FEDRA KONDRAT

Am clipit. Am respirat adânc. Am clipit din nou.

Aleksei Fedorov dispăruse din încăpere, iar în urma lui și a lui Moore rămăseseră doar trei persoane răvășite. Șocul trecuse, însă furia abia se năștea în pieptul meu.

— La naiba! Konstantin înjurase în barbă și se aplecase cât s-o ridice mai întâi pe Julia și, mai apoi, pe mine. Înțepenisem și genunchii îmi erau roși și dureroși, dar nu mă puteam plânge prea mult.

— Ce facem? Vreau să ieșim cât mai repede din biroul ăsta! murmurasem fără să mă mai cenzurez, deși aș fi putut să-l înjur pe Fedorov și familia sa măcar pentru câteva dintre gesturile violente făcute față de mine.

Brunetul își trecuse mâinile prin păr și oftase apăsat, lăsând stresul de pe chipul său să vorbească pentru el.

— Probabil au deja câteva lucruri pregătite pentru noi. Să ne rugăm să nu fim umilite în fața tuturor. Cei doi au început să facă un obicei din a ne folosi drept pioni pentru joculețele lor! Julia vorbise înfuriată din dreapta mea, având grijă să facă ture în cerc prin întreg biroul.

— Trebuie să fim mai vigilenți. Moore își maschează adevăratele intenții cu promisiuni deșarte!

Încuviințasem din cap fără să-mi dau silința de a-l mai înțelege pe american. Nu juca de partea noastră, era singurul adevăr pe care îl știam cu toții în această seară.

Ușa se deschisese brusc, iar de după ea apăruse mult prețuita mătușă Xenia, cu o privire care m-ar fi putut trimite la 6 metri sub pământ. Să te ia naiba, Xenia!

— Bună seara, Konstantin! Am dorința să conduci echipa în sala 120, iar acolo să vă ocupați, fiecare în parte, de atribuțiile care vă așteaptă! Orice acțiune contrară va fi consemnată într-un raport de către un gardian independent de echipă.

Gândurile îmi umblau printre opțiunile și posibilitățile de pedeapsă, însă nu îmi venea nimic mai grav decât spălatul toaletelor. Eram atât de prinsă în grijile mele că nici nu observasem liniștea apăsătoare din încăpere.

— Bun, la treabă! vocea bărbătoasă și întreruptă răsunase ca dintr-o țeavă metalică, anunțând plecarea ei. Purta o rochie vișinie care se potrivea la perfecție cu structura ei osoasă și șoldurile care străpungeau materialul. Îmi imaginam că dacă vreun bărbat ar fi încercat să pună mâna pe ele, s-ar fi tăiat. Devenise o persoană atât de fantomatică, care-și pierdea viața în văgăuna lui Fedorov ca și când ar fi avut de câștigat ceva.

Pornisem fără curaj, lăsând tocurile să scrie în urma noastră o melodie sumbră și tristă. Mătușa Xenia mă oprise pe loc, străpungându-mi încheietura cu unghiile ei lungi.

— Ține-te în viață de una singură, Fedra! Altfel n-o să existe o persoană care să-ți motiveze dispariția în fața bunicii tale.

Un fior rece mă atinse pe șira spinării precum o pană, iar gura îmi înțepenise în loc.

— Bunica va ști adevărul, nu te îndoi de asta! murmurasem cu maxilarul încleștat, încercând să-mi controlez furia și nevoia de a-i smulge părul din cap.

Nu-mi stătea în fire, însă tot ce vedeam în fața ochilor erau tot felul de nedreptăți care plecau de Amelie, Jonathan, Fedorov, Xenia și mulți alții.

Unghiile ei s-au simțit pe pielea mea până ajunsesem la 120. O încăpere defectuoasă de la parter, friguroasă și care servea drept loc unde se spălau vasele celor care veneau la dineurile lui Fedorov.

Fir-ar!

— Apă rece! exclamasem printre dinți, simțind cum senzația aproape mortală urcă dinspre încheieturi spre coate. Cine gândea pedepsele pentru noi era foarte creativ și se chinuia să ne supună la opresiuni psihologice.

— La naiba! Konstantin înjurase enervat și își dezbrăcase sacoul în grabă, după care își suflecase manșetele și își trecuse mâinile sub valul de apă.

— Julia, tu curăță vasele de resturi, șoptisem spre ea, știind că celălalt gardian era în dreptul ușii și ne supraveghea cu multă atenție.

— Să nu aud o vorbă, idioatelor! vocea aspră trimisese fiori spre noi și Julia trecuse imediat la treabă, lăsând comentariile la o parte.

Spălasem vasele cu greu, apa rece nefiind potrivită pentru porțelanul peste care se prelingeau tot felul de grăsimi slinoase. Mirosea îngrozitor și expresia de pe chipul lui Konstantin mă teroriza și amuza în aceeași măsură.

Vedeam resemnarea în gesturile lui, resemnarea că alesese un loc de muncă în care era teribil de înjosit, în care sistemul de sclavie era atât de bine închegat încât nici măcar Fedorov nu l-ar fi putut sparge.

Mintea îmi fugea din când în când la Amelie, apoi la Maximilian care probabil se întreba de ce nu am apărut în sală și nu în cele din urmă la Artyom și durerea din sufletul său. Totul se stricase într-o clipă!

Se făcuse zece și jumătate când vasele murdare încetaseră a mai fi livrate în spălătorie. Lângă noi mai lucrau câteva fete, îmi închipuiam că făceau parte din bordelul palatului și că pedeapsa pentru comportamentul lor neospitalier le trimisese chiar aici. Însă bănuiala mea devenise realitate când una dintre ele reușise să ne povestească pe scurt, în timp ce gardianul făcuse o pauză pentru a fuma lângă colegul lui. Făceau prin rotație, toate fetele din dormitoarele sărăcăcioase care se găseau în subsol și nu numai erau obligate ca în perioada din fiecare lună în care nu se puteau culca cu invitații să slujească în spălătorie.

Mă întrebam ce le împinsese de la spate să accepte o astfel de meserie? Oare același lucru care mă împinsese și pe mine? Lipsa de bani, lipsa de integrare într-un oraș rece, supraaglomerat, care se chinuia să cuprindă în brațele lui reci toți cetățenii lui.

Până la urmă, fiecare față a palatului avea în subconștientul lui o astfel de rădăcină.

Artyom, un eșec în ochii tatălui său, se mutase în Moscova pentru a o lua de la capăt.

Julia, mutată în Moscova de dragul soțului ei. Necunoscătoare de limbă, lipsită de o slujbă suficient de bine plătită pentru a-și asigura traiul.

Amelie, eu, Fedra, sacrificate pentru binele și sănătatea bunicii, lipsite de oportunități, lipsite de orice modalitate de a face bani pentru a-i asigura traiul.

Konstantin, nu-i cunoșteam povestea, dar nu cred că era departe de noi.

Eram toți în aceeași oală, imorali pentru oamenii din afară, dar supraviețuitori între zidurile Ihorivnei.

Seara trecuse greoi și la ora 11 ne găsisem în vestiar. Konstantin o luase pe Julia cu mașina, mai mult la insistențele mele, iar eu rămăsesem să mă îmbrac mai greoi, în speranța că timpul va trece și că Artyom va veni în vestiar. Îmi îndesasem pantofii în geantă și după ce oftasem greoi, mă lovise resemnarea.

Artyom plecase fără mine. Poate că se împăcase cu Amelie și mă așteptau în apartamentul bunicii să vorbim și să lămurim situația și așa șubredă dintre noi. Speram doar că avea să fie așa.

Mă pregăteam să ies pe ușă când îl găsisem pe Moore în fața mea, îmbrăcat în costumul lui impecabil și cu paltonul său negru care îi trecea peste genunchi. Îmi sărise inima din piept când îi zărisem mutra serioasă și ochii reci. Se dase la o parte, necontenind din a mă țintui de sub genele lui negre.

Așteptase să încui ușa și pornise în urma mea de îndată ce îi oferisem de înțeles că mă porneam spre casă. Voiam să îi spun ceva, nu puteam sta liniștită, însă alesesem să fac împotrivă și să îmi țin privirea sus. Mă oprisem din drum doar pentru a lăsa cheile în seiful de la recepție și mă grăbisem să ies afară. Eram încântată să ies în frig dacă puteam scăpa de americanul care prefera titulatura de bun samaritean.

Îi simțisem pașii în urma mea, pe piatra acoperită de gheață si mizerie, păstrându-se la o distanță acceptabilă față de mine. Mă teroriza încet, iubea să-mi încalce spațiul pentru că știa că nu are nevoie de nicio scuză pentru un astfel de lucru. Moore putea face orice și oricând, nu avea nevoie de permisiune specială pentru nimic.

Mă oprisem pe loc, în mijlocul parcării imense, iar idiotul venise în fața mea, cu brațele împreunate, păstrând strâns o țigară umezită și o brichetă metalică. O pusese între buzele sale și o aprinsese în timp ce mă privea cu ochii lui de gheață.

Al naibii bărbat!

— Te ții după mine ca să-mi aprinzi țigara în față? Nu-ți ajunge câte ne faci în fiecare zi? mă păstrasem neutră în timp ce o pornisem din loc, dorindu-mi să fug cât mai departe de palat. Toate se năruiau asupra mea și nu știam cum să mă mai împart ca să le rezolv.

— Domnișoară Kondrat, mă percepi absolut greșit! mă luase peste picior, stârnind furia pe care o simțisem clocotind toată noaptea.

— Îmi râzi în față după ce că aproape mi-ai săpat mormântul. Trebuie să fie un lucru firesc pentru oameni ca tine! Nu mă mir de faptul că soția ta nu ți-a făcut față mai mult timp! răsucisem cuțitul în rana proaspăt redeschisă a lui Moore.

Îmi prinsese brațul cu putere și mă întorsese către el, făcându-mi cunoștință cu americanul tulburat si rănit.

— Să nu îndrăznești să o pomenești, Fedra! Jur că data viitoare nu mai scapi din mâna lui Fedorov, m-ai auzit! țipase în timp ce-mi scuturase umerii furios.

— De parcă am scăpat vreodată? Vrei să-ți revendici prostiile de astăzi? Dacă Aleksei mi-ar fi găurit capul, te-ar fi mustrat conștiința, măcar? Mhm?

Tăcuse.

— Tot ce faci e să te folosești de noi toți, Jonathan. Am obosit să mă mai asigur că tu ești normal, am obosit să îmi pun viața în mâinile cuiva! Lasă-mă naibii în pace! îmi smuncisem corpul în așa fel încât să găsesc scăpare din menghina pe care Moore o crease cu propriile sale mâini.

— Ascultă-mă, Fedr-

— Să nu-mi pomenești numele și să nu mă atingi cu mâinile tale jegoase! Lasă-mă! Programul meu s-a încheiat, de ce te tot ții după mine? ridicasem vocea în încercarea de a-l face să mă lase în pace, însă expresia înfuriată mă făcuse să înțeleg că nu voi avea parte de tratamentul pe care îl voiam. Se pornise să ningă în secunda imediat următoare, lăsând ca aerul cald care ne părăsea nasul și gurile să se împletească într-o ceață oribilă.

— Să nu-mi ceri să te las, Fedra! Când o să fac asta, vei fi la picioarele lui Fedorov, mai mult moartă decât vie.

— Din cauza ta! îl blamasem fără să-mi pese. Abia aștept să fiu în echipa lui pentru câteva seri, m-am săturat de tine!

Îmi prinse brațul cu mâna lui, strângând-o atât de tare de parcă ar fi vrut să îmi sfâșie pielea de pe ea. Furia îi cuprinsese toate trăsăturile, înghițind licărul de lumină care se zbătea în ochii lui.

— Mhm, da? Vrei să ajungi să-ți desfaci picioarele pentru el la fel cum sunt nevoite toate celelalte? scuipase cuvintele aprig în timp ce căuta să reducă distanța dintre noi. Mirosea a tutun atât de puternic încât parfumul său, altă dată pregnant, era dispărut acum.

Se gândea la mine drept una dintre fetele ușoare care ar fi preferat să se culce cu toți psihopații doar pentru a-și scăpa pielea? Nenorocitul! Simțisem că explodez în momentul în care deschisese gura pentru a mă jigni, fapt pentru care nu mă putusem controla și îl plesnisem cu toată puterea mea.

Nenorocitul nici măcar nu se clintise din loc în timp ce eu simțeam că aproape îmi cădea mâna din încheietură. Parcă lovisem într-un sloi de gheață.

— Să nu îndrăznești, Jonathan! Să nu uităm că tocmai tu le vizitezi pe acele fete în bordelurile voastre.

Își închisese ochii frustrat și oftase puternic.

— La naiba, Fedra! Îmi pasă de tine—făcuse o pauză ca și când realizase că se exprimase greșit—îmi pasă de voi și încerc să vă apăr de furia lui. Dacă n-ați fi spălat vase, toalete și multe altele, ați fi ajuns direct în bordel. Numai săptămâna asta au fost mutate trei fete din delegația rușilor de la recepție direct în bordeluri.

— Nu mă interesează! mă menținusem încăpățânată. Încerca să mă tragă de partea acelui Jonathan Moore luminos, care se dorea a fi eroul sufletelor nevinovate din palat, însă nu îi mai reușea.

— O să te intereseze când o să afli că pe străzile pe care obișnuiești să cutreieri te așteaptă oameni de ai lui!

Îmi înghețase sângele în vene când îl auzisem vorbind. Gândurile îmi zburaseră la Maximilian pentru prima dată, întrebându-mă dacă e în regulă. Iar mai apoi mă lovise realizarea cruntă că fusesem urmărită și că exista posibilitatea ca cineva din palat să știe despre legătura dintre mine si londonez.

Simțeam cum panica se răspândea în sânge si aerul refuza să-mi mai părăsească plămânii. La naiba, nimic nu funcționa cum trebuie!

— Să mergem! îmi prinse mâna în a lui de îndată ce avusese ocazia si profitase de starea mea pierdută pentru a mă ghida către o mașină neagră, mică. Numai fierbințeala care străpungea mănușa din piele mă trezise din filmul meu.

— Unde mergem? întrebasem speriată în timp ce americanul îmi deschisese portiera. Intrasem în mașină cu reticență, nescăpându-l din ochii mei.

— Încearcă să vezi că tot ce fac este pentru a te proteja, deși știu că nu ai încredere în mine, Fedra!

Închisese portiera, lăsându-mă să-l văd cum se grăbește să ajungă la volan. Frigul se evaporase într-o clipită, iar mănușile din piele neagră sfârșiseră aruncate undeva pe bancheta din spate. Înainte de a introduce cheile în contact, îmi luase geanta din brațe și o așezase atent în spate, chinuindu-se să vadă ceva. Zăceam într-un întuneric profund, iar singura sursă de lumină provenea de la un felinar poziționat în fața mașinii noastre.

— Sergey Karmushev, vecinul tău si mâna dreaptă a lui Fedorov, te urmărește. A obținut 5 oameni pentru securitatea lui, însă a trebuit să cercetez problema iminentă pentru care a făcut o astfel de cerere si a primit aprobare pe loc.

Oftase apăsat și umpluse întreaga mașină cu sunetul îngrijorării lui.

— Se pare că tu ești problema lui, Fedra Kondrat.

Înghițisem în sec, bucuroasă că nu-mi putea vedea oroarea de pe chip.

— Întrebarea mea pentru tine e: te știe de undeva sau te vânează pentru Fedorov?

Îi vedeam conturul feței și degetele îmbrățișând galant o țigară subțire. O flamă portocalie de la brichetă aruncase o urmă de lumină pentru câteva clipe de-a lungul feței sale, însă îl îngropase în întuneric.

— Mhm?

Presiunea de a răspunde îmi uscase gura. Eram convinsă ca avea o parte buna din detalii, însă nu suficiente cât să afle adevarul, motiv pentru care recurgea la întrebări directe.

Expirase tutunul peste geamul tras și oftase obosit, luându-mă prin surprindere când aprinsese un spot deasupra mea.

— Spune-mi, Fedra! De ce te urmărește? Știi prea bine că te-a urmărit când ai plecat cu Artyom, e mereu la fereastră. De ce face asta?

Am oftat apăsat, simțind că mă aflu în cel mai oribil coșmar, unde sunt pusă față în față cu cele mai mari temeri ale mele.

— Sergey e vecinul bunicii mele, trăiește într-un apartament cu două camere. Singurul lucru care ne desparte e un etaj, murmurasem pierdută în timp ce încercam să îi ghicesc fața în întuneric.

Și apăruse. Se întinsese până lumina slaba îi mângâiase fața, lăsându-și ochii mari și sprâncenele încruntate să vorbească pentru el.

— La naiba, Fedra! La naiba! murmurase printre buze în timp ce își frecase bărbia cu degetele, lăsând țigara să fumege în atmosfera rece. De când?

— De când am venit în Moscova. O cunoaște bine pe bunica, intră cum dorește în apartament și știe în ce situație lucrez la palat. Recent mi-a mărturisit că mă place...

— Să-l ia naiba! mă întrerupsese cu o șoaptă aspră și trase o ultimă gură din restul de țigară.

— L-am respins și nu trece o zi în care să nu-l văd. Mă ajută Artyom, dar în seara asta a plecat devreme.

— Să mergem! Te duc acasă!

Dimineața de sâmbătă trecuse în grabă pe lângă mine, încălzind apartamentul bunicii cu raze calde de soare și topind zăpada așternută aseară. Bunica încă avea grijă de nepotul ei, iar Amelie nu își făcuse apariția în camera ei până în zorii dimineții. Nu mă mai chinuisem să deschid telefonul pentru a o suna, oricum nu mi-ar fi spus absolut nimic. Dormisem până realitatea devenise doar o durere aspră de cap și mă trezisem când cineva bătuse agitat în lemnul ușii.

Clubul bunicuțelor nu avea loc astăzi, însă îmi târâsem picioarele până în dreptul ușii doar pentru a arunca un ochi pe vizor.

Sergey. Sergey.

Simțisem că lumea se învârte, însă realizarea că Jonathan intuise următoarele mișcări ale vecinului meu îmi trimisese fiori pe șira spinării.

„Va veni la ușa ta, cu flori sau nu, și va vrea să vadă unde ești. Dacă îi vei răspunde, va vrea să știe cine te-a ajutat să vii cu mașina, dacă nu, va vrea să știe unde ești. Lasă-l să clocotească, nu-i da atenția pe care n-o merită!"

Am făcut întocmai ca americanul. În lipsa lui Artyom, se dovedise a fi singurul care îmi putea facilita drumul spre casă în siguranță. Mă asigurasem că plecase și după lungi numărători băgasem cheia în ușă și răsucisem încuietorile bunicii.

Simțeam să dorm așa că mă refugiasem în dormitor, unde zăcea telefonul de rezervă al lui Jonathan Moore. Un model atât de învechit încât oricine l-ar fi considerat nefuncțional, însă și  singura metodă prin care americanul se asigura că mâna dreapta a lui Fedorov nu ajungea la mine. Îl acceptasem forțat, iar când primele mesaje au ajuns la mine, mă declarasem speriată de ideea de a le citi.

Jonathan 
Totul e ok?

Fedra
Da

Jonathan
Să te odihnești! Și să te abții din a ieși din apartament.

Fedra
Ok

Jonathan
Ești supărată pe mine?

Fedra
Credeai că te iert pentru că m-ai ajutat?

Jonathan
Realistic vorbind, așteptam măcar un pic de recunoștință.

Fedra
Dacă ajungi pe lună, o s-o găsești.

Jonathan
Păcat, prefer planeta asta.

Îl lăsasem în pace și schimbasem telefonul, ajungând să găsesc apeluri pierdute de la Maximilian de la prima oră a dimineții. Simțisem un junghi în gât și vinovăția mă cuprinsese în brațele ei fără răbdare.

Maxi ;)

Zâmbisem la diminutivul pe care îl trecuse în propriul meu telefon și mă apucasem de citit cele 10 mesaje.

Maxi ;)
Hei, ești bine?
Nu te-am văzut toată seara. Ai uitat de promisiunea ta? Că ne privim în ochi și după ne vedem fiecare de treburile noastre?

Ne vedem după 12? În spatele palatului sau la cafenea?

Fedra, mă îngrijorezi. Am încercat să te caut prin palat fără să atrag atenția. Pe unde ești?

Neața, sper că te-ai trezit mai odihnită. Fedra, iubire, nu-mi face una ca asta. Răspunde-mi!

O durere ascuțită îmi străpunsese trupul și se oprise în mijloc, în dreptul inimii mele. Eram convinsă că, cel mai probabil, credea în sinea lui că m-am ferit de el drept urmare a ceea ce s-a întâmplat între noi. Numai dacă ar fi putut să mă asculte și să mă privească fără prejudecăți.

M-am frământat preț de câteva secunde, întrebându-mă dacă ar fi în regulă să-i scriu, însă am ajuns la concluzia că o discuție ar fi fost mai potrivită. Atinsesem cu degetul numărul de telefon din dreptul său și sunase, remarcând că ultimul mesaj fusese trimis în zorii dimineții, la 4 și câteva minute.

Întreg tonul de apel durase o eternitate și după ce făcusem o pauză și reîncercasem să sun, mă hotărâsem să abandonez ideea. Probabil dormea sau era ocupat și nu putea să răspundă.

Ori era supărat.

Următoarea persoană pe care o apelasem era chiar Artyom, iar mai apoi Amelie. Niciunul nu-mi răspundea la apelurile îndelungate, motiv care îmi făcuse inima să tresaltă la scenariile pe care le țeseam cu mintea mea.

— Unde sunteți? întrebasem obosită și mă așezasem pe divanul din dreptul geamului vechi, simțind firicele de aer rece cum îmi tachinau vârful nasului. În liniștea mormântală a apartamentului, orice durere, fie sufletească, fie fizică, devenea de 10 ori mai apăsătoare. Înțelegeam ce simțea bunica, înțelegeam de ce ne ceruse prezența în Moscova.

Tresărisem agitată când citisem un număr lung pe ecran, necunoscut ochilor mei. Mintea îmi înghețase și timpul parcă stătuse în loc cât timp mă chinuisem să răspund.

— Bună! Vorbesc cu Fedra? o voce mică și femină, aproape ezitantă, se răspândise în întreaga încăpere. Mă încruntasem teribil în încercarea de a înțelege cine mă căuta, insa nu mă lămurisem decât cand își făcuse introducerea.

— Sunt Julia Nicolaeva, se prezentase imediat, ca și cand înțelesese că liniștea mea însemna confuzie. Julia? De unde îmi avea numărul de telefon?

— Hei, Julia?! Ești în regulă? îmi revenisem imediat, apucând între degete câteva scame de pe pătura blănoasă.

— Da, își curățase gâtul în timp ce încerca să continue discuția stingheră. Era cineva cu ea? Poate soțul ei și nu putea să vorbească așa cum o făcea mereu?

— Voiam să te invit în seara aceasta să luăm cina împreună. Va fi prezent și soțul meu, dacă nu e o problemă!

Mă încruntasem la propunerea ei, însă auzind ultima parte înțelesesem că, de fapt, Julia încerca să acopere incidentele din ultimele două seri și să înlăture semințe de război care începea să prindă rădăcini între ea și soțul ei.

— Nu, nu. Sigur, pe la cât?

— Pe la 18, să nu se facă prea târziu, Fedra! Te așteptăm! ridicase tonul în așa fel încât să pară mai entuziasmată, însă nu-i stătea în fire. Julia cea serioasă și fricoasă nu fusese niciodată atât de deschisă la Ihorivna.

— Ne vedem! Te pup, Julia!

— Și eu!

După încheierea apelului lăsasem la suprafață un oftat pe care nu știam că-l ținusem atât de îndelung în pieptul meu. Nimic nu funcționa cum trebuie, iar imaginea fantomatică a lui Sergey se plimba necontenit în capul meu. Restul zilei trecuse pe neașteptate, într-o liniște devastatoare, iar timpul pentru a mă pregăti se apropiase în grabă.

Îmbrăcasem o pereche de pantaloni drepți, cu o dungă călcată la perfecție, de o culoare atât de caramelică încât sub lumina moale a lămpii părea una și aceeași cu fundalul. O maletă neagră și un pulover împletit de aceași culoare completaseră ținută, iar pe deasupra luasem paltonul meu bej, sperând să nu atrag atenția asupra mea odată ce ies afară. Eram singură pe străzi și gândul acesta mă înfricoșa.

Aplicasem parfumul și, la ieșire, după ce mă încălțasem cu bocancii mei cu talpă groasă, luasem sacoșa cu două mici cadouri pentru gazdele mele.

Cheia își făcuse treaba în liniște, lăsase în fața ochilor mei doar holul întunecat. Pașisem atentă, ca și cand aș fi putut călca pe un cablu gata să facă scurt circuit și mă găseam oftând usurata cand după fiecare colț nu-l găseam pe Sergey.

Coborâsem în viteză scările și ieșim din bloc aproape alergând. Nu îndrăznisem să-mi ridic ochii asupra geamului din dreptul apartamentului său, insa și așa, mă lovisem de cineva în fuga mea.

Un adolescent după chip, cu urechile și fata roșie de frig, așteptând sprijinit de o bară metalică. Probabil își aștepta iubita, cine știe!

— Îmi pare rău!

Mă privise atent și dăduse din cap în semn de nicio problemă, iar mai apoi își strânse picioarele ca și cand ar mai fi putut sta în calea cuiva.

Ah, speram să nu mor de inimă până la Julia.

***

Cina fusese delicioasă, însă nu mă putusem abține de la a mă întreba ce făceau Artyom și Amelie, de ce nu-mi răspundea londonezul și ce sau cine avea să mă aștepte în fața blocului. Plecasem spre casă la ora opt, încurajată de faptul că lumea se plimba în abundență pe marile bulevarde, altfel aș fi dormit la primul hotel apărut în cale.

Telefonul vibrase la jumătatea drumului spre casă, arătând numele britanicului meu favorit, mă sunase încă odată, însă nu auzisem. Aproape că îmi aruncasem mănușile în zăpadă ca să îi pot răspunde mai repede.

— Da, vocea îmi părăsise gâtul mai ștrangulată decât aș fi crezut. Se lăsase o liniște atât de puternică între noi încât mă trezisem ridicând telefonul de la ureche pentru a vedea dacă apelul se finalizase.

— Mă auzi? întrebasem încă o dată, căutând să mă opresc pe loc. Nu mă puteam concentra la nimic și n-aș fi vrut să fiu acroșată de vreo mașină. Îmi simțeam vârfurile degetelor din ce în ce mai dureroase, însă nu m-aș fi putut încumeta să las telefonul de la ureche.

— Domnișoară Fedra, v-ați gândit să-mi răspundeți la telefon?

Era ironic și supărat, simțeam asta în glasul său jos și răgușit.

— Nu port telefonul personal la serviciu, domnule Fernsby! răspunsesem cu aceași tonalitate, sperând ca situația dintre noi să se reconcilieze.

— Unde putem să ne vedem? Da, acum în miez de noapte, Fedra, pentru că știu că în alte momente nu-mi ești accesibilă!

Mă trezisem înghițind în sec. Nu puteam să intru într-o cafenea și să-l aștept pentru că probabilitatea de a fi urmărită era imensă, motiv pentru care am recurs la ceva ce n-aș fi făcut vreodată.

— Ne putem vedea la tine? Mă tem că lucrurile s-au agravat teribil în ultimele 24 de ore și orice afișare publică nu ne-ar fi de folos.

— Desigur. Îți trimit adresa și te voi aștepta la intrare.

Avusesem emoții pe drum pentru că străzile luminate erau din ce în ce mai puține, iar oamenii aproape inexistenți. Mă chinuisem să merg fără să mă tot uit în spatele meu și când o ninsoare fină și umedă începuse ca de nicăieri, mă rugasem să ajung teafără.

Zărisem un bloc de apartamente, modern și cu linii clare, bloc care apărea drept locația în care îl puteam găsi pe londonezul cu ochi albaștri. Îmi bătea inima nebunește și mă chinuiam să îmi liniștesc respirația zgomotoasă. Îi zărisem silueta în lumina singurului felinar din fața blocului, îmbrăcat intr-un palton lung și cu mâinile îndesate în buzunare.

Mai privisem pentru o ultimă dată în spatele mele și mă apropiasem mai tare, sigură că nu fusesem urmărită de cineva anume. Londonezul se oprise de îndată ce distanța dintre noi se rezumase la câțiva pași și mă analizase cu ochii săi sclipitori. Ah, la naiba! De ce era atât de frumos încât nu-mi putea lua ochii de pe el?

— Te-a urmărit cineva? întrebase încruntat cât timp scana întunericul din spatele meu, revenind imediat asupra mea. Era rece și supărat pe mine, așa cum îmi imaginasem.

— Nu, era doar întuneric și mi se părea că se ține cineva după mine, vorbisem cu gura aproape uscată, nereușind să respir cum trebuie.

Îl văzusem aruncând o privire lungă drept o ultimă asigurare înainte de a-mi face semn să o iau pe prima aleea pietruită și proaspăt amenajată.

— Vii de acasă? mă întrebase ezitant în timp ce grăbise pasul pentru a mă ajunge din spate. Eram îmbrăcată mult prea elegant pentru o ieșire în început de noapte și el era mai mult decât conștient de un astfel de lucru. Simțeam în glasul lui că avea o listă nemărginită de nemulțumiri, rămânea de văzut pe câte le puteam rezolva.

— Nu, mi-aș fi dorit, răspunsesem în timp ce îmi mențineam privirea direct în față. Julia m-a invitat să iau cina alături de soțul ei și a trebuit să ies din casă.

Îmi făcuse semn să o luăm pe o alee care ocolea blocul modern, poleită cu un strat gros de gheață care deja îmi punea probleme. Botinele cu tocuri nu erau o alegere bună și fără să-mi dau seama, mi-am dus ambele mâini pe brațul britanicului, căutând suport. Era tăcut... și nu-mi plăcea să-l văd atât de posomorât. I se întâmplase ceva din cauza mea la Palat?

— Tu? Cum ți-a petrecut ziua de astăzi? plasasem o întrebare scurtă, așteptând doar să îi aud glasul. Nu-mi păsa de răspunsul efectiv, voiam doar să-mi mângâie urechile și inima cu vocea sa joasă, care-mi stârnea un val de emoții de fiecare dată.

Când își curățase gâtul ezitant, privirea îmi fugise asupra ochilor săi, ochi albaștri și plini de sentimente neîmpărtășite și griji. Un ghimpe de durere îmi străpunsese inima și undeva, în adâncul meu mă rugam ca Maximilian să fie singura persoană din viața mea care nu îmi întoarce spatele.

— A fost o zi scurtă, n-am făcut prea multe.

Răspunsul lui mă făcuse să presimt orice, numai nu lucruri bune. Nu cred că mai puteam suporta să știu că încă o persoană dragă mie nu mă mai voia în viața sa.

Îmi ștersesem gândurile când zărisem o casă veche, cu o arhitectură desprinsă din povesti, umbrită de crengile goale ale unui copac și ascunsă de câteva ziduri groase din beton, împodobite pe deasupra cu câteva țepușe metalice. N-ar fi o idee tocmai inteligentă să te cațeri pe astfel de pereți, ca la final să sfârșești străpuns de o astfel de bucată metalică.

— Aici locuiești, Max?

Brunetul se oprise pe loc, moment în care corpul meu se orientase după al său și se oprise de îndată. Era înalt, atât de înalt încât chiar și cu tocurile mele de 6 centimetri trebuia să îmi ridic bărbia puțin ca să-i pot distinge fața.

— Temporar. Prietenul meu din Moscova se ocupă în permanență ca la fiecare vizită să am un nou loc în care stau.

Dădusem din cap în timp ce îmi luasem mâna de pe brațul său, ascunzându-mi palmele roșiatice în buzunarele paltonului.

— Trebuie să coste destul de mult să stai aici, concluzionasem obosită. Îmi aminteam raportul lui Max și întreaga lui poveste, avea un salon de croitorie care se chinuia să se mențină pe linia de plutire. Oare să fie tatăl său cel care îi plătește toate cheltuielile săptămânale?

— Mai puțin decât prețul de piață. El are clienți, iar eu un loc în care să locuiesc pentru câteva zile. Bănuiesc că e mai bine decât ce mi-ar fi putut oferi Jonathan la Ihorivna.

Ridicasem absentă din umeri, absolut enervată la auzul prenumelui americanului.

— Nu știu, n-am văzut și n-am auzit pe nimeni să-și dorească să stea la Ihorivna. Dar cu siguranță e mai bine să stai în propriul tău spațiu, măcar ești sigur că nu te trezești cu Lenora la ușă.

Zâmbise amuzat pentru prima dată, lăsând la vedere o sclipire în ochii căreia nu știam că îi dusesem lipsa.

— Majoritatea oaspeților stau acolo, Max vorbise în timp ce-mi făcuse semn să înaintăm. Există tot felul de zvonuri că soțiile sau partenerele locuiesc separat, în așa fel încât să poată fi distribuite femei ușoare peste tot pe unde stau partenerii lor.

Până și londonezul știa de existența unui bordel, bănuiesc că era unul din principalele beneficii regăsite în oferta persoanelor care îi invitau să facă parte din Ihorivna. Iar victimele erau fetele sărace, supuse, timide și, mai ales, tinere.

— În seara trecută am aflat, confirmasem în timp ce londonezul scosese mănunchiul de chei din palton și le îndesase în broasca cu motive puternic inspirate din arhitectura baroc.

— Știi câte sunt? glasul său jos acoperise zgomotul metalic produs de cheie la deschiderea ușii. De după ușă se revărsase o lumină slabă, aproape moleșitoare.

— Destul de multe. La prima ta venire în palat aveau câteva bijuterii după care le puteam recunoaște, apoi au început să fie modificate rând pe rând până nu le-am mai deosebit de restul invitaților.

Îl privisem răbdătoare cum încuiase ușa, lăsând cheia imensă în broască și apoi, mai trase un lanț auriu într-un spațiu special conceput. Mă mobilizasem să îmi descalț ghetele înainte de a se întoarce și a realiza că are de a face cu o fată care îl privește pierdută în spațiu.

Le strânsesem împreună, întâlnindu-mi mâna cu a sa când se aplecase să-și pună la loc încălțările. Nu puteam descrie tensiunea pe care o simțeam între noi, era ceva nespus în felul în care vorbea cu mine, în care mă trata ca și când aș fi o simplă cunoștință.

Îl urmasem cu inima în dinți, având grijă să îmi dezbrac paltonul din mers, lăsând pantalonii negrii și drepți să atingă parchetul în timp ce mergeam.

— Vrei să bei ceva? îmi întâlnise ochii, iar gestul acela simplu îmi făcuse inima să bată de două ori mai tare.

— Un ceai, dacă nu te deranjez prea tare, lăsasem un zâmbet minimal să-mi cuprindă fața și mă așezasem pe o canapea mare, dintr-o catifea verde. Britanicul își aruncase paltonul pe unul dintre fotoliile din fața mea și se grăbise să fiarbă apa pentru ceaiul pe care îl cerusem.

De ce eram atât de incomozi unul cu altul când nu eram la palat? Parcă nici eu și nici el nu eram aceeași persoană, trebuia să ne învățăm unul cu altul și în astfel de împrejurimi.

Mă ridicasem în picioare și mă alăturasem lui, în bucătăria lipsită de vreun separeu față de living, privind cum lua două căni din dulapul de deasupra capului nostru.

— Ce te supără, Maximilian? îl întrebasem cu glasul moale, aproape șoptit. Lichidul fierbinte acoperise de îndată plicurile cu ceai, dând naștere unui lichid sângeriu. Trebuia să aflu ce se întâmplă cu el, dacă cineva punea presiune asupra lui sau erau doar gândurile mele.

Londonezul oftase adânc și se sprijinise de blatul bucătăriei, lăsându-și la vedere ochii albaștri, aproape incolori. Purta o cămașa albă, descheiată la nasturi, care sfârșise îndesată într-o pereche de pantaloni negri, cu un croi impecabil. Arăta de-a dreptul chipeș.

— Unde ai fost aseară, Fedra? Te-am căutat peste tot, până când am dat nas în nas cu Lenora și a trebuit să inventez o scuză tâmpită ca să nu mă dau de gol! îmi reproșase pe jumătate furios, pe jumătate calm în timp ce nu mă scăpa din ochii săi.

— Vrei să îți spun adevarul? întrebasem obosită să tot mint singura persoană dragă care mai încerca să se mențină lângă mine. Îi observam licărul de speranță care se micșora pe măsură ce ne chinuiam să înaintăm conversația. Nu era ușor. Era un lanț continuu de minciuni care ar fi putut să distrugă orice urmă de sentimente pe care le împărtășeam.

— Nu întreb pentru că vreau să aud minciuni, Fedra!

— Eu, Julia și Konstantin am spălat vase toată seara, cu apă rece și într-una din cele mai rău famate încăperi, păziți de un gardian înarmat ca pentru război.

Liniște. Londonezul își trecuse degetele prin păr, parând vizibil luat prin surprindere de răspunsul meu.

— Atât Jonathan Moore cât și Aleksei Fedorov n-au fost de acord ca echipa din care fac parte să fie prezentă în sală, Max. A fost un conflict de amploare între ei și am căzut la mijloc. Se întâmpla din ce în ce mai des, oftasem apăsat în timp ce așteptam o reacție din partea lui.

— Urăsc sala aia când nu ești acolo, o urăsc cu toată puterea mea, Fedra! Întâlnirea noastră pe hol și lipsa ta în sală m-a făcut să cred că s-a întâmplat ceva cu tine.

— Ar trebui să o urăști oricum, Max. Ne bem ceaiul și mai vorbim?

— Mhm!

Zâmbisem cald și fără să mă aștept, mă trezisem luată în brațe de britanicul de aproape doi metri. Îi simțisem brațele calde încolăcindu-se în jurul taliei mele ca și când dacă mi-ar fi dat drumul aș fi dispărut. Mi-am îndesat bărbia pe umărul lui, bucurându-mă de liniștea și bunătatea de care dădea dovadă Maximilian.

— Trebuie să avem încredere unul în celălalt, Max, dacă vrem ca totul să funcționeze, bine? șoptisem în urechea lui cu ochii închiși, savurând sentimentul de liniște care se născuse în pieptul meu.

— E dificil să te încrezi în cineva când cunoști atât de puține lucruri despre persoana pe care o placi, Fedra. Teama de eșec tronează peste rațiune, de cele mai multe ori, șoptise moale în urechea mea, lăsând săruturi calde peste tâmpla și obrazul meu stâng.

Maximilian, mă topești!

— Putem începe, ușor ușor, să aflăm lucruri despre noi, Max! Avem nevoie de multă răbdare și atenție când suntem la Palat, bine!? zâmbisem călduros în timp ce îmi lipisem buzele de obrazul său.

— Numai dacă ar fi așa de ușor, Fedra. Amuzant că tocmai eu sunt cel care se plânge, nu? se retrăsese puțin cât să ajungă în fața mea și îmi cuprinsese obrajii cu palmele sale ca și când nu voia să privesc nimic altceva decât chipul său. Simțeam că puteam să leșin oricând mă prindea captivă în ochii săi fermecători.

— Am promis că încercăm, Max. Dacă nu, așteptăm pănă—

Mă oprise când își apăsase buzele peste ale mele, atrăgându-mă într-un sărut delicat și atent, care crescuse, mai apoi, într-unul pasional și care îmi consumase și ultimele resurse de aer. Simțeam că iau foc în brațele lui!

— Mi-a fost dor de tine, Fedra! Nu vreau să știu ce ce se întâmpla în următoarele zile când nu voi mai fi în Moscova, murmurase vizibil preocupat de acest aspect, având grijă să îmi fure, din când în când, câte un sărut cast.

— Vorbim la telefon pe parcursul zilei, nu-ți face griji. În schimb, cred că Lenora va fi cea mai tristă, glumisem amuzată în timp ce îl lăsasem pe brunet să-mi care cana către living.

— Nu-mi pasă de niciun membru al familiei Fedorov, Fedra! Vor ceva de la mine, ceva de care nu sunt capabil și pe care nu doresc să-l fac. Începe să mă obosească insistența lor de a lua parte în majoritatea evenimentelor lor de familie, brunetul lăsase în atmosferă toate sentimentele sale și îmi făcuse semn să mă așez lângă el.

— Ți-au dat de înțeles ceva anume? întrebasem atentă, scanând orice schimbare care se reflecta pe chipul său. Sorbise o gură din ceai și se strâmbase atunci când lichidul fierbinte îi atinsese limba.

— Nu, nimic din ce mi-ai spus tu, Fedra. Dar simt că sunt tratat ca o persoană specială când Jonathan nu se află la masă. De parcă toată lumea știe că nu aparțin unei familii influente și că se străduiesc să mă privească drept unul.

Îmi mișcasem capul în așa fel încât să arăt ca sunt de acord cu ceea ce mi-a povestit, reflectând la tot ce auzisem în ultimele săptămâni.

— Lenora încearcă să obțină privilegii de la Jonathan. Nu cunosc prea multe detalii despre cum funcționează tot sistemul lor, dar am auzit în treacăt presiunile pe care le face asupra lui Moore.

Brunetul își încruntase sprâncenele în semn de nedumerire si se reașezase pe canapea ca si când ar fi auzit mai bine ce cuvinte îmi părăseau buzele.

— Presiuni? întrebase cu un chicot absolut forțat. Ce fel de presiuni, Fedra?

— Nu știu, Max, îmi plecasem privirea asupra cănii care împrăștia aburi în încăpere, umezindu-mi vârful bărbiei. Am auzit întâmplător într-una din seri că Lenora era dispusă să-și cedeze niște acțiuni în schimbul mutării tale la masa ei.

— La naiba! Și, ce au decis?

— Moore ține cu dinții de tine, dar nu știi asta de la mine! îl amenințasem cu zâmbetul pe buze pentru a mai destinde atmosfera.

— Poți să contezi pe mine! pledase amuzat în timp ce-și ridicase o mână în aer în semn de solemnitate.

Am băut amândoi câte o gură din ceai, acum mai călduț, neîndrăznind a rupe contactul vizual. Era liniște și mă simțeam protejată și în siguranță atât de aproape de el.

— Mi-ai spus că nu ne mai putem întâlni pentru că s-au produs anumite evenimente. Mă tem că pedeapsa cu spălatul vaselor nu e mare lucru pe lângă celelalte, nu? mă citise fără să arate că era în căutarea anumitor adevăruri, în liniștea și calmul său reușise să citească ceva în ochii mei pe care îi credeam, uneori, atât de inexpresivi și goi.

Secvența cu pistolul lui Fedorov, rece precum un sloi de gheață, trecuse în fața ochilor precum un fulger și îmi alungase zâmbetul de pe față.

— Există un conflict deschis între Fedorov și Moore, Max. La care am luat parte și noi, chiar dacă nu ne-am fi dorit asta nici în măduva oaselor. Moore e corupt, iar Fedorov e și mai corupt... e prea plin de el.

Brunetul cu ochi albaștri îmi luase cana din mâini și mai apoi își trecuse degetele printre ale mele, încă purtând căldura ceaiului pe propria sa piele.

— Există conflicte de interese la ordinea zilei între ei, însă aseară s-au încăierat din cauza sistemului de înregistrate din căștile noastre. Moore oprea, deseori, atât sistemul său, cât și pe ale noastre, fapt care n-a trecut neobservat de Fedorov și supușii săi.

— De ce făcea asta, Fedra?

N-am să-ți pot spune asta niciodată, Maximilian.

— Pentru că poate și vrea permanent să sfideze sistemul. S-au certat și Fedorov a stabilit că e necesar ca echipele de asistenți să fie utilizate prin rotație de fiecare dintre ei.

— De ce? pusese presiune asupra problemei, încercând să obțină mai multe detalii.

— Fedorov crede că cele două accidente produse în palat au pornit de la asistente, oferisem răspunsul cheie.

— Absurd! brunetul pufnise într-un râs frustrant, nelăsându-mi mâinile din ale sale. Fedra, trebuie să te scoatem din cuibul ăla de vipere.

— N-o să poți, Max. Trebuie să așteptăm încă câteva luni până se termină contractul, murmurasem cu privirea asupra cănii pe jumătate goală. Pentru o secundă auzisem doar vântul care se împingea în ferestrele vechi și respirația brunetului care se producea la momente exacte.

— Nu mi-ai povestit ce s-a întâmplat aseară! Ceva interesant? schimbasem subiectul imediat, fiind curioasă dacă fusese cumva asistat de către Amelie. Îl privise cum își trecuse cu mâna prin părul brunet și lăsase, mai apoi, un oftat apăsat.

— S-a întors tata, începuse ezitant în timp ce mă cuprinsese cu ochii săi atât de blânzi, ceea nu e un lucru rău. Fedorov și familia sa au stat la distanță, s-a ocupat domnul Gray de negocieri, ce putea să fie mai rău? simțisem o mică urmă de ironie în glasul său, oarecum orientată asupra tatălui său. M-aș fi întrebat de ce l-au mai invitat pe el dacă tatăl său era reprezentantul legitim al afacerii sale, însă știam răspunsul. Lenora și Aleksei Fedorov.

— Tatăl tău știe de interesul familiei Fedorov pentru tine? Până la urmă, nu sunt chiar praf în bătaia vântului.

Înghițise în sec și privise pe lângă mine pentru câteva clipe, ca și când mintea lui s-ar fi deconectat pentru ceva timp.

— Nu suntem atât de apropiați, cred că ai observat asta, Fedra. Aș vrea să cred că nu-i pasă, dar știu că n-ar fi de acord în niciun caz. Cine vrea să se asocieze cu o familie care pare desprinsă din filmele cu mafia rusă? derogase de la seriozitatea subiectului, făcându-mă să bufnesc în râs.

— Serios! De fiecare dată când mă sună tata, ține să îmi amintească neapărat să nu mă îndrăgostesc de cineva de pe aici. E de-a dreptul amuzant!

Londonezul mi se alăturase în criza de râs și, din neatenție, vărsase restul de ceai pe canapea. Îl privise cum luase un pumn de șervețele de pe măsuța de cafea si absorbise lichidul.

— S-a terminat cu ceaiul meu! Sunt un împiedicat, ca să știi! îmi menționase cu zâmbetul pe buze și redusese distanța dintre noi cu puțin. Simțeam căldura urcând în obrajii mei și mă rugam ca machiajul aplicat pentru cina Juliei să nu lase roșeața la iveală.

Își așezase mâna stângă peste mâna mea liberă cu o atingere atât de delicată încât abia o simțisem. Încercam să nu arăt tensiunea și senzația de gol în stomac care devenea din ce în ce mai pregnantă, însă simțeam că dau greș pe măsură ce ne apropiam.

— De ce Fernsby și nu Gray? dădusem glas unei întrebări căreia nu simțisem nevoia să îi aflu răspunsul, dar care mă îngrijora teribil în ultima vreme. Îmi era frică să nu scap cumva vreun detaliu care să mă dea de gol, să îi dau de înțeles că știu despre întreaga lui situație familială.

Își păstrase zâmbetul pe chip, iar degetul său începuse să se miște ușor pe pielea mea, oferindu-mi fiori până pe șira spinării.

— Părinții mei n-au fost niciodată împreună și mama a ținut neapărat să port numele ei de familie. Domnul Gray a apărut pe la 10 ani cu pretenția să vin în familia lui și să mă integrez, să-l numesc tată și la vârsta potrivită să-i urmez în afaceri.

— Îmi pare rău, Max! murmurasem aproape șoptit și îmi lăsasem ceașca de ceai pe măsuță în așa fel încât să îi pot cuprinde și cealaltă mână cu a mea. E adevărat că nu noi ne alegem părinții, dar cred că cine a ales-o pe mama ta pentru tine a făcut cel mai bun lucru.

— Știu, îmi dăduse dreptate în timp ce degetele lui calde pătrundeau printre ale mele. Mi-a oferit tot ce a putut și a încercat să mă protejeze de bărbatul care a lăsat-o singură atunci când avea cea mai mare nevoie.

— Când ajungi în Londra, să-i transmiți salutările mele. Nu știu dacă mă mai ține minte—

— Ai fi uimită să afli că întreabă de tine de fiecare dată. E pe jumătate îngrijorată pentru tine, pe jumătate curioasă dacă mai vorbim.

Londonezul purta un zâmbet cald și larg pe buze când vorbea de mama lui, iar toată starea lui de spirit mă molipsise și pe mine. Mă întrebam dacă știe despre noi, ori dacă bănuiești ceva.

— Serios? A trecut ceva timp de când ne-am văzut. Mă simt prost pentru cum a decurs totul în seara aceea, știi?

— De ce? N-ai fost tu de vină, Fedra? distanța dintre noi se mai micșorare cu câțiva centimetrii. Nu mai știam nici cât era ceasul și nici dacă cineva mă căutase la telefon. Eram doar eu și Maximilian, singuri în universul nostru.

— Nu vă potriveați în mulțimea din palat, Max. Și tu m-ai intimidat cum nici nu îți închipui! îl acuzasem în timp ce voiam să îmi iau mâna din a sa și să-l împung cu degetul arătător, însă nu reușisem decât să ridic puțin mâinile noastre împreunate.

— Nu mi-ai părut nici cel mai puțin intimidată, Fedra! mă tachinase cu un zâmbet masculin pe buze în timp ce menținea un contact vizual care îmi lua toată energia.

— Meseria mă face să par mai dură decât sunt, glumisem încă odată, umplând încăperea de râsetele noastre.

— Mă faci să mă simt ca acasă și iubesc lucrul acesta la tine! mărturisise serios în timp ce-și luase una din mâini pentru a-mi da o șuviță de păr după ureche.

La naiba, o să leșin în câteva clipe!

— Și tu îmi aduci o bucățică din Londra de fiecare dată, Maximilian. Sunt recunoscătoare pentru asta, să știi!

— Atunci să luptăm împreună până când ajungem în locul de care ne este dor! vocea lui blândă si caldă, mâna care se oprise pe obrazul meu și parfumul său ușor persistent mă făcuseră să simt că visez.

— Mai avem câteva luni, Max!

— Nu știu cât e ceasul, dar cred că e târziu, Fedra. E vreo problemă dacă rămâi peste noapte?

N-am putut să refuz, deși gândul la Amelie și la cine ar fi putut să vină la apartament mi-a ocupat din minte cel puțin jumătate din noapte. M-am declarat egoistă, însă pentru prima dată în ultimele luni m-am gândit la mine și am acceptat.

Dimineața adusese lumina la o oră târzie, iar londonezul care îmi pregătise micul de jun și insistase să mănânc cu el mă făcuse să mă avânt pe drumuri abia la ora 11. Cu săruturile calde ale lui Maximilian încă pe buze și cu paltonul din lână înfășurat în jurul meu, mă găsisem într-o furtună de zăpadă de care habar nu aveam. Ajunsesem în zona blocului cu obrajii arzând, însă când privirea mi se agățase de puștiul pe care îl văzusem aseară, simțisem cum îmi înghețase sângele în vene. Nu-mi ajungea Sergey?

Mă prefăcusem că am deschis telefonul să vorbesc cu cineva și trecusem în grabă pe lângă el, făcând rugăciuni în sinea mea pentru a nu da de nenorocitul de vecin care se ținea după mine. Gâfâiam și îmi bătea inima puternic de la oboseală așa că sunetul ușii metalice care se deschisese pentru mine nu fusese deloc o surpriză.

Sper că ești la muncă, Sergey!

Nici nu-mi terminasem gândul când simțisem cum ceva mă lovește cu un impact care îmi tăiase respirația. Lovisem peretele din stânga mea și fără să-mi dau seama cine e în fața ochilor mei, fusesem smuncită de brațe și întoarse cu fața spre atacatorul meu.

Sergey.

— Ce-

Nu apucasem să spun nimic căci figura turbată a rusului îmi blocase orice reacție și pentru o secundă îmi văzusem moartea în fața ochilor. Printre gâfâiala și durerea de rigoare, în clipa următoare simțisem cum lumea se prăbușește peste mine când buzele aspre și mirosul puternic de alcool se lipiseră de mine.

La naiba! Fedra, o să mori în parterul blocului și nimeni n-o să știe!

Îmi folosisem toată puterea de care era nevoie pentru a-l da deoparte și profitând de faptul că era beat și dezechilibrat, o luasem la fugă pe scări în timp ce scotoceam după chei în buzunarul paltonului.

Numai frica și teama că mă va prinde din urmă mă făcuse să fug pe scări în ciuda umărului care pulsa teribil în ritmul durerii. Misha, pisica noastră, mă aștepta în fața apartamentului și când auzise un zgomot puternic venind de la etajul de mai jos, introdusesem cheia în ușa și o luasem de o lăbuță pe micuța îmblănită.

În spatele ușii mă simțisem parțial protejată, încuiasem de câte ori fusesem nevoită și lăsasem toate încuietorile bunicii sa își facă treaba. Liniștea din apartament îmi spunea că nimeni nu trecuse pe acasă. Bunica probabil rămăsese la Xenia din cauza furtunii, iar ceilalți probabil stăteau la adăpost acolo unde se găseau de afară.

Nici nu apucasem să înțeleg ce se întâmplă cu mine căci mă speriasem din nou când auzisem o sonerie de telefon umplând camera. Telefonul meu nu dădea niciun semn că cineva m-ar apela, motiv pentru care mă grăbisem spre locul cu pricina.

Telefonul lui Jonathan Moore.

Încă gâfâind puternic și sub impulsul adrenalinei, dezbrăcasem paltonul si ghetele până când soneria enervantă pierise.

10 apeluri pierdute de la Jonathan Moore.

5 mesaje de la Jonathan Moore.

Unde ești, Fedra?

Ești în siguranță? Nu te urmărește nimeni, nu?

E ora 2 și tu tot nu te-ai întors acasă. Vrei să-ți pun gărzi de corp?

Fedra, nu ești într-o situație care îți permite să te joci cu nervii tuturor.

Vom avea o discuție serioasă când ne vedem!

Obosisem doar la citirea mesajelor, însă ceea ce mă enerva cel mai tare fusese realizarea că puștiul pe care îl remarcasem la ieșirea din bloc nu era nimeni altul decât un om aflat sub directivele lui Moore.

Îmi apucasem umărul cu mâna cealaltă, încercând să aflu unde mă doare, însă mă lovisem de o senzație atât de puternică că mă chinuisem să nu țip. Fir-ar! Atât îmi mai trebuia!

Telefonul se aprinsese încă odată și numele americanului apăruse pe ecranul vechi, stârnind o furie de care nu știam că sunt capabilă. Strânsesem din dinți și mă pregătisem să-i aud vocea plină de reproș, în fond, cam asta știa să facă.

Apăsasem pe butonul verde și îl lăsasem să vorbească singur, nefiind capabilă să scot vreun cuvânt.

— Domnișoară Kondrat, ai aflat cum se răspunde la telefon? Trebuie să vin să îți dau lecții în particular despre cum se folosește? vocea lui pe jumătate enervată, pe jumătate calmă îmi crescuse tensiunea instant.

— Îmi pare rău, dar n-am avut telefonul cu mine, forțasem cuvintele să-mi părăsească buzele și lăsasem o expirație sonoră să-mi părăsească buzele.

— Pe unde ai fost, Fedra? Ai lipsit toată noaptea și te-ai întors când orașul e lovit de o furtună de zăpadă. Te gândești la ce faci?

Reproșuri calme, ca și când nu era el vinovatul pentru persoana care îmi ținea contabilitatea timpului petrecut afară. Ipocritul!

— Știi, când am acceptat prostia asta de telefon, nu mi-am dat acordul să am un puștan care să-mi urmărească pașii, vocea îmi ieșise atât de sacadată încât mi se părea și mie că eram pe punctul de a plânge.

— E pentru binele tău, Fedra! vocea lui atât de calmă și caldă dictase într-un mod impunător voința sa.

— Pentru binele meu, mhm? Poate vei vrea să știi, domnule Moore, că Sergey m-a atacat chiar adineauri, la parterul blocului. Nu poți să faci nimic din ce promiți, dar nu te îngrijora, n-am pretins nimănui obligația de a mă proteja.

Liniștea de partea cealaltă a telefonului culminase cu o ciocănitură puternică în ușa apartamentului. Înghițisem în sec și mă ridicasem de pe canapea cu greu, pășind pe vârfuri până spre hol. Deschisese parțial capacul vizorului și tresărisem panicată când descoperisem mutra turmentată a lui Sergey.

— Ești în regulă? își adunase toate abilitățile actoricești și mimase o voce îngrijorată.

— Nu contează, domnule Moore! Am să închid, vreau să dorm!

— Ba da, Fedra! Dacă nu-mi spui ce e cu tine, o să te trezești cu mine la ușa ta!

— Poți să vii. De ușa mea nu treci! mă menținusem fermă. Jonathan Moore capturase suficient teren pe scena mea, iar a-l lăsa în casa mea părea a fi ultima bătălie înainte de capitulare.

— Spune-mi ce ți-a făcut, Fedra! Nu te juca cu mine! ridicase vocea nervos, revenind la adevărata sa față. Mă voi asigura că îi rup mâinile cu prima ocazie când îmi răsare în fața ochilor! murmurase ca pentru el, stârnind un fior rece pe șira spinării. Nici nu realizam în ce mă băgasem.

— Era beat. A încercat să mă sărute și m-a lovit, nu știu, mă doare puțin umărul drept. Te rog să nu faci nimic, astfel își va da seama că ești implicat și tu, iar toate consecințele se vor canaliza asupra mea.

— Nu-mi spui ce să fac cu psihopatul ăla, Fedra! Ajunge!

Bună, un capitol nou a fost postat! Ce credeți că stă în spatele dispariției Ameliei? Vă aștept părerile și sugestiile!

Să aveți o săptămână frumoasă!