgușită și fragilă, sugrumată de gândurile lui. Zăcuse toată seara într-o stare continuă de melancolie și tristețe, nu cred că fusese invitat care să nu remarce acest lucru, iar acum își găsise momentul în care să răbufnească.

— Un soț fără scrupule, obsedat de ideea de a face bani pe lângă o familie atât de experimentată în ale afacerilor? Un soț care a văzut în căsătorie un pașaport către Moscova și nenorocita de familie a Fedorovilor?

Nu-l vedeam pe Aleksei, dar îmi imaginam că nu-l mângâiase pe suflet felul în care americanul vorbise despre familia lui.

— Aleksei Fedorov s-a obișnuit ca în ultima vreme să prezinte jumătăți de poveste. Trebuie să vin și eu s-o spun pe a mea, nu-i așa? își extinsese brațele de parcă se pregătea să-și ia zborul și le lăsase să cadă pe lângă el în timp ce cuprinsese întreaga sală cu privirea sa tulbure.

Doi gardieni se repeziseră asupra lor, însă rusul suprem își ridicasem mâna amenințător, oprindu-i pe cei doi fără vreun efort suplimentar.

— Lăsați-l! Toată lumea să se așeze! tunase impunător, iar Xenia ne împinsese înapoi în scaunele noastre, încorporând gălăgia scaunelor care zgâriau parchetul. Nu înțelegeam ce se întâmpla, însă nu puteam să neg în vreun fel curiozitatea de a afla povestea lui Jonathan Moore.

Moore făcuse doi pași în spate, încă mângâind arma de un negru lucios cu degetele sale lungi, afișând o expresie serioasă.

— Relația mea cu Antonina Fedorov a stat sub semnul întrebării de la bun început, domnilor și doamnelor! ridicase vocea cu un tremurat evident, clătinându-se aproape invizibil pe călcâie când înaintase pentru a cuprinde întreaga sală cu privirea lui.

Era furios. Părul i se revărsa pe frunte în șuvițe dezordonate, iar cămașa flutura pe lângă trupul său vizibil slăbit. Imaginea lui Jonathan Moore contrasta atât de puternic cu familia Fedorov și invitații încorsetați în costumele lor sobre.

Nu-l vedeam în mod direct pe Fedorov și nici n-aș fi avut putința de a-l urmări într-o astfel de situație, însă îmi era clar că nu-i plăcea felul în care se mișca întâlnirea.

— Trebuie să subliniez lipsa de tact a lui Aleksei, mizând pe un american pentru a întări prosperitatea familiei Fedorov, însă călcând în picioare sentimentele și dreptul de a alege al propriei sale surori nu s-a dovedit a fi cea mai bună tactică.

Se apropiase de muchia scenei improvizate, privind aspru în direcția lui Aleksei. L-ar fi omorât dacă n-ar fi fost atâta lume în sală, vedeam asta pe chipul lui epuizat.

— Cum poți dormi noaptea când știi prea bine că ți-ai forțat sora să se căsătorească cu un străin, doar pentru a o împiedica să dezvolte o relație cu un gardian din palatul ăsta nenorocit?!

Nu așteptase ca Aleksei să-i răspundă și pornise la a lansa noi acuzații pe care invitații nu păreau să le ignore. Și ce-ar fi fost de ignorat când un om atât de spulberat de moartea soției sale cere să fie ascultat cu o armă în mână.

Mă găsisem înghițind în sec alături de Julia, care de poticnise lângă mătușa mea netrebnică.

— Domnul Fedorov este cunoscut în familia sa pentru lipsa de respect față de femei. Și nu numai! accentuase atât de puternic încât simțisem cum un fior rece îmi cutreierase pielea. Multiplele scene din biroul lui, în care fusesem umilită, jignită și chiar lovită erau mai proaspete decât secvențelor de  adineauri din biroul lui Moore.

— Prin urmare, și-a impus autoritatea asupra Antoninei și fără știrea mea, a constrâns-o să afișeze un comportament fals față de mine. Cu toți știm ce s-a întâmplat imediat după nuntă, Antonina Moore s-a sinucis chiar în acest palat, nu pentru că i-am trădat încrederea, ci pentru că a acceptat să se complacă într-o relație cu un bărbat necunoscut.

I se uscase gâtul și aproape că se înecase rememorând astfel de scene, însă dusese afirmația până la capăt.

— Gardianul ei a fost dat afară, după câteva zile cineva a încercat să-l otrăvească, motiv pentru care în prezent nu mai locuiește în țară.

Povestea lui Moore, prezentată atât de simplu și clar, stârnise indignare în câțiva invitați de la fiecare masă și curând, asemenea unei pânze de păianjăn, șușotelile și privirile indignate ale europenilor se opriseră în dreptul lui Aleksei Fedorov.

Moore își câștigase ofensiva, însă Aleksei n-avea să aștepte să fie lovit încă o dată.

***

Americanul așteptase până consiliul scaunelor roși își terminase activitatea și ne preluase pe toți trei, în ciuda insistențelor Xeniei. Era extraordinar de calm și nu murmurase prea multe în drum spre biroul lui, ci ne făcuse să așteptam pe hol până avea să vorbească cu fiecare în parte.

Konstantin ieșise primul și ne făcuse semn cu mâna  că pleacă, apoi Julia care bănuiam că discutase despre concediul ei medical, ca la final să îmi găsesc drumul spre biroul lui fără tragere de inimă.

Făcusem doi pași în camera întunecoasă, găsindu-l sprijinit de biroul masiv, cu bărbia sprijinită în palmă și ochii lui vigilenți asupra mea. Înțepenisem când venise lângă mine și îmi detașase căștile si microfonul, lăsând un urma lui un miros apăsător de tutun.

— Ia loc, domnișoară Kondrat! Ai stat destul în picioare.

Fără a-i răspunde mă așezasem cu greu pe scaunul țeapăn din catifea, icnind când picioarele aproape că alunecaseră la dreapta. Oare cât de vechi era tot ce se găsea în încăperea asta?

Revenisem cu privirea asupra biroului său, găsind un vraf de foi dezordonate, câteva pixuri aruncate în dezordine într-un colț al suprafeței din lemn și un pahar cu ceea ce părea a fi apă.

— Vreau să discutăm puțin despre pedeapsa lui Aleksei, își exprimase intențiile și se lăsase pe spătarul scaunului său, nescăpându-mă din ochii lui.

Am tăcut. Eram nervoasă pe el, pe felul în care se comportase cu mine atunci când atinsese apogeul nervilor lui. Nu-i mai ofeream șansa de a-și șterge pantofii de mine, nu de când mă lovise.

— Cine a declanșat acest eveniment?

Am tăcut și m-am rezumat la a-mi privi mâinile așezate în poală. Îl auzisem cum își sprijinise coatele de birou, însă nu-i dădusem importanță, nu după toată seara.

Voiam doar să plec și să-l revăd pe Maximilian.

— Să-ți fie clar că nu pleci de aici până nu-mi spui adevărul, Fedra, trecuse la amenințări pentru a-mi atrage atenția.

— A pornit de la Leonid Fedorov, Jonathan.

I am baaaaack! Ce faceți? Cum mai sunteți? (Dacă mai sunteți pe aici 🥲)
Traversez o perioada aiurea, foarte aglomerata, dar am găsit puterea să finalizez încă un capitol.
Va aștept cu drag in comentarii sa mai vorbim. Vă pup! ❤️😘