ULTIMA SEARĂ DE LINIȘTE

F E D R A K O N D R A T

Dușumeaua din lemn uscat scârțâise sub talpa pantofilor lui când se ridicase de pe scaun pentru a înconjura biroul masiv.

— Trebuie să fi amenințată ca să îți deschizi gura, domnișoară Fedra? Se sprijinise cu mâinile de marginile scaunului pe care stăteam sprijinită, ținându-mă ostatică în ochii lui albaștri.

Îmi simțeam inima bătând puternic în piept, ca și când tocmai mă oprisem din alergat, iar mâinile mele împreunate transpirau abundent. Avea să-mi vadă și să-mi cunoască frica, iar mai apoi să-mi comande rațiunea.

— Nu, domnule Moore, răspunsesem fără ezitare, încercând să nu multiplic furia moartă care zăcea pe fundul inimii lui.

Nu se depărtase nici măcar un centimetru, lăsând distanța redusă dintre noi să apese asupra mea.

— Ești mai fragilă decât îmi lași impresia, Fedra. De fapt, ești mai docilă, și amândoi știm câtă pierzanie aduce o astfel de atitudine. La naiba, ai un microfon lipit de timpan, folosește-l contra cui trebuie! îmi atinsese bărbia cu vârful degetelor și mă făcuse să-l privesc neapărat. Furtuna care se dăduse în sufletul lui toată seara nu lăsase urme pe chipul său tânăr.

Se dezlipise de scaunul meu ponosit și își băgase mâinile în buzunarele pantalonilor, găsind un pachet aproape golit de țigări și o brichetă care refuzase să producă o flamă. Americanul se întinsese spre un sfeșnic cu lumânări, lăsând tutunul să fumege mai mult decât își dorise.

— Îți face probleme? trase cu poftă din țigara lui, lăsând tutunul să-i înădușe plămânii mai mult decât am crezut vreodată că e posibil. Leonid, adăugase mai apoi, lăsând fumul să-i scape printre buze.

Bleah! Îmi displăcea mirosul.

— Destule. Aș fi preferat Ihorivna fără el și sora lui!

Își ridicase sprâncenele în mod instant, făcând încă un pas spre mine, și își îndesase tigara între buze, așteptând să mai vorbesc.

— Lenora? Ce ți-a făcut?

Personal, nimic, dar n-o puteam înțelege. Nici pe ea și nici pe hotărârea ei de-al învălui pe Maximilian Fernsby cu farmecele ei.

— Nu e ușor s-o asist, dar într-adevăr, Leonid nu poate fi comparat cu ea, deturnasem conversația de la direcția greșită pentru a nu atrage inutil atenția asupra mea.

— Ce i-ai făcut lui Leonid de-ai ajuns să speli toaletele? ajunsese la traseul principal al discuției ușor, el trasând direcțiile și eu urmându-le cu sfințenie. Nu puteam să-i mărturisesc totul cum nu puteam nici să refuz.

— Am dreptul să nu povestesc? făcusem o încercare disperată, iar cererea mea nu primise decât un zâmbet în colțul gurii.

— Nu, domnișoară Kondrat.

Mă încolțise, din nou, cu brațele lui așezate de o parte și de alta a scaunului pe care stăteam așezată, cu privirea de gheață și cu o aură care mă înfricoșa.

— Mi-a cerut să-mi depășesc atribuțiile, domnule Moore.

— Jonathan, mă corectase în timp ce-și închisese pleoapele în semn de iritare, săpând în adâncul sufletului meu cu ochii lui albaștri. Oftase apăsat și se depărtase, făcând câțiva pași apăsați în dreapta și stânga.

— L-am refuzat, iar acest lucru a fost suficient pentru a-și vărsa furia, adăugasem câteva detalii minimale în timp ce priveam impacientată către ceas.

Americanului nu-i luase mult să observe că mă uitam într-una la ceas și, prin urmare, întrebase ceea ce îl interesa.

— Cum ți-a cerut să-ți depășești atribuțiile?

Liniște. Ticăitul ceasului, bătăile inimii, zarva de pe holuri, scârțâitul parchetului din lemn vechi, toate se opriseră. Doar respirația șuierată și ascuțită fusese suficientă cât să mă facă să realizez că încă trăiesc.

— Nu o să vă plac-

— Doar spune-mi, Fedra! privirea lui se întunecase, iar maxilarul său devenise și mai încordat.

— Mi-a cerut să mă culc cu el. De două ori! mărturisisem neutră, neavând de gând să mă rușinez pentru netrebnicia unui fățarnic.

— La naiba! înjurase în șoaptă sub propria respirație, privindu-mă atent.

— Între timp am aflat că funcționează și un bordel în clădirea palatului, am adresat problema cu vocea ștrangulată, dorindu-mi să aflu dacă știa de lucrul acesta. Judecând după lipsa de reacție de pe chipul lui, însemna că era mai mult decât cunoscător.

— E un copil, Fedra!

Îi lua apărarea! Oare la ce mă așteptam?

— Are 19 ani, Jonathan! E un tânăr necioplit care a fost influențat de oameni ca Aleksei și ca tine. Nu încerca să mă convingi contrarul pentru că văd că e foarte atașat de tine! comentasem enervată în timp ce-i priveam spatele. De câte ori îmi spusesem că n-ar trebui să mă încred și să sper la ceva anume de la el?

— N-am nicio treabă cu bordelul lor, Fedra! E o afacere condusă de Fedorovi și punct! îmi comunicase o informație absolut inutilă în timp ce-și trecea mâinile prin păr.

— O singură propunere de acest fel și am plecat, Jonathan. Nu sunt bătaia nimănui de joc, nu-mi pasă că trebuie să-mi risc viața pentru a ieși din nenorocita asta de țară! mă ridicasem în picioare, hotărâtă să părăsesc camera, însă americanul îmi prinsese încheietura si mă împiedicase în ultimul moment.

— Nu pleci nicăieri, Fedra! E prea periculos să te împotrivește lui Fedorov. Îți promit că atât timp cât sunt aici, nimeni nu se va atinge de tine!

— Nu mă încred în promisiunile tale goale, domnule Moore! murmurasem nervoasă în timp ce-l priveam în ochi cu hotărâre.

— O s-o faci, Fedra! ridicase tonul ca să egaleze felul în care vorbeam.

— Permiteți-mi să plec, e deja foarte târziu! tăiasem conversația interminabilă, simțind nerăbdarea de-al întâlni pe Maximilian. Nu voiam să-l fac să creadă că l-am păcălit cu o întâlnire doar pentru a scăpa de el.

— Între noi sunt multe lucruri nediscutate. Ne vedem mâine seară, domnișoară Kondrat!

Mă lăsase să plec și cu o determinare de fier îmi schimbasem hainele si îmi împrospătasem machiajul în așa fel încât să nu apar ca o epavă în preajma englezului. Drumul prin zăpadă și frigul insuportabil nu mă împiedicaseră să ajung la cafeneaua care străpungea întunericul cu o lumină caldă și mirosul de ceai aromat.

Împinsesem ușa cu umărul și pătrunsesem în încăpere cu un zâmbet în colțul gurii, luptând să nu arăt entuziasmul care creștea în interiorul meu. Îl găsisem cu privirea în zona unor separeuri care imitau un decor natural și fără să mai stau, pășisem într-acolo.

— Hei, scuze pentru întârziere! atrăsesem atenția asupra mea în momentul în care ajunsesem în dreptul mesei. Își desprinsese privirea din telefon și când mă cuprinsese cu ochii săi, un zâmbet fermecător îi cuprinsese buzele.

— Hei! murmurase cu glasul său jos, așteptând în liniște să-mi dezbrac paltonul îmbibat cu mirosul orașului înghețat. Ești ok? adăugase mai apoi, urmărindu-mă milimetric cu irișii lui albaștri ca și când m-aș fi putut evapora. De când venisem la Ihorivna, atenția bărbaților mă dezgusta într-atât de tare încât mă rezumam la a fi cât mai puțin în preajma lor, dar în serile în care londonezul era în palat, sentimentul se evapora.

— Cât de cât, răspunsesem cu o urmă de zâmbet în timp ce luasem loc în fața lui. Privirea îmi căzuse asupra ceaiului său și realizarea că probabil se răcise cât timp mă așteptase mă făcuse să mă simt teribil de prost.

— Știu că ai făcut un efort să vii aici, să nu crezi că n-am observat faptul că ai stat toată seara în picioare.

Mă privise cu o blândețe nemărginită pe față în timp ce degetele lui calde trecuseră printre ale mele fără impedimente. Atingerea lui, grija și interesul lui pentru mine, Fedra Kondrat, mă făceau să mă simt umană. Să simt că am suflet și că mă doare atunci când nu sunt tratată cum trebuie.

— După atâtea luni, cred că aș putea fugi la maraton pe ele! aruncasem o glumă în atmosferă si curând, un chicot cristalin îi părăsise buzele.

— Un nou sport? continuase el, făcându-mă să las la iveală un zâmbet.

— Poate?

Fusesem întrerupți de către chelnerul care venise să-mi preia comanda și după ce mă decisesem asupra unei căni mari de ciocolată caldă, revenisem la discuția noastră.

— Ne vedem de aproape o lună la palat si n-ai lăsat niciodată un zâmbet la vedere, Fedra. E oarecum ciudat să te văd atât de destinsă! remarca lui mă trimisese cu ochii asupra mâinilor sale de îndată, în timp ce mintea mea încerca să găsească un răspuns potrivit.

— Și pentru mine, Maximilian. E indicat să păstrăm o alură serioasă și să nu comunicăm cu invitații. În cazul nostru, n-am respectat nicio regulă, sesizasem pe jumătate serioasă în timp ce mă lăsam capturată în ochii lui.

— Am încercat și încă încerc să te corup, mărturisise mândru în timp ce-și trecea degetul mare peste inelele mele. Puteam să jur că simțisem fiori jucându-se pe spatele meu și nu, nu era frigul de afară pe care îl suportasem.

— Gazdele n-ar fi încântate să audă unele ca astea, domnule Fernsby! îl tachinasem cu o urmă de seriozitate, lăsând ciocolata caldă să mă încălzească alături de privirea lui. Mă simțeam aproape rușinată sub ochii lui intenși, însă mă chinuiam să păstrez contactul vizual.

— Mă îndoiesc că le-ar conveni un astfel de comportament, într-adevăr, mă întreb de ce? curiozitatea de pe buzele lui rozalii mă luase pe nepregătite.

— Nu pot să-ți ofer un răspuns, Maximilian, dar toată lumea presupune că e o modalitate eficientă de a păstra nivelurile din palat independente. Mai pe înțeles, este important ca angajații să nu se amestece cu proprietarii și familia proprietarilor precum și nici între ei.

Mai luasem o gură din ciocolata mea, simțind nevoia să mărturisesc cuiva ceea ce țineam în interiorul meu.

— Deși, practic, acest lucru a fost de mult încălcat.

Îmi menținusem privirea asupra mâinilor mele în timp ce încercam să mă conving că am luat decizia corectă.

— De ce spui asta?

— Unul dintre gardienii noștri, Artyom, o place pe Amelie. Regulile sunt foarte dure și probabil că pedepsele ar fi mai aspre decât o simplă concediere, Max.

Surprinderea de pe chipul britanicului nu ezitase să răsară la suprafață, însă fusese înlocuită imediat de o privire caldă.

— Regulile astea sunt absolut stupide, Fedra! Palatul ăla e o nenorocită de închisoare, sincer. Aveți uniforme, sunteți ascultate și nu trebuie să comunicați cu nimeni din exterior, cred că sunt destule dovezi pentru a susține asta.

Dădusem din cap în sens de confirmare și mai sorbisem o gură din lichidul acum călduț.

— Sunt, oftasem apăsat și îmi lăsasem privirea într-a lui. Acum înțelegi de ce nu vreau să fi implicat în așa ceva? Cred că va fi mai bine pentru noi dacă o vom lua de la capăt în Londra, Maximilian! Mă voi întoarce acolo!

— Sună ca și când nu o vei face! îmi contracarase promisiunea, având grijă să îmi strângă mâinile cu ale sale.

— Cu siguranță mă voi reîntoarce, peste aproximativ 3 luni.

Îl văzusem înghițind în sec, iar un fior îmi străbătuse șira spinării dintr-un capăt în altul.

— Nu pot să aștept atât timp, Fedra. Cum crezi că o să pot dormi liniștit când știu că ți se poate întâmpla orice?

Grija din glasul lui mă încălzise în interior, îmi dezghețase inima și mă forțase să mă pun în locul lui. Nu-i puteam înțelege pe deplin nerăbdarea, însă încercam.

— Avem doi gardieni, Artyom și Konstantin sunt cu ochii pe noi în orice clipă, încercasem să-l conving, însă vedeam că nimic din ce spuneam nu avea efect.

— Fedra, nu putem aștepta 3 luni până ne vom revedea în Londra. Amândoi suntem conștienți de asta.

Știam că avea dreptate. L-aș fi căutat în fiecare seară printre grămada de invitați, iar mintea mi-ar fi stat numai la el. Poate că avea dreptate, poate că niciunul dintre noi n-ar fi putut aștepta răbdător cele trei luni.

Plătisem pentru ceaiul și ciocolata mea după o serie de contraziceri și plecasem la o scurtă plimbare, chiar dacă ceasul arăta aproape miezul nopții. Era rece, dar lângă britanicul cu ochii albaștri aerul înghețat era o briză bine venită pentru obrajii mei care ardeau continuu. Povestisem pe rând despre familiile noastre în drum spre apartamentul meu și când ne apropiasem suficient de tare, decisesem că era timpul să ne separăm.

Ningea de câteva minute bune, dar grație umbrelei lui, eram destul de protejați de fulgii grăbiți și greoi. 

— Bănuiesc că plimbarea noastră se termină aici, sesizase el în timp ce făcuse un pas spre mine. La naiba, dacă avea să mă sărute din nou, probabil trebuia să mă recupereze de pe jos. Îi simțeam respirația pe buzele mele, iar brațul său liber încolăcindu-se în jurul taliei mele.

— Din păcate, murmurasem emoționată în timp ce mă prinsesem cu mâna stângă de brațul său. Era ceva atașat lui Maximilian ce mă intriga, un sentiment de liniște amestecat cu teamă.

— Când mă vezi în Palat, aruncă-mi o privire prin care să-mi spui că ești bine și îmi e de ajuns. Promit că n-o să te deranjez, deși îmi e greu când văd atâția bărbați în jurul tău. În regulă? șoptise ultimele două cuvinte și își mutase palma caldă pe obrazul meu, ghidându-mă înspre el.

Nu avusesem puterea si nici dorința de a-l evita, iar în câteva clipe, buzele lui calde și moi le acoperiseră pe ale mele cu o mișcare lentă, ștergându-mi orice aveam în minte în acel moment. Luasem foc sub atingerea lentă a degetelor sale care se mișcau cu atenție pe pielea obrazului meu si fără să-mi dau seama, mă găsisem ducându-mi brațele după gâtul său. Timpul zăcuse în loc pentru câteva clipe și își reluase firul când brunetul se depărtase cât să putem respira.

— Îmi placi, domnișoară Kondrat!

— Și tu mie, domnule Fernsby! îi copiasem mărturisirea cu stomacul măcelărit de emoții, având  grijă să-mi trec degetele prin părul său ușor ondulat. Cum mă pricopsisem în toată mizeria de la palat cu un bărbat atât de frumos?

Îmi aruncase un zâmbet larg și trecuse la a-mi săruta buzele cast până le uitasem numărul.

— Mâine seară voi fi acolo, nu vreau să te iau prin surprindere, îmi șoptise de parcă făceam schimb de informații confidențiale în timp ce mă chinuiam să șterg cu degetele rujul roșu care se transferase peste tot pe buzele lui.

— Pentru?

— Țin un eveniment pentru afaceriștii britanici. Va fi și tata, după multele insistențe ale lui Fedorov! brunetul își dăduse ochii albaștri peste cap, părând la fel de iritat de numele rusului care fulgera și tuna în palat.

— Minunat! ironia din glasul meu îl făcuse să zâmbească amuzat și în câteva clipe își plecase capul cât să-mi fure un sărut și se depărtase cu un pas de mine.

— Nu știu ce-mi faci, dar dacă nu plec acum, n-o s-o mai fac decât în zorii dimineții! Noapte bună!

Îi făcusem din mână, încă simțind senzația ciudată în stomacul meu și euforia jucându-se cu rațiunea mea.

***

Mă aventurasem pe scările presărate cu o lumină veche și verzicioasă, pipăind balustrada din fier a cărei culoare încerca să fugă din calea timpului. Era greșit dacă admiteam că făceam rugăciuni repetate pentru ca Sergey să nu apară de nicăieri cu cei doi câini ai săi și să-mi arunce scuze deșarte. Niciun lucrător la birou nu-și scotea câinii la miezul nopții, într-un ger năprasnic.

Mă urmărea dintr-un loc strategic și încerca cu orice preț să pună presiune pe mine din toate punctele de vedere, însă în ultima vreme lăsase această responsabilitate deoparte. Ajunsesem în fața apartamentului bunicii fără să-mi dau seama, pregătită să nimeresc cheile în gaură fără ezitare.

Trecusem și de ușa din lemn maroniu, întâmpinată de un întuneric crunt pe hol, dar de o lumină caldă care se revărsa timidă dinspre sufragerie. Oare Amelie sau bunica erau încă treze?

— Buni, nu dormi? întrebasem cu glas tare, însă liniștea mormântală nu-mi oferise niciun răspuns. Puteam să jur că inima îmi stătuse în loc pentru o mili secundă și că o vâjâială dureroasă îmi spintecase capul.

Apucasem paltonul cu mâinile și mă întinsesem pentru a-l agăța în cuier, simțind cum frica își face drum prin spatele capului. Dacă Amelie mă văzuse alături de Max și îi povestise bunicii? Dacă Sergey îi înșirase minciuni Lirei?

Făcusem câțiva pași timizi până când sufrageria devenise puțin mai vizibilă, iar întreg corpul meu se blocase când văzusem o siluetă masculină așezată cu fața spre geamuri si spatele către mine.

Existau atâtea opțiuni. Sergey. Jonathan Moore. Fedorov. Îmi tremurau mâinile și presimțirea ciudată care îmi dăduse bătăi de cap în drumul spre casă nu se dovedise a fi chiar o iluzie creată de mintea mea

Brusc, personajul masculin făcuse un pas spre dreapta și apoi se rotise cu fața spre mine.

— Fedra, să știi că n-am omorât pe nimeni... încă.

Artyom. Expirasem rezerva de aer pe care mi-o făcusem și înaintasem numai decât către el, oarecum eliberată de frica pe care o simțisem atât de puternică în cele două minute de când intrasem în casă.

— Doamne, mi-a stat inima în loc! l-am plesnit în joacă peste brațul drept, trecând pe lângă el pentru a mă așeza pe canapea. O aștepți pe Amelie? întrebasem plictisită în timp ce îl privisem pe rus cum se așezase pe fotoliul din apropierea mea. Era serios și dus pe gânduri, nimic nou la el în ultimele săptămâni.

— Bunica Lira a plecat să stea cu nepoțelul ei, mă informase scurt în timp ce-și fixase ceasul pe încheietură. Am venit s-o duc cu mașina și mă așteptam s-o văd în apartament, mi-a spus că vă întoarceți împreună!

Simțisem un gust amar năvălindu-mi în gură, jucându-se cu ultimul strop de energie rămas în rezervor pentru ziua de astăzi.

— N-am vorbit de loc astăzi, Artyom. Jonathan a ținut o ședință cu noi trei până târziu si când am ajuns în vestiar, nici hainele tale și nici ale ei nu mai erau acolo.

Ochii albaștri ai lui Artyom îmi găsiseră privirea si se scufundaseră sub un val imens de dezamăgire. Nu puteam să-mi ascund îngrijorarea pentru ea așa că mă pornisem să o sun. O dată, de două ori, de trei ori.

— Nu-mi răspunde. Nu înțeleg de ce te-ar minți, Artyom! O să îi dau și un mesaj, poate o să vrea să-mi răspundă.

— O simt diferită, Fedra! La început am crezut că lipsa prezenței tale a schimbat-o, dar mi-am dat seama că e altceva. Nu mai e Amelie a mea!

Dezamăgirea din glasul său îmi rupea sufletul, căci știam cât de mult ținea brunetul la ea. Orice bărbat aflat în postura lui s-ar fi simțit rănit de o astfel de minciună.

— Adică? întrebasem curioasă.

— Cred că are pe cineva, brunetul își vorbise gândurile serios, însă simțeam și o urmă de gelozie acută.

— Fi serios, aș fi fost prima care ar fi știut, Artyom!

— Poate, dar de ce nu ne-ar fi spus amândurora unde se duce în miez de noapte? A trebuit s-o mint pe bunica Lira și să-i spun că mașina care vă duce are probleme tehnice.

— O să stăm aici și când se întoarce o vom interoga, propusesem cu inima strânsă ghem. Primisem două mesaje de la britanic, căci schimbasem numerele de telefoane, însă nu eram capabilă să le răspund.

În schimb, seara se soldase cu lipsă de somn pentru mine si Artyom, care fumase neîntrerupt pe pervazului ferestrei vechi. Epuizasem bateria telefonului în încercarea de a o contacta, însă aproape de zorii dimineții, fusesem luată prin surprindere când tonul ei fusese ocupat.

— E pe undeva, trebuie să mai aflăm unde.

— La naiba! Jur că m-am săturat, Fedra! Spune-mi ce să fac mai mult pentru ea? Dacă aflu că stă în brațele altui bărbat, unul care nu se chinuie nici cât degetul meu mic să facă atâtea eforturi, nu știu ce fac! glasul îi urcase suficient de tare cât să mă surprindă, însă își revenise de îndată ce realizase că poate fi auzit de vecini.

— Trebuie să fii calm, Artyo-

Mă întrerupsese furios și se așezase lângă mine pe canapea, având grijă să-și treacă mâinile prin părul său voluminos.

— Nu pot!

— Știi că sunt de partea ta, Artyom! Ești un bărbat bun și cu un suflet deosebit, iar la un moment dat vei fi răsplătit cu ce vrei mai mult pe lumea asta. Poate că trebuie să mai treci niște praguri.

— La naiba, Fedra! Am obosit să tot încerc, jur. Vreau ca cineva să facă eforturi și pentru mine, vreau să fiu iubit de persoana de care sunt îndrăgostit.

Îmi pusesem o mână pe umărul său și fără sa știu cum și când, mă trezisem trasă într-o îmbrățișare strânsă.

Dimineața mă găsise pe canapea când debutase cu zarva de la etajul superior și cu miros de cafea. Mă ridicasem ca și arsă, neștiind dacă bunica sau Amelie erau la bucătărie. Mă lovise o amețeală puternică, iar spatele mă anunțase și el că nu dormisem prea comod.

— Am făcut cafea, sper că nu te deranjează! vocea de dimineață a lui Artyom îmi canalizase atenția asupra lui, îmbrăcat în pantalonii lui negri și cu cămașa albă șifonată, rusul se sprijinea obosit de blatul bucătăriei.

— Nu, nu, răspunsesem leneșă în timp ce observasem că adormisem machiată. La naiba, fața mea avea să arate ca naiba după o astfel de năzbâtie.

— Deci? N-a venit nici până acum. E ora 8, glasul lui rigid mă trase cumva de mânecă. În viziunea lui Artyom eram răspunzătoare direct de obiceiurile și comportamentul verișoarei mele, fapt ce nu era adevărat.

— Mă schimb și după ce mă întorc, o voi suna.

— O vom suna să ce? Să fim lăsați în așteptare?

Bătaia intermitenta cu vârful degetelor pe blat și felul aspru în care mă urmărea cu privirea îmi spuneau clar că era iritat. Știam că Artyom avea propriile lui moduri prin care se lupta cu frica ca Ameliei să nu i se fi întâmplat ceva, iar acesta era unul dintre ele.

— Încerc! Ce vrei să fac mai mult?! mă răstisem agitată, simțind cum frica începea să mă cuprindă și pe mine. Dacă făcuse ceva greșit și psihopatul de Fedorov acționase ca în cazul celorlalte fete? Mă temeam pentru ea, însă Artyom credea că nu-mi pasă, fapt care mă îndurera teribil.

Se așternuse o liniște groasă peste noi, însă rusul cu ochi albaștri o îndepărtase primul, murmurând un scuze aproape șoptit.

— La naiba, Fedra! Nu puteam să mă îndrăgostesc de cineva mai simplu? Trebuie să mor de inimă la fiecare jumătate de oră pentru că nu sunt lăsat să știu ce se întâmplă! își duse degetele prin păr și zăcuse așa o vreme, privind aiurea pe geam.

— Probabil că nici nu știm numărul gardienilor care au iubite prin palat. Nu ești singurul fraier! făcusem o glumă care îi adusese cu greu zâmbetul pe buze.

— Îl includem și pe Konstantin?

Glumele clasice cu noul gardian nu ezitau să mă uimească, însă le tratam așa cum impuneau doar pentru a-mi mulțumi colegii.

— Nu începe, Artyom!

— Nu? N-ai văzut rânjetul subtil când a primit permisiunea de a te însoți. I-ai frânt inima din prima seară, îți spun!

— Prostii!

— Mai vedem noi, strigase din urma mea, lăsându-mă cu un zâmbet acru pe buze.

De-ai știi cui i-am frânt inima, Artyom, ți-ai pune mâinile în cap!

Mă încuiaseră în baie după ce îmi găsisem hainele de schimb, având grijă să intru și să citesc mesajele londonezului.

Maximilian Fernsby

Noapte bună, domnișoară Kondrat!
Sper că nu mi-ai dat numărul de telefon al unei persoane întâmplătoare.
Hm, o să discutăm în privat, mâine seară.
Aștept cu nerăbdare! Te pup!

Fedra Kondrat

Neața, Maximilian!
Am adormit imediat ce am ajuns acasă și n-am reușit să citesc mesajele, dar te asigur că n-ai primit numărul vreunei bunicuțe.
Ne vedem diseară! Ai grijă de tine!

Cu tragere de inimă îmi demachiesem întreaga față, uimită că niciun monstru nu devenise chiriaș temporar pe fața mea. Mai apoi intrasem sub apa fierbinte a dușului, încă tulburată de comportamentul Ameliei. Îmi schimbasem hainele cu rapiditate și îmi uscasem părul în grabă, nedorindu-mi a-l lăsa pe Artyom să aștepte prea mult după mine.

Cafeaua o băusem împreună, deși nu-mi făcea bine cafeina și mereu terminam ziua vomitând tot ce aveam în stomac. Cele câteva ore de somn se concretizaseră în cearcăne adânci și o stare tâmpită de oboseală și epuizare.

Eram încă la masă când o cheie fusese răsucită cu rapiditate în ușă, ca și când ar fi fost urmărită de cineva. Era ea, simțeam valul de tensiuni pe care îl purta după ea. Așteptasem să își descalțe papucii cât timp Artyom ofta apăsat în stânga mea.

— Bună dimineața, domnișoară! rusul o salutase cu o dicție impecabilă, oprind-o din a se strecura pe furiș în camera ei. Părul îi era desfăcut din cocul pe care îl purtase aseară, iar machiajul proaspăt executat se mula pe o expresie facială atât complicată.

— Neața! S-a întâmplat ceva cu bunica? De ce e și Artyom la noi?

La naiba! Cei doi aveau să se certe aspru, simțeam că în Artyom pluteau o mulțime infinită de reproșuri și nemulțumiri.

— Bunica e bine, a plecat să o ajute pe Xenia cu fiul ei, lămurisem de îndată problema. Suntem aici pentru că nu ne-ai dat de știre că nu vei fi acasă și ne-am îngrijorat. Ce s-a întâmplat? întrebasem calmă, sperând că nu avea să ne mintă.

Înghițise în sec. O văzuse și rusul din stânga mea,  se chinuia în interiorul ei să găsească o justificare suficient de bună.

— M-am întâlnit cu fostul meu iubit!

Ar fi trebuit să mă simt enervată și stupefiată de un astfel de eveniment, în schimb tot ce vedeam pe chipul ei era o minciună prost iscusită.

— Și pentru asta era nevoie să mă minți? bărbatul din încăpere preluase cuvântul în timp ce-și încrucișase brațele la piept. Nu putea să nu simt dezamăgirea din glasul său, semn că mușcase din minciuna ei. Săracul Artyom!

Liniște. Doar razele soarelui și oamenii din afara blocului mai făceau gălăgie.

— Ai fi venit cu mine și n-am vrut asta. Îmi pare rău că n-am venit să vă spun!

Amelie încercase să îndulcească situația, însă nici eu si nici Artyom nu eram pe deplin multumiți de justificările ei. Mai erau detalii pe care nu le precizase, însă aveau să revină la suprafață curând.

— Sper că fostul sau ce titulatură are acum te va aștepta la fel cum am făcut-o și eu.

Durerea din sufletul lui Artyom îmi tăiase răsuflarea în două și nu putusem decât să îi zâmbesc pe jumătate și să îl conduc spre ieșire. Când revenisem în sufragerie, nu mai găsisem pe nimeni, ci doar umbra mea si cafeaua care se agita deja în stomacul meu.

***

Machiajul meticulos și simplu de pe chipul meu arăta impecabil, mai puțin cearcănele de sub ochi care nu reușeau să dispară sub nicio formă. Bunica mă privea admirativ de pe canapeaua care se scălda în lumina puternică a soarelui de după masă, analizând cele mai mici detalii care țineau de ținuta mea. Artyom ne aștepta în parcare de câteva minute, iar motivul pentru care întârziam era Amelie.

— Voi nu vă vorbiți, Fedra? mă întrebase după câteva minute bune, ochind ușa de la camera ei de sub gene.

— Deocamdată se pare că nu. E supărată pe mine!

— Ce ai mai făcut, Fedra?

Întrebarea bunicii mă uimise. În ochii ei fusesem mereu verișoara mai rea, rece și arogantă, motiv pentru care îmi punea în spinare și atmosfera încorsetată. Mă durea și dezamăgea, în același timp, să știu că eram percepută atât de greșit.

— Nimic, oftasem apăsat în timp ce un val de greață îmi preluase corpul cu rapiditate. Cofeina se juca cu organismul meu și supărarea din sufletul meu nu făcea o combinație prea reușită.

Când Amelie venise pe hol, atât de machiată încât nu îmi putusem ascunde uimirea, crezusem că o făcuse pentru Artyom. Buzele ei de un roșu aprins erau acum un roz prăfuit, iar ochii ascunși de un smokey cărămiziu. Pe lângă ea, linia de tuș minimală și genele mele acoperite cu mascara păleau.

În momentul în care încuiasem ușa, Amelie îmi smulsese cheile din mână, zguduind întreg palierul cu tocurile ei zgomotoase. Era de nerecunoscut!

— Mergi mai ușor! o certasem iritată deoarece nu voiam să se facă coadă la ușa bunicii cu reclamații.

— Nu-mi spui ce să fac, Fedra! Nu ai putut să minți în fața lui Artyom? Sau ți-a fost milă de sărăcuțul de el?

Înlemnisem când o auzisem vorbind atât de urât despre Artyom, prietenul ei cel mai bun. Și că mi se adresase atât de urât, de parcă i-aș fi făcut rău.

— N-am știut unde ești! M-am gândit că ți s-a întâmplat ceva la palat, Amelie! Ne-ai speriat foarte tare!

Holul nu era cea mai bună opțiune pentru a purta o discuție, însă îmi menținusem glasul cât mai jos și cât mai moale. Voiam să aflu răspunsuri și în același timp, să încerc să reconciliez tensiunea dintre noi.

— Nu ți-a păsat niciodată de mine, Fedra! Încetează să te prefaci o mironosiță când nu ești decât o oportunistă care se scaldă în atenția bărbaților de lângă ea.

Cuvintele ei săpaseră în rana care se tot adâncea încă din seara trecută. Îi vedeam chipul în lumina scăzută și nu puteam înțelege cum responsabilitatea greșelilor ei căzuse chiar pe umerii mei.

Aerul rece mă calmase imediat ce ieșisem afară, însă faptul că Amelie o luase la dreaptă, dând să iasă din parcarea mediocră a blocului sovietic mă uimise încă o dată.

— Artyom ne așteaptă în parcare! ridicasem glasul cât să mă audă, însă blonda nu se chinuise să se oprească.

— Merg cu metroul, bombănise nervoasă în timp ce-și scosese telefonul la iveală. Vedeam câteva mesaje pe ecranul ei și puteam să jur că gardianul nostru nu era cel care o căuta pe verișoara mea. Artyom nu s-ar fi înjosit așa. Niciodată.

— Ai grijă!

Poate că bunica avea dreptate, poate că eram egoistă pentru că nu mă duceam cu ea, dar ce puteam face? Unii oameni trebuie să se lase ajutați, lucru pe care franțuzoaica nu îl arăta sub nicio formă.

Un oftat apăsat îmi sfâșiase pieptul în două si cu ultimul strop de determinare, grăbisem pașii către mașina rusului, recunoscându-i figura obosită si luminata slab de spotul de deasupra capului său. Văzusem semnul de întrebare de pe chipul său, însă îl ștersese cu o căutătură arogantă, încercând să arate că nu îi pasă.

— Hei, salutasem morocănoasă în timp ce vârâsem plasa cu pantofi si toate cele pe bancheta din spate, lăsând căldura din mașină să se evapore în frigul aprig.

— Hei!

Mă privise cum mă chinuiam să pun pantoful care căzuse din plasă înapoi, lăsând doar muzica veche de la radio să se audă între noi. Mă ghemuisem pe scaunul din față, lăsând portiera să sigileze căldura înapoi in vehicul cât timp îmi puneam centura.

— Nu vrea să vină cu noi. E bosumflată și încăpățânată! îmi lăsasem supărările la suprafață, aplecându-mă ușor cât să văd toate luminile aprinse în blocul imens. Nu mică îmi fusese mirarea când zărisem o siluetă masculină în fața geamului care provenea de la apartamentul lui Sergey.

Stalker. La naiba!

— N-o să mă rog de ea! murmurase supărat în timp ce pornise mașina.

— I-ai trimis vreun mesaj? îl întrebasem curioasă în timp ce priveam blocurile din beton cum se înclinau în oglinda mașina.

— Nu. Credeai că mă rog de ea? N-are decât să se întoarcă la fostul ei iubit.

Strângea volanul între degete cu atâta putere încât puteam să jur că pielea îi devenea albă de la forța pe care o aplica. Suferea în interiorul lui si era extraordinar de nervos. Oh, Artyom! Amelie se întâlnește cu cineva, cu siguranță, dar mă îndoiesc că e fostul ei iubit.

— Sper că își revine cât de curând! murmurasem lipsită de energie în timp ce simțeam cum starea de greață cauzată de cafeaua de dimineață căpăta intensitate. În oglinda mașinii vedeam o mașină neagră, extraordinar de ciudată. Se ținuse după noi pe o stradă, două, trei... și tot așa până când le pierdusem numărul.

La naiba! Sergey Karmushev. Înghițisem în sec fără a îndrăzni să-i spun lui Artyom că mă simt urmărită. Rusul avea destule pe cap și o astfel de veste nu i-ar fi făcut mai mult bine.

Palatul se ridicase de după clădirile impunătoare, strălucind straniu într-o mare de întuneric. Îmi era rău, eram nervoasă si iritată, iar vecinul nebun care îmi ținea urma nu mă încânta nici el mai mult.

— Vreau ca noaptea asta să se încheie înainte de a începe, Artyom.

— Și eu. Imaginează-ți că voi fi nevoit să stau în preajma ei atâtea ore.

— Nu te îngrijora, în cel mai bun caz n-o să-ți vorbească!

Luasem punga cu pantofi si coborâsem cu picioarele moi și senzația de greață în stomac, ochind mașina misterioasă în spatele nostru.

Domnule Sergey, n-ai putut să mai reziști distanței?

În câteva minute eram amândoi în fața recepției, așteptând să fim controlați de către persoanele de la securitate. Nu mică ne fusese uimirea când Amelie apăruse din anticamerele recepției, având insigna deja aplicată și rochia neagră extrem de decoltată pe ea.

Nici în cele mai extraordinare situații nu ar fi putut ajunge cu metroul atât de repede. Cineva o așteptase și o adusese aici. Ultimul lucru pe care îl văzusem fusese privirea resemnată a rusului, care se chinuise să nu-i vorbească. Avea să fie o seară grea pentru el.

În minutul imediat următor, Maximilian Fernsby și Sergey Karmushev pășiseră în recepție, arătându-mi că iadul avea să fie destins în palat în seara asta.

Cineva să mă trezească din somn! Rămăsesem cu ochii asupra britanicului, nefiind capabilă să ascund cât de teribil mă simțeam si arătam. Simțeam mâinile gardienilor de la securitate pipăindu-mi orice centimetru liber și ochii celor doi bărbați care se mișcau lent spre recepție.

Visam.

Inspecția se finalizase în timp ce Amelie le verifica celor doi legitimațiile, iar eu îmi luasem geanta și sacoșa cu pantofi, grăbindu-mă spre vestiar. Nu voiam să mai dau cu ochii de nimeni, nu era momentul potrivit.

— Ce naiba caută psihopatul ăla aici, Fedra? Artyom îl recunoscuse fără prea mari probleme și mă intrebase fără să ezite, conștient că din momentul în care vom aveam echipamentul audio nici unul nu va mai fi capabil să scoată un cuvânt.

— La naiba! Nu știu. Ne-a urmărit pe drum!

Intrasem grăbiți în vestiar și nici nu ne mai chinuisem să facem cu rândul pentru a ne schimba. Ne așezasem in așa fel încât sa fim cu spatele unul către celălat si îndesasem rochia neagră pe mine, simțind coastele contractându-se puternic din cauza corsetului solid.

Tot în aceeași grabă majoră pornisem fiecare către camera cu echipamente, eu către a mea, unde mă aștepta Moore, Julia și Konstantin. Ușile mari se deschiseseră înainte de a le atinge, lăsând la vedere echipa și un Jonathan îmbrăcat în negru de sus până jos.

— Bună seara! salutasem simplu și îmi ocupasem locul fără să aștept vreun răspuns, privind cum Julia și Konstantin se mișcau lent către anticamera care se deschidea spre ieșire. Americanul cu ochi albaștri venise cu echipamentul pregătit și se așezase în spatele meu, ezitând să cupleze cutia de semnal.

— Nu uita să-ți închei rochia data viitoare, domnișoară Kondrat! șoaptele lui aproape inteligibile sădiseră un fior rece pe șira spinării și când își atinsese degetele calde de spatele meu în încercarea de a trage fermoarul, mă lovise un val de căldură arzătoare în spate. Cum naiba reușisem să uit!?

— Sunt convinsă că băieții de pe hol au avut parte de un show pe măsură, dar nu lăsa asta să se mai repete odată!

Încercasem să contracarez, însă nu mă lăsase.

— Shhh! Cuplez microfonul în secunda asta, nu te juca cu focul.

La naiba! Inima îmi bătea fulgerător în piept si eram atât de furioasă încât nici măcar nu înțelesesem ce se întâmpla când trei bărbați înarmați până în dinți dăduseră buzna în salonul imens.

— Domnul Aleksei Fedorov vă așteaptă în biroul său. Avem ordine stricte să escortăm următoarele persoane: Julia Nikolaev, Konstantin Leffman, Fedra Kondrat, Jonathan Moore.

— Orice rezistență din partea dumneavoastră este și poate fi contracarată prin utilizarea armelor din dotare, un al doilea bărbat vorbise aspru, ținându-și privirea asupra lui Jonathan.

— Domnilor, de când primesc managerii acestui palat ordine? Moore întrebase arogant în timp ce îndesase casca în timpanul meu neglijent. Oare ce voia Fedorov de la noi?

— Domnule-

— Să nu îndrăznești să-mi spui pe nume, ai înțeles! Eu îți plătesc salariul și dacă fac așa— își plesnise palmele cu putere— tu și colegul tău ați zburat în cealaltă parte a Moscovei.

Liniște.

— Dăm curs invitației cu o singură condiție, nu-mi atingeți angajații!

Îi văzusem pe cei doi plecând din cap în sens afirmativ și curând, holul dezgustător care se deschidea în calea noastră mă făcuse să simt o senzație de anxietate născându-se în abdomenul meu. Julia îmi căutase privirea speriată, însă nu reușisem să o asigur de nimic, nu mai fusesem în biroul lui Aleksei de la incidentul cu microfonul, motiv pentru care eram foarte speriată.

Când ajunsesem în fața ușilor albe, americanul le deschisese fără să anunțe, expunându-l pe Aleksei Fedorov cu o fată frumoasă în brațe, îmbrăcată într-o rochie din mătase care mi-ar fi servit pe post de maieu.

Gărzile ne împinseseră puștile în coaste și luate prin surprindere, ne prăbușisem în genunchi, fiind încă în spatele americanului arogant. La naiba! murmurasem printre respirațiile greoaie, simțindu-mi genunchiul drept care zvâcnea.

— Bună seara și ție, domnule Moore! Aleksei zâmbise larg la vederea noastră în genunchi și își trecuse mâinile prin părul fetei din brațele lui, lăsând-o mai dezgolită si vulnerabilă. Blonda zâmbise, parca la comanda, la vederea noastră si se păstrase plăcută în brațele rusului psihopat.

Bleah! Aș spăla toalete cu mâinile numai să nu fiu atinsă de comandantul palatului.

— Ce plăcere să-ți revăd echipa! exclamase în timp ce mă privise direct în ochi cu scârbă. În spatele nostru, slugile ascultătoarea începuseră să ne lege mâinile cu sfoară, motiv pentru care o stare totală de panică mă cuprinsese. Îmi auzeam bătăile inimii și respirația întețindu-se si brusc, nu mai aveam siguranța că Moore era interesat să ne țină în viață.

Aveam să murim la fel ca fata din subsol. Eram sigură de asta.

— Aleksei, te încumeți să-mi spui motivul pentru care îmi legi asistenții ca pe niște prizonieri de război? Moore își păstrase vocea calmă și impunătoare, nescăpându-l din ochi pe rusul libidinos care își aprinsese un trabuc.

— Vrei? întinsese unul spre brunet, însă cel din urmă îl aruncase pe jos. Nț, nț, nu vă place să fiți tratați cu ospitalitate. Bine! oftase sumbru și o împinsese pe neașteptate pe blonda din brațele lui, lăsând la vedere cămașa scoasă din pantaloni și cureaua descheiată.

Bleah! Voiam să vomit!

— Cineva trișează sistemul, domnule Moore! anunțase vestea cu vocea scăzută, având grijă să-și îndese cămașa în pantaloni. Aș fi preferat ca inima să mi se oprească în loc și să repornească într-o altă zi.

Noi. Noi și Moore trișam sistemul.

Când rusul apucase un pistol de pe marginea biroului, simțisem sloiuri de gheață sub mine, îmi era teamă să nu mor singură, în biroul spurcat din Ihorivna.

— Îmi pare rău să aud una ca asta! Moore îl luase peste picior, iar rusul trecuse pe lângă el cu arma metalică în mână, privindu-ne acru pe rând.

— Domnișoara Kondrat, confidentul dumneavoastră, are aceleași minute de semnal pierdut, dacă nu mai multe dacă punem și pauzele de baie, decât dumneavoastră. Când ambii vă deconectați, ce faceți, domnule Moore?

Rusul aducea interpretările sale murdare asupra mea, lăsându-mă fără cuvinte. În tot acest timp fusese atent la mișcările fostului său partener de afaceri, iar când detectase toate aceste schimbări, le calculase atent în mintea lui.

— Parcurgem turul Palatului, Aleksei! Moore rânjise larg în timp ce făcea trimitere la prima activitate care îl includea pe american și pe care Fedorov mi-o atribuise.

Încărcase pistolul în fața mea și-l lipise de fruntea mea cu încredere. Ultimele 24 de ore se desfășuraseră precum o ruletă rusească, iar sumbrul armei lipite de pielea mea împrăștia un miros puternic. A disperare și moarte.

Îl uram pe Moore. Zăcea atât de liniștit în stânga mea, privind neutru spre mine ca și când mi-ar fi lipit vată de zahăr si nu o armă reală de frunte.

— Rând pe rând vom curăți palatul de trădători. Mai întâi fetele, știm că sunt mai slabe de înger și apoi pe gardianul tău loial. Poate o să-ți mai revi când vei avea încă trei oameni pe conștiință.

Asta era planul lui Aleksei Fedorov, sa îl disciplineze pe cel de al doilea acționar când lua avânt prea tare, iar noi eram victimile.

Julia plângea sugrumat lângă mine și nu puteam face nimic. Speram doar să nu-l irite si mai tare pe psihopatul cu alură de comandant.

— Poate vei vrea să reconsideri relația cu noi, domnule Fedorov, după ce vei auzi asta, Moore răspunsese pentru prima data și dezvăluise un mic aparat al cărui buton îl apăsase hotărât.

„Mă numesc Antonina Moore și sunt căsătorită cu Jonathan de câteva ore împotriva voinței mele. Amenințările lui Aleksei și ale Lenorei, fratele și sora mea au stat la baza deciziei pe care a trebuit s-o execut pentru a atrage finanțatori.
Proiectul pe care familia mea îl finanțează cuprinde un bordel de lux și traficul cu-

Clickul armei se deslipise de fruntea mea și curând, îl găsise pe american drept țintă.

— Împușcă-mă chiar în piept, distruge înregistrarea, fă tot ce poți, dar asigură-te că ai obrazul rezistent! Nici nu știi câte agenții de presă mi-au pus lingouri de aur pe masă în schimbul acestei bucăți de plastic. Așteaptă permisiunea mea și boom, palatul tău îți va purta mândria pe propriile brațe. Nu fi lacom, știi câte costuri ai suportat!

Liniștea aspră dintre cei doi durase o eternitate. Aleksei își uitase trabucul fumegând între buze și pistolul țintit spre americanul cu ochi albaștri și ageri.

— Ce vrei? rusul se agitase nervos în fața americanului și cedase în momentul imediat următor.

— Eu? Destul de multe. Zic să stăm jos, să ți le povestesc pe rând în timp ce tu vei semna în dreptul fiecărei polițe.

Aleksei fumega în interiorul său și judecând după felul în care aruncase pistolul în celălalt colț al camerei, materialul lui Moore îl luase prin surprindere.

— Ia loc, domnule Fedorov! Moore îl ironizase cu vocea sa joasă în timp ce întorsese un scaun pentru rusul cu ochi de gheață.

Jocul cel mare se dădea între cei doi iar asistenții lui Moore stăteau legați de mâini și așezati în genunchi ca și când urma să fim mijlocul de plată între cei doi. Uram tot ce se întâmpla. Frica de moarte trecuse, însă alte gânduri îmi cutreierau mintea. Amelie și comportamentul ei duplicitar, Maximilian care avea să mă aștepte în sală cu ochi în care se năștea doar entuziasmul, bunica, Artyom, Sergey și ultimele incidente pe care le provocasem.

Totul era în dezordine în capul meu și simțeam că urma să explodez.

— Domnilor gardieni, în lumina problemelor de natură exclusiv confidențială, vă rog să așteptați afară!

Cele trei matahale părăsiseră încăperea fără să ezite, lăsând șase persoane în interiorul biroului imens. Aleksei Fedorov, Jonathan Moore, Julia Nikolaev, Konstantin Leffman, Fedra Kondrat și fata misterioasă care se găsea în brațele bastardului.

—Pentru că vreau să-mi demonstrez bună voința pentru familia Fedorov, mai mult din respect pentru Antonina, îmi voi justifica perioadele de timp în care le-am închis microfoanele asistenților mei.

Priveam parchetul obosită, simțind cum bucățile de marmură rece încep să-mi amorțească oasele. Nu mai aveam răbdare si nici voință să mă încred în oricine altcineva decât mine.

— Domnișoara Kondrat a interacționat cu Leonid în ultimele săptămâni, iar problemele reclamate de ambele părți au cerut clarificări, Moore își începuse discursul.

— Motiv pentru care ai simțit nevoia de a închide-

— Bănuiesc că îți amintești semnătura dată pe decretele care justificau nevoia de a închide microfoanele în jurul lui Leonid Fedorov în orice instanță. Dacă nu, domnule Fedorov, vă pot oferi o copie.

— Nu, sunt apt să-mi amintesc.

Simțisem mirosul greu al trabucului și mă aplecasem cât mai tare în încercarea de a nu mirosi substanța oribilă. Toate stările de anxietate și cofeina de dimineața se jucau cu rezistența mea.

— Mă bucur!

— N-aș face-o în locul tău, domnule Moore. Ce vrei?

— Un decret care să interzică supravegherea audio a asistenților.

— Imposibil! tunase Aleksei când se ridicase din picioare.

— Pentru tine nimic nu e imposibil, Aleksei. E doar incovenient. Dar îți ofer o a doua șansă, dacă nu scăpăm de microfoane, atunci să le implementăm pentru toată lumea, domnule Fedorov.

Rusul trase din trabucul său și se menținuse atent la propunerile omologului său.

— De ce să nu aflăm ce vorbesc Lenora și Leonid Fedorov, Jonathan Moore și soția domnului Fedorov, mhm? americanul făcuse câțiva pași în spate și se uitase atent la fata din spatele biroului.

— Dragii tăi colaboratori, Jonathan și Maximilian Fernsby. Cel din urmă fiind extra adorat de jumătate din elita Moscovei și inclusiv sora ta, Aleksei! Ce-ai spune dacă ai știi că Leonid încearcă să se culce cu asistente străine și că se tăvălește în așternuturile din bordelurile tale? Sau că Lenora se roagă în genunchi să-l mut pe Maximilian Fernsby la masa familiei tale, în schimbul acțiunilor ei?

Nu știu ce reacție încerca să stârnească americanul de la Aleksei Fedorov, însă poveștile despre cei doi frați ai tiranului erau greu de înghițit chiar si pentru o persoana din afara familiei.

— Amintește-ți oferta mea, domnule Fedorov, si ai în grijă timpul limitat. Microfoanele jos sau pentru toată lumea și fără excepții.

— Microfoanele jos cu o singură condiție, Moore.

— Nu ne târguim, Aleksei!

— Oh, ba da! Schimbăm componentele echipei de asistenți o dată la două zile, ca să înlăturăm orice temeri și suspiciuni. Asistenții tăi vor fi și ai mei, domnule Moore!

Ultimul lucru pe care îl văzusem fusese o peniță metalică aurie. Și atât.

Bună
M-am întors cu un capitol nou și lung pentru ca știu cât de frustrante pot fi reclamele de pe Wattpad. Cum mai sunteți? Ce credeți că urmează să se întâmple cu Amelie și Sergey?
Weekend frumos! ❤️