FEDRA KONDRAT

Viscolul se întețise puternic după masă, iar sunetul hipnotizant al caloriferelor mă trimisese pe divanul de lângă fereastră, învelită într-o pătură pufoasă care îmi ținea de cald.

Umărul îmi trimitea semnale dureroase din când în când, iar spatele care cunoscuse pereții solizi începea și el să doară. Așteptam cu sufletul la gură ca Artyom să-mi răspundă la mesaje, voiam să vină și să petreacă seara cu mine în așa fel încât să nu fiu nevoită să nu pot dormi din cauza fricii.

O bătaie solidă și sigură mă ridicase instant de pe divan, însă umărul mă oprise din a mă deplasa energică spre ușă. În sufletul meu se dădea o luptă între frica și entuziasm. Frica de Sergey, entuziasmul că Amelie și Artyom aveau să mă surprindă și să mă viziteze.

Însă când capacul vizorului își găsise locul în dreapta, fața ultimului om pe care mă așteptam să îl văd mă uimise suficient cât să mă înnec cu aer. Toate încuietorile fuseseră deschise și cheia răsucită în sensul deschiderii în doar câteva clipe.

— Ce cauți aici?

Jonathan Moore. Îmbrăcat în paltonul său lung până la glezne, cu bocancii lui cu talpă masivă și cu părul în care încă mai puteam vedea câțiva fulgi de zăpadă topindu-se

— Lasă-mă să intru sau vrei să atragem atenția asupra ta? șoptise aspru în timp ce mă privise de sub sprâncenele sale încruntate.

Situația complicată și teama că vreo vecină de vis a vis putea să stea cu ochii pe vizor mă forțase să-l las pe american în propriul meu apartament. Cât timp încuiasem ușa cu toate lacătele posibile, Moore își descălțase bocancii, un gest pe care nu l-aș fi așteptat din partea unui înfumurat ca el.

— Parcă era furtună afară, Jonathan! zâmbisem amar în timp ce mă sprijinisem de clanță, privindu-l cum înaintează spre sufragerie. Mă simțeam ca și când eu eram invitatul în apartamentul lui, nu el.

— Nu s-a oprit furtuna pentru mine, Fedra! Dar mă tem că urmează să se întețească dacă nu-mi spui adevarul.

Oftasem apăsat în timp ce tranzitasem spre sufragerie, unde americanul tocmai ce își așeza paltonul pe brațul canapelei. Purta o pereche de blugi negri și un pulover de aceeași culoare, haine pe care nu le mai văzusem vreodată. Jonathan Moore părea că doarme îmbrăcat în costumele lui, însă tocmai îmi demonstrase contrariul.

— Poți să-mi vorbești normal, Jonathan? Dacă nu, te invitat afară să dai ordine cui vrei tu! vocea rece care îmi părăsise buzele mă uimise și pe mine, nu doar pe brunetul care înghețase pe loc când mă auzise. Mă urmărise atent până când mă așezasem lângă el, lăsând liniștea să taie din agitația care mă consuma.

— Ți-aș fi putut vorbi normal dacă m-ai fi ascultat și nu ai fi plecat în toiul nopții, Fedra! Nu am intenția și nici nu vreau să te urmăresc prin oraș, dar asumă-ți că și tu trebuie să te protejezi de psihopatul ăla, nu doar eu.

Pufnisem în râs la auzul vorbelor sale și mă rezumasem la a-l privi direct în ochi.

— Nu am dreptul să ies, să-mi vizitez prietenii, domnule Moore? Din câte știu, aseară nu mi s-a întâmplat nimic!

Rânjise enervat și își frecase tâmplele cu vârful degetelor sale lungi, lăsând o aromă vagă de parfum și tutun să mă învăluie.

—  Nu fi încăpățânată, Fedra! Nu ți-am impus absolut nimic, te-am rugat să fii atentă. Sergey Karmushev își sărbătorește aniversarea luni seară și nu ai idee cât mă bucur pentru brațul tău! vorbise cu un zâmbet pe buze în timp ce se holba la tavanul alb.

Ce naiba! Jonathan Moore era nebun, clar.

— Era bine dacă îmi rupeam și capul?

— Mhm. Ar fi fost liniște, mă luase peste picior fără să-i pese că vorbeam despre un psihopat care făcuse un scop în viață din a mă hărțui.

Am tăcut. Ce mai era de spus când brațul stâng pulsa de durere și americanul de care îmi era pe jumătate teama stătea pe canapea, lângă mine. Îl auzisem foindu-se și, din colțul ochiului, observasem că se așezase în așa fel încât să mă privească.

— Uită-te la mine, Fedra! Nu ai idee cât mă poate îngrijora situația ta, și tu știi asta prea bine. Unde e bunica ta?

De unde știa că stau cu bunica? Simțisem cum un fior aleargă pe șira spinării și mă găsisem întorcându-mă, de urgență, spre el. Îmi privise încruntarea de pe chip cu atenție, ca si când ar fi putut citi în fiecare rid și linie ceva despre mine. Uram asta la el.

— Toate detaliile despre tine se regăsesc într-un dosar din biroul lui Fedorov. Cum la fel fiecare coleg de al tău, eu, Sergey și invitați precum Maximilian avem un astfel de dosar. Nu mă privi de parcă am făcut o crimă!

— Sunteți o familie de nebuni!

—  Aproape că îmi pare rău că nu mai fac parte din ea!

Nu-l recunoșteam pe Moore, mi se părea un om atât de diferit de cel pe care îl știam în palat. Mă întrebam dacă băuse ceva sau aceasta era singura lui modalitate prin care să își calmeze frustrarea și nervii.

— Bunica stă cu nepoțelul ei câteva zile, se va întoarce curând! Spune ce ai de spus și pleacă, nu sunt singura care stă în apartamentul ăsta și nu vreau probleme din cauza ta.

— Arată-mi brațul tău, Fedra! Aleksei n-o să te vrea asistentă dacă ești lovită, vei scăpa săptămâna asta.

— Dacă sunt asistentă la aniversarea lui Sergey, nu mă ajută cu nimic, Jonathan.

— Ba da, Fedra! Sergey își plătește locul la masa lui Fedorov. Vrei să fii lângă el în momentul în care își serbează ziua?

Dădusem din cap în sens negativ și mă rezumasem la a-mi privi degetele. Mă simțeam într-un impas din care nu mai puteam să ies, mă simțeam presată să aflu unde sunt ceilalți si să am grija, in același timp, de bunica.

— Simt că nu mai pot, am șoptit obosită în timp ce mi-am trecut mâinile prin păr.

— Ne vom ocupa la momentul potrivit de domnul Sergey, Fedra. Îți promit! Dar acum hai să ne vedem de problema ta!

Înghițisem în sec și îmi trăsesem bluza peste umăr, fericită că purtam un maiou pe dedesubt în așa fel încât să nu fiu pusă într-o situație ciudată. Parfumul brunetului se simțise mai puternic, mai dulce si mai îmbietor, precum otrava ademenitoare. Îi simțisem respirația căzând pe urechea mea si vârful degetelor sale calde trecând peste piele. Lăsase urme de durere în urma lor și, judecând după forma ciudată a umărului, se întâmplase o deplasare osoasă pe undeva.

— Ce s-a întâmplat? mă lovise o stare densa de panică la vederea umărului care părea deformat. Îmi simțeam respirația si pulsul alert în cutia toracică, însă nu apucasem să mă agit căci Jonathan îmi prinsese umărul și efectuase o mișcare care mă făcuse să țip de durere.

— Gata, îți promit că n-o să mai doară! șoaptele americanului nu reușiseră să stingă nici durerea și nici să șteargă lacrimile din ochi mei. Mi se păruse că îi simt brațele în jurul meu, însă mai târziu realizasem că zăceam cu fața îngropată în puloverul americanului.

— Domnul Sergey va avea parte de un cadou nemaipomenit luni seara. Ne vom distra și noi, Fedra! îi auzeam vibrația din voce deasupra capului meu si nu eram sigura dacă îmi închipuiam sau era chiar realitatea.

***

Luni seara venise pe neașteptate. Singurul care răspunsese mesajelor mele fusese Artyom, care își scuzase absența printr-o răceală groaznică. Gardianul nostru rămăsese fără voce și încercase să-și forțeze însănătoșirea cu mult somn și medicamente. În sinea mea știam că brunetul se închisese în apartamentul său și pentru a suferi în liniște după Amelie.

Verișoara mea o informase pe bunica că stă la o prietenă și, prin urmare, singurul lucru care rămăsese de făcut fusese să înghit minciuna. Bunica Lira se reîntorsese entuziasmată acasă și cu prima ocazie, trecuse pe la prietenele ei pentru a-și lăuda nepotul.

Nu pusese la îndoială, vreo secundă, ceea ce Amelie îi povestise la telefon, însă ce mă îngrijora cu adevărat era până unde avea să se întindă minciuna. Înghițisem în sec de câteva ori și cu o mică fărâmă de curaj pornisem spre ușă, îmbrăcată din cap până în picioare în negru. Exact așa mă simțeam, precum o persoană moartă, nu mai simțeam nici măcar plictiseala care încerca să îmi umple capul cu amintiri din trecut.

Mânerul rece și metalic se simțise precum o lamă de cuțit contra pielii mele, avea să taie confortul apartamentului cu nesiguranța lumii din afară. Deplasarea până în parcare fusese lentă și aproape tărăgânată, mă gândeam dacă avea să mă aștepte cineva sau eram nevoită să iau metroul.

— Fedra! imi auzisem numele strigat în marea de liniște, iar corpul mi se tensionate imediat la auzul vocii bărbătești. Mă rotisem pe călcâie cu răbdare, găsindu-l pe Artyom. Palid, dar în lumina felinarelor mai galben decât ceara lumânărilor, puternic, dar prin interior șubred. L-am simțit fără să-mi spună vreun cuvânt despre el.

Tălpile bocancilor mei scârțâiseră crunt în zăpada proaspăt așternută, însă cu cât mă apropiasem de el, pe atât mi se părea că nu mai aud nimic. Artyom era în fața mea, mă privea fantomatic de sub genele lui dese ca și când ar fi vrut să dispară. Cearcănele săpau văi adânci în pielea lui ca de porțelan, iar ochii săi odată albaștri erau aproape scurși de culoare.

Artyom suferea.

Se repezise să mă cuprindă în brațele sale, strâns și disperat, așa cum o mai făcuse în unele vremuri. Scâncisem când îmi atinsese brațul și fără să vreau, l-am cuprins cu celălalt. Chiar dacă mă blamase și mă rănise pe nedrept, voiam să îi fiu alături.

Îmi dusesem privirea spre blocul în care locuiam și pentru câteva clipe avusesem impresia că văzusem o siluetă în dreapta geamului de deasupra noastră.

Sergey.

— Nu mai pot, Fedra! Mă doare! rusul șoptise în urechea mea cu un glas atât de gâtuit, încât aveam impresia că eu sunt cea rănită.

— Știu, Artyom! Trebuie să ne folosim ultimele puteri și să aflăm ce e cu ea. Promiți? murmurasem răgușită în timp ce mă rupsesem din îmbrățisarea lui. Se grăbise să-și șteargă ochii cu degetele în așa fel încât să nu-l prind că plânge, însă fusese prea târziu.

— Nu-ți ascunde sentimentele, Artyom! șoptisem în timp ce îi ștersesem urmele de lacrimi care continuau să cadă precum cristale mărunte și rotunjite. Am încercat să dau de amândoi și nici unul nu mi-ați răspuns, ai idee ce îngrijorată am fost?!

Trecusem la a-l certa cât timp rusul apucase un șervețel din paltonul său pentru a-și șterge obrajii.

— Nu pot înțelege de ce se depărtează de mine în felul acesta! De ce ne tratează pe amândoi precum niște dușmani?

Poate pentru că joacă la aceași masă cu inamicul? Zâmbisem în sinea mea în timp ce îmi trăsesem paltonul peste umărul stâng, având grijă să nu deranjez suportul făcut de medici brațului meu. Nu-mi rupsesem nimic, însă era mai bine ca pentru o perioadă să nu depun efort. La sugestia lui Moore, medicii agravaseră lovitura în actul constatator și creeaseră bandajul în așa fel încât americanul să-și poată duce jocurile la final.

De data aceasta aveam să accept, însă o dată viitoare nu avea să mai există dacă nu mă privea pe mine.

— De aceea insist să fim ochi și urechi la tot ce se poate. Ne-au scos căștile, vom putea comunica mai bine și ușor dacă vrem, Artyom! Promite-mi că ieși din starea asta!

Își plecase capul pentru câteva clipe și mai apoi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, revenise cu o privire curată asupra mea.

— Bine. Ne vom ajuta reciproc!

Mașina lui ne așteptase în același loc și ne primise cu multă căldură în interior, acolo unde un canal de radio prost setat încerca cu greu să redea vocile umane a câtorva oameni.

— Trebuie să avem grijă la Sergey în această seară, anunțasem cu o voce rece în timp ce îmi trăgeam paltonul de sub mine. Luminile galbene ale orașului începeau să mă orbească, însă nu puteam ascunde emoția și golul din stomac care se construia pe măsură ce ne apropiam de palat.

— Vecinul tău nebun împlinește 28 de ani, va fi o petrecere superbă și grandioasă! blondul din dreapta mea gesticulase amuzat în timp ce își ridica din când în când mâinile de pe volan.

— E de-a dreptul nebun! nu reușisem să mă abțin de la a-l jigni. Merita numai astfel de cuvinte. Așteptam și momentul în care i le puteam spune și față în față.

— În sfârșit! N-am crezut că vei admite ce fel de psihopat locuiește în blocul tău.

Pufnisem iritată și mă întinsesem puțin cât să nu-mi las greutatea pe braț.

— Probabil nu mi-ai observat brațul avariat, Artyom. Un astfel de lucru e suficient pentru a realiza că e orice altceva decât un om bun.

Nu apucasem să clipesc căci în secunda următoare Artyom forțase o frână care ne-ar fi scos prin parbriz pe amândoi dacă n-ar fi fost centurile de siguranță.

***

Vestiarul sărăcăcios ținea doar patru dulapuri, două pentru femei și două pentru bărbați. Hainele noastre atârnau pe umerașele vechi din lemn, două rochii de un roșu sângeriu cu pantofi de culoarea pielii și tocuri atât de ascuțite că ar fi putut străpunge cu ușurință chiar și un inamic.

Înghițisem în sec, fiecare dintre noi o făcuse, însă Artyom fusese primul care își smulsese costumul de pe suport, încercând să lupte cu ideea că Amelie a lui nu mai avea să vină în vestiar. Ne așezasem în sincron toți patru, eu și Julia de o parte, Artyom și Konstantin de cealaltă.

Liniște. Se auzea chiar și tropăitul sincronizat al forțelor de ordine de pe holuri. Era plin de bărbați înarmați până în gât, gata să acționeze dacă siguranța lui Sergey o impunea.

Pantofii de acasă sfârșiseră sub scaune, urmați pe rând de șosete, pantaloni, cămăși și tot ce se putea. Îmbrăcasem hainele cu spatele unii la alții, cerând ajutor acolo unde trebuia. Artyom strânsese panglicile de mătase ale corsetului Juliei, făcând astfel ca rochia să se muleze de sus pana la genunchi pe corpul brunetei.

Așteptam să îmi vină rândul, să mă ajute Artyom așa cum o făcea mai mereu, însă când o pereche de degete reci se întâlniseră accidental cu pielea mea, știam că ajutorul venise din alta parte.

Amelie ar fi făcut glume pe seama lui Konstantin așa cum obișnuia mai mereu, însă în atmosfera mormântală, nimeni nu băgase în seamă un astfel de gest.

Brunetul îmi strânsese corsetul cu grijă, parcă temându-se să nu mă lovească, mă ajutase cu mâneca rochiei și apoi să îmbrac suportul pregătit de Moore pentru brațul meu. Câteva curele fine dintr-un material de culoarea rochiei în așa fel încât lumea să nu remarce prea tare problema mea, dar și să n-o uite.

Rochia drapată până sub genunchi, de aceeași culoare mă incomoda teribil și as fi preferat rochiile negre, care îmi permiteau să merg cu o oarecare comoditate. Pentru prima dată nici unul din noi nu mai trecuse prin chinul sistemelor audio, fapt care ne bucurase enorm.

Eram mulțumită de faptul că Artyom își luase din timp pentru a verifica fiecare cusătură sau spațiu din hainele fiecăruia pentru că în sens contrar, n-am fi avut liniște.Fedorov și Moore nu erau doi oameni în ale căror mâini îți puteai pune viața. O știam cu toții prea bine!

Artyom îmi ținuse mâna în a sa cât timp eram singuri pe hol, în drum spre biroul lui Fedorov, unde fusesem convocați cu toții. Căldură mâinii lui era confortul care îmi lipsește în ultimele zile, protecția desăvârșită și promisiunea că ne vom ține spatele unii altora.

Julia îmi privea brațul din când în când, uitându-se strâmb la curelele care îmi țineau brațul îndoit. Știam ce gândea, știam că nu-mi crede minciuna pe care am trântit-o adineauri, că am căzut pe gheață. Părea că nimeni nu mă crede și nici nu mai depusesem efort să conving pe cineva că așa e. Julia și Konstantin nu aveau habar de prezența lui Sergey Karmushev, de cine se ascundea în spatele unui funcționar public și care îi erau dedesubturile.

— Moore ne așteaptă în biroul lui Aleksei? întrebasem în șoaptă când cotisem la dreapta, după o coloană de susținere îmbrăcată cu motive aurii. Doamnele distinșilor afaceriști erau, din nou, lângă balustrade, aplecate puțin cât să-și surprindă consoartele în fapt, dacă era cazul de înșelat. Țigările subțiri stăteau captive între buzele lor îmbrăcate în roșu, iar privirile judecătoare curgeau de sub genele lor precum lacrimi.

Ipocriți bogați!

Artyom îmi strânsese degetele cu ale lui pentru o ultimă dată și își luase mâna din a mea, căci ușa peste care zăceau inscripțiile lui Fedorov era păzită de doi gardieni bine înarmați.

— Bună seara, avem programată o întâlnire în biroul domnului Fedorov! Vă rugăm să ne permiteți intrarea! Artyom vorbise în rusă, știam ce însemna pentru că îl mai auzisem realizând această formalitate.

— Domnul Fedorov nu este prezent, va ajunge în câteva clipe. Vă rugăm să intrați și să-l așteptați! unul din cei doi bărbați cuvântase în grabă, deschizând cele două uși imense. Era întuneric și lampa de pe biroul rusului suprem era singura sursă de lumină, lăsând o atmosferă stranie să curgă de după trupurile celor două gărzi.

Artyom și Konstantin pășiseră primii, după regulamentul prea bine stabilit, urmați îndeaproape de către noi două. Inima îmi bătea nebunește și mă simțeam mai speriată decât în momentul în care aveam cășțile în urechi sau microfonul atașat.

Nu eram singuri în încăpere, văzusem printre corpurile celor doi gardieni o pereche de picioare feminine. Cine putea fi?

— Bună seara! cei doi salutaseră în sincron, plecându-și capul și trupul cât să împlinească protocolul. Eu și Julia nu eram suficient de înalte cât să fim văzute așa că ne rezumasem la a sta locului.

— Bună seara, domnilor! îi puteam auzi zâmbetul din glas, un zâmbet superior și rece în dulcele stil clasic. Natalia, soția nebunului de Fedorov, era singură în biroul lui, îmbrăcată în haine de gală.

Poate că aflase de fata care îi șezuse în poală în serile anterioare și venise să-și facă dreptate, poate că venise să-și reîmprospăteze statutul în fața competiției. Cine știe? N-aveam chef de pretențiile ei, eram sătulă de atitudinea generală care se plimba prin toate femeile din familia Fedorov. Nici ea și nici Lenora nu erau departe de a se comporta deplorabil cu oamenii din jurul lor.

— Aleksei lipsește, a avut o problemă urgentă care cerea prezența lui pentru a fi rezolvată, vorbise precum o viperă, rostea cuvintele lent, însă le împroșca cu otrava. M-am gândit să-l așteptăm împreună, iar curând ni se va alătura și domnul Moore.

Jonathan. Unde naiba ești!

Liniște. Doar forfota din exterior vibra din când în parchetul din lemn vechi, lăsând o senzație anostă în aer. La un moment dat, o pereche de pași începuse să răsune cât mai aproape de ușa noastră și curând, cele două bucăți de lemn fuseseră deschise în viteză.

Doar un aer rece îmi îmbrățișase gleznele și curând,  silueta îmbrăcată în negru trecuse pe lângă mine cu pași mari, lăsând-o pe Natalia fără cuvinte. Mi-aș fi dorit s-o văd, să îi citesc expresia din ochi când acoperă rahaturile soțului ei ca și când asta ar fi una din obligațiile ei principale.

— Jonathan, și tu ești ocupat cu treburi încât ai uitat de oamenii din subordinea ta, mhm? vocea ei vioaie dispăruse, iar în loc ei, răsunase o voce joasă și ascuțită, mustrătoare.

Jonathan făcuse trei pași în dreapta mea și se întorsese cât să-și dezbrace veșnicul palton lung, lăsând la vedere un costum și o cămașă neagră. Lampa chioară reflectase un bob de lumină în ceasul masiv de pe mâna lui și chiar dacă n-aș fi vrut, n-am putut să nu remarc cele două lănțișoare aurii de la gâtul său.

Ce pregătești, Jonathan? Prinsesem o bucată de privire înspre mine pe care nu o reprocicasem. Natalia m-ar fi luat de gât și m-ar fi aruncat pe geam dacă ar fi știut că un fost membru a familiei complota cu mine pentru a-i sabota afacerea soțului ei.

— Mhm, e o zi importantă astăzi, nu știi? Ori soțul tău nu-și permite să împărtășească lucrurile pe care cheltuie resursele familiei? Jonathan lovise direct în demnitatea Nataliei, afișând aceeași atitudine pe care o vedeam în situația Lenorei.

— Nu mă interesează, vocea Nataliei tunase în încăperea rece, făcându-mă să-mi îndrept spatele imediat. Era o femeie crudă care îmi dădea impresia că nu vrea să arate lumii relația pocită dintre ea si Aleksei Fedorov.

— Hm, cum crezi tu, Natalia! Mai așteptăm mult? americanul întrebase iritat după ce se așezase pe un scaun tapițat cu catifea, necontenind a-si aprinde o țigară. Expirase fumul dens în timp ce o privise de sub genele sale dese, după cum îmi închipuiam, lăsând la vedere un zâmbet răutăcios.

— Tocmai ce ai venit, Jonathan! Fumează-ți țigara, bea niște vin, dă-le ordine asistenților tăi, sunt atâtea de făcut!

Tocurile ei cui se sincronizaseră cu cele doua uși imense deschise. O briză rece trecuse precum catifeaua pe lângă gleznele mele reci, făcându-mă să mă crispez și mai tare. Mă simțeam privită de la spate, îmi simțeam fundul și picioarele analizate atât de în detaliu încât rochia nu era decât un strat subțire și transparent în capul meu. Aleksei Fedorov era un afemeiat cu acte vechi, erau faimoase sesiunile lui de interacțiuni secrete cu fetele din bordel sau chiar angajate.

Îmi era scârbă de el și de fratele lui, Leonid. Iar acum, simțindu-mă analizată precum un exponat, simțeam că aveam să îmi vărs stomacul. Îl simțisem pe rus trecând pe lângă mine, însă când se oprise în dreapta mea, simțisem că îmi pierd vocea și simțurile.

— Domnișoară Kondrat, doriți să vă remit postul de asistent? Întotdeauna păreți să aveți probleme care vă împiedică să lucrați sub mine, îmi reproșase cu o voce ciudat de calmă, atragând atenția lui Moore asupra lui.

— Aleksei, documentele justificatoare privind situația domnișoarei sunt pe biro—

Moore tăcuse când rusul își ridicase două degete în aer pentru a-l opri.

— N-am nevoie, justificarea e chiar în fața mea, Jonathan. Te-ai chinuit inutil să îmi aduci documentația pentru Kondrat.

Moore își fumase țigara cu un dezgust vizibil pe față cât timp rusul trecuse prin fața băieților și își întâmpinase soția care bătea nerăbdătoare cu tocurile în parchet.

De ce îmi dădea impresia că Aleksei cunoștea situația mea de dinainte de a veni la Palat? Poate că supusul său, domnul Sergey Karmushev, îi comunicase de la bun început ce făcuse, deși mi se părea că Fedorov l-ar fi trimis pe cealaltă lume de îndată.

— Ce-mi propui pentru seara asta, Moore? auzisem o ciocneală scurtă de pahare și mai apoi sunetul strident al lichidului care se lovise de pereții de sticlă. Rusul își făcea încălzirea pentru seara asta, îmi închipuiam că băutura avea să curgă la mesele tuturor.

— Trebuie să-ți propun? americanul îl luase peste picior în timp ce-și trecuse privirea peste Artyom și Konstantin.

— Mhm, nu tu ai inițiat tot trocul dintre noi? În fine, asistentele tale rămân la tine pentru următoarele două săptămâni. N-am timp și nici dispoziția să le instruiesc după preferințele mele.

Simțisem cum sângele îngheață în vine la auzul acelui „instruiesc". Se simțise murdar, derogativ și dezolant.

— Fie voința ta, domnule Fedorov!

***

— Vom reconfigura puțin echipa, Moore murmurase în biroul său plin de catifea vișinie, unde sfeșnicele cu lumânări albe lăcrimau ceara peste tăvile de argint. Mirosea a tutun și a trandafiri, deși nu eram sigură de cel din urmă parfum și sursa care îl degaja.

Julia stătea alături de mine pe două scaune aurii, pe când băieții se sprijineau de muchiile peretelui care despărțea încăperea de anticameră. Tabloul Antoninei Moore încă ne veghea de la intrate, cu chipul palid, dar cu ochi care străluceau a viață. Îmi închipuiam că asta era imaginea pură pe care Jonathan o păstrase despre soția lui. Durerea și vinovăția îl transformaseră, nu destul, ce-i drept, însă aprecierea față de propria-i soție era încă vie. Îmi permiteam a crede asta despre el, deși nu-mi dăduse cele mai bun motive.

Julia oftase ușurată lângă mine în timp ce Konstantin zăcea aplecat peste biroul lui, cu greutatea trupului său sprijinită în cele două brațe, încercând să deslușească schema camerei în care avea să fie ținută petrecerea.

— Avem 3 planuri, Moore schița metodic cu un stilou pe o bucată de hârtie, zgâriind biroul cu penița metalică. Planul inferior, masa Fedorovilor alături de sărbătoritul nostru, Sergey Karmushev. Planul secundar, mesele invitaților selectați, acolo unde ne găsim și noi alături de fete. Planul superior, unde găsim o intercalare de fete din bordeluri alături de un aparat de specialitate al lui Sergey.

Își ridicase privirea albăstruie din foaie și îl cuprinsese pe Konstantin cu o căutătură serioasă, încercând să vadă dacă totul a fost clar pentru el. Cel din urmă plecase din cap în sens afirmativ, însă ochii lui cutreierau intensiv foaia.

— Aparatul de specialitate fiind? Artyom întrebase sceptic de lângă perete, atrăgând toată atenția asupra lui. Își duse țigara între buzele rozalii și umflate, trăgând pentru ultima dată din ea. Aveam să murim noi înaintea lor la cât fum inspiram din cauza lor.

— Spioni, suspuși, superiori din bordeluri care se asigură că totul decurge conform planurilor lor. Ce vreau de la voi, făcuse semn spre Artyom, iar cel din urmă se apropiase de birou cu pași lenți, este să împiedicați orice persoană din nivelul superior să interacționeze cu persoanele din nivelul secundar.

Își luase privirea de pe băieți și se întorsese către noi, ca și când și-ar fi amintit de existența noastră.

— Vom avea nevoie de ajutorul vostru, Julia, Fedra! Mă bazez pe instinctul vostru să creați conversație de calitate cu domnii de la masă. De asemenea, vă rog să limitați aparițiile lui Leonid și Lenora Fedorov la masa noastră. Pot fi agasanți pentru partenerii mei!

Voiam să zâmbesc, însă mă abținusem cu greu. Maximilian Fernsby, chiar poți să înclini întreg palatul în favoarea ta!

— Desigur! Julia răspunsese și pentru mine, trăgându-și rochia peste genunchi. Uram rochiile de pe noi și mă rugam să ni le schimbe, însă eram sceptică.

— Artyom, Konstantin, vă rog să mă lăsați puțin singur! americanul schimbase traiectoria discuției de îndată și fără să mai aștepte, se lăsase pe spate într-un gest care denota oboseală. Își trecuse degetul mare și cel arătător pe deasupra sprâncenelor, căutând ceva cu privirea pe tavanul de deasupra capului nostru.

O privisem pe Julia din colțul ochiului, întrebând-o cu privirea dacă intuia ceva, însă bruneta se rezumase doar la a zâmbi subtil cu buzele ei rozalii.

— Având în vedere că sistemele de înregistrare au fost îndepărtate, e de datoria mea să vă cer să fiți precaute. Dacă, pentru oricare motiv bine întemeiat sunteți nevoite să părăsiți salonul, trebuie să o faceți în prezența gardienilor.

Își sprijinise bărbia în mână și ne privise pe rând, căutând în ochii noștri ceva anume. Eu, una, eram mult prea tensionată pentru a înțelege ce avea să se întâmple cu mine la petrecerea dată în cinstea lui Sergey.

Îmi era imposibil a înțelege cum un simplu funcționar devenise atât de puternic și important în Palat.

— Julia, știi de ce s-a prezentat Fedra cu brațul înfășurat în bandaje?

Simțisem cum căldura îmi scaldă fața când Julia mă privise încurcată, iar nevoia de a-l strânge de gât devenise acută. Nenorocitul!

— Să zicem că neatenția aproape i-a adus sfârșitul! nenorocitul își curățase gâtul intenționat, încercând să îmi arate că nu e chiar atât de rău intenționat. Te rog, fii și tu atentă la tot ce se întâmplă.

— Petrecerea asta sună din ce în ce mai mult precum o întâlnire mafiotă! murmurasem sub propria mea respirație, atrăgând atenția asupra tuturor.

— Te asigur că nu este, Fedra, dar sistemul de înregistrare a căzut și ne așteptăm ca incidentele de dinaintea implementării să reapară, mă prinsese captivă în ochii lui albaștri și ne vorbise uimitor de calm.

Se trezise, parcă, dintr-un vis și își lovise palmele de suprafața de lemn a biroului, ridicându-se imediat de pe scaunul său. Copiasem mișcările, ceva mai lent, găsindu-ne echilibrul pe tocurile cui de zece centimetri.

— Să mergem, invitații vor sosi de îndată! ne făcuse semn cu mâinile și ne lăsase, culmea, să pășim primele în afara clădirii. Mă găsisem ochind tabloul fostei lui soții, iar ochii ei calmi parcă îmi redaseră curajul de a înfrunta orice persoană care avea să-și bată joc de mine.

Îi găsisem pe Artyom și Konstantin cu brațele împreunate la piept, privind pierduți în lungul holului obscur. Tresăriseră speriați și adoptaseră o poziție de drept când își zăriseră comandantul.

— Spre salon, domnilor!

***

— Cina a construit hidoșenia asta de încăpere? Artyom comentase în dreapta mea, privind încăperea goală, care se împărțea în cele trei nivele. La intrare, o suprafața plată unde erau așezate câteva mese rotunde era urmată de o serie de zece trepte care coborau spre următoarea suprafața sau nivelul nostru, urmată la rândul ei de aceleași trepte și ultima suprafață. Acolo unde avea să fie sărbătoritul și familia Fedorov, unde crescuse precum o viperă.

— E construită de așa natură să nu poți fugi cu ușurință din ea! Julia subliniase un detaliu important și trebuie să recunosc că mă simțisem puțin anxioasă imaginându-mă la nivelele inferioare.

— Nu înțeleg de ce cinează fetele din bordeluri alături de ei? Ce s-a întâmplat cu puritatea familiei? întrebasem cu un glas plin de ironie în timp ce mă rotisem pe călcâie în așa fel încât să mă asigur că bârfele noastre nu ajung la cine nu trebuie.

— Puritate pe naiba! Konstantin murmurase cu maxilarul încleștat, parând extraordinar de tensionat.

Decorul era împărțit în diverse culori de verde închis, iar pereții albi ai clădirii conferiseră un sentiment absolut straniu întregii clădiri. Julia îmi cuprinsese mâna cu a ei și încet-încet coborâsem treptele, împiedicate de rochiile extrem de mulate pe corp și tocurile înalte.

— Fir-ar! Julia înjurase cu vocea ei simpatică în timp ce se clătinase puternic pe penultima treaptă.

— Imaginează-ți cum le urcăm! șoptisem cu privirea înclinată spre picioarele mele căci simțeam o privire puternică orientată asupra mea. Nu era londonezul, venea de la nivelul de jos și aproape că mă găurea, mă dezbrăca pentru a mia oară pentru seara asta, lăsându-mă singură cu fricile și emoțiile mele.

Sergey Karmushev

Ne oprisem lângă masa noastră, cea cu numărul zece încrustat în litere aurii și cu trandafiri îndesați în vase imense din sticlă. Eram nerăbdătoare să îl văd pe Maximilian, deși îmi era mai mult decât clar că avea să întrebe ce mi s-a întâmplat. Îmi lipseau ochii lui, îmi lipsea glasul lui cald care îmi punea ordine în suflet cu doar câteva cuvinte.

Însă îmi era mai teamă să las fericirea să strălucească în ochii mei pentru că era cel mai ușor de citit pe chipul unei femei care se presupunea că trebuia să-și plece capul în fața tuturor.

— Fedra, Konstantin, am nevoie de voi, Jonathan apăruse ca de nicăieri și se oprise în dreptul meu la o distanță atât de mică încât fusesem nevoită să fac un pas mic. Vedeam în ochii lui curiozitatea care se juca cu lumina sclipitoare de pe suprafața ochilor săi albaștri. Voia să vadă dacă l-am găsit cu privirea pe vecinul nostru, dacă eram conștientă de prezența lui la o distanță aproape infimă.

— Veți merge la intrarea în salon, vă așteaptă o mapă pentru nivelul nostru și vă rog să faceți formalitățile de întâmpinare a invitaților. Fedra, vreau o semnătură din partea tuturor!

— Desigur, eu și Konstantin vorbisem în sincron peste gălăgia care devenea din ce în ce mai pronunțată odată cu persoanele care începeau să umple nivelul de jos și cel de sus. Aruncasem o privire întâmplătoare și mă lovisem cu ochii de Lenora, Leonid și Amelie.

Amelie...

Aș fi putut să rămân fără aer, să mă întreb cum și de ce, însă singurul lucru care mi se păruse firesc să-l fac fusese să arunc un ochi către Artyom. Rusul rămăsese cu privirea blocată asupra ei, iar o combinație fatală de dezamăgire și uimire îi cuprinsese expresiile faciale. Îmi părea rău că nu-l puteam susține, că nu puteam fi lângă el, însă trebuia să admit că nu era nici momentul și nici locul potrivit.

Konstantin îmi făcuse semn să mergem și mă ținuse de mână cât timp fusesem nevoită să urc pe scările abrupte. Simțisem privirile tuturor fetelor din bordeluri când ajunsesem în dreptul lor, era ca și când fiecare dintre ele știa că secretul despre ocupația lor nu mai era atât de secret. Privirile lor absolut răutăcioase săpaseră în fiecare detaliu de pe chipul și trupul meu, lăsându-mă vulnerabilă în fața lor. Doar prezența lui Konstantin părea să le domolească și să le amintească locul din care făceau parte.

Nu apucasem să-mi desprind mâna din cea a gardianului când zărisem în dreptul ușii duo-ul londonez. Maximilian Fernsby și tatăl său, Jonathan Gray în persoană.

Ochii îmi căzuseră asupra brunetului care își făurise un loc important în inima mea și simțisem că îmi pierd respirația. Purta un costum din două piese de un negru impecabil, iar pentru prima dată de când venise la Palat, purta o cămașă și o cravată de aceeași culoare. Arăta impecabil și chipeș, iar gândul că Lenora avea să-l abordeze din nou îmi provocase câteva crampe dureroase în stomac.

Mă trezisem să îmi desprind mâna din a lui Konstantin si făcusem imediat câțiva pași la stânga pentru a cuprinde mapa și stiloul de care pomenise Moore. Îmi bătea inima atât de tare încât fusesem nevoită să inspir si să expir aerul zgomotos pentru a mă calma.

Mă întorsesem pe călcâie, din nou, găsindu-l pe Maximilian apucând un pahar de șampanie de pe tava întinsă de către un majordom. Îmi imaginam câți bani fuseseră investiți în toată această petrecere grandioasă.

— Bună seara, domnișoară Kondrat, nu? tatăl londonezului preluase cuvântul primul, amintindu-și cu brio numele meu. Îmi simțeam palmele reci și transpirate, iar expresia de pe chipul meu era departe de ce voiam eu a fi.

— Bună seara! Da, tocmai eu! murmurasem politicoasă sub privirea atentă a lui Konstantin, care zăcea cu trei pași în spatele meu, gata să intervină în caz de nevoie. Cât domnul Gray își semnase numele pe listă, Maximilian scanase încăperea ciudată, evitând să facă contact vizual cu mine, însă când tatăl său biologic se dăduse la o parte, aș fi putut să jur că obrajii îmi iau foc.

Maximilian, ți-ai propus să mă omori în seara asta!

— Bună seara! vocea sa joasă trecuse prin mine și puteam să jur că mi se înmuiaseră genunchii. Îmi bătea inima atât de tare încât aproape că nu mai auzeam nimic, iar faptul că trebuia să țin mapa și pixul cu doar o singură mână mă făcuse să par o neîndemânatică.

Simțisem privirea lui asupra umărului meu, curgând precum un șir de apă fierbinte pe toată lungimea brațului meu. Mi-am ținut bărbia înainte și am acceptat privirea lui enigmatică, deși mai aveam puțin și cedam.

Maximilian, scoți ce e mai rău din mine!

— Max, semnează! Suntem în întârziere! tatăl lui vorbise de lângă mine în timp ce preluase un pahar de șampanie de pe tava de alături.

— Rândul 10, comunicasem cu grijă în timp ce îi întinsesem mapa. O luase cu grijă, așezându-și degetele peste ale mele pentru o clipă scurtă.

Știu că vrei mai mult, Maximilian, dar nu aici. Nu la Palat.

— Locurile dedicate dumneavoastră sunt 9 și 10, transmisese informația în timp ce îl priveam pe tatăl său.

Îmi era teamă ca privirile londonezului să nu fie interpretate greșit, ca cineva ca Moore sau Fedorov să profite de un astfel de lucru și să să-l încolțească într-o situație nepotrivită. Nu-mi puteam imagina cum ceva rău i se putea întâmpla.

Privindu-l în ochii lui albaștri și calzi, realizam că aș fi putut alege oricând să duc o viață așa cum era acum dacă asta îmi oferea garanția permanentă că el avea să fie mereu fericit.

— Ne conduceți dumneavoastră, domnișoară Kondrat? tatăl lui continuase cu întrebările în timp ce simțeam cum brunetul aflat la doi pași în fața mea îmi consuma și ultimul gram de liniște.

— Mă tem că nu voi putea să vă asist, domnilor. Mai așteptăm câțiva invitați! păstrasem scuzele la un nivel minimal, încercând să nu le zâmbesc. Masa dumneavoastră se află la nivelul doi, iar colegii mei vă vor prelua de îndată.

Preluasem mapa din mâinile britanicului, simțind căldura pielii lui pe materialul din piele si mă întorsesem spre Konstantin cât să mă asigur că încă e lângă mine. Cel din urmă îmi aruncase o privire lungă și se concentrase asupra următorilor bărbați care veniseră la petrecere.

***

Am crezut c-o să cad și o să îmi rup capul pe șirul imens de scări, în fața tuturor celor care mă priveau. Fedorovii s-ar fi bucurat, poate că alături chiar și de domnul Sergey și mulți alții. Chiar și Moore, de ce nu? N-am vrut să-l țin de mână pe Konstantin, nu voiam să fac gesturi care nu erau incluse in codul de conduită, iar singurul braț pe care îl mai aveam nu mă ajuta în cazul pantofilor cu toc cui de zece centimetrii și rochia mulată pe picioare.

Încă puteam să aud cum îmi bate inima, însă expirasem zgomotos tot aerul pe care îl ținusem în plămâni, simțind o ploaie de priviri asupra mea.

Și nu era Max, brunetul stătea așezat în dreptul Juliei, conversând relaxat cu Moore, care venise între el și tatăl său pentru a ciocni un pahar de vin. Erau fetele de la etajele superioare care ne priveau ca pe niște ținte vii, erau îmbrăcate toate în aceleași haine și emanau în atmosferă o tensiune pe care o simțeau și băieții de lângă mine.

— Ni se pregătește ceva, Artyom șoptise în urechea mea atât de discret încât abia își deslipise buzele.

Îi răspunsesem cu o plecăciune subtilă din bărbie. O muzică clasică răsuna ușor în surdină după ce sărbătoritul își ținuse speech-ul și îi lăsase pe cei de la masa lui să vorbească în cinstea lui. Îmi căutase privirea, măgarul, însă nu o găsise. Îmi confirmase Artyom că era cu ochii pe mine și, în mintea mea, mă rugam să nu rămân singură chiar și pentru o clipă.

Julia primise o serie de plicuri de la Moore și tot sub directivele lui se apucase să le împartă bărbaților de la masă. Când ajunsese în dreptul lui Max, rochia i se agățase de unul din paharele goale și crease o nebunie totală, dărâmând aproximativ toate paharele cu băutura și apă pe masă.

— Îmi pare rău! Îmi pare rău! Julia își ceruse scuze frenetic în timp ce Maximilian își trăsese scaunul puțin mai în afara mesei, încercând să evite apa care curgea șiroaie.

Moore privise cu un zâmbet înăbușit toată scena, ceva ce nu as fi așteptat din partea lui, judecând faptul că părea a fi obsedat de perfecțiune.

— Fedra, te rog! îmi făcuse semn cu mâna și mă plasasem de partea stânga a londonezului, apucând un pumn de șervețele pentru a absoarbe tot lichidul. care plutea printre sticle. Nu reușeam să mă descurc suficient de bine cu o mână, motiv pentru care Maximilian Fernsby se oferise să curețe întreaga situație.

— Vă aduc câteva șervețele și pentru cămașa dumneavoastră? Julia întrebase politicos și obținute un răspuns rapid din partea londonezului cu ochi albaștri . Avea noroc că era îmbrăcat complet în negru si cămașa nu ii devenise transparentă.

— Destul, fetelor! Cred că domnul Fernsby va trebui să facă o schimbare completă de haine. Artyom, condu-l, te rog!

În momentul în care Moore își reluase locul pe scaunul său, purtând un zâmbet larg pe buze, înțelesesem ca nu erau glumele invitaților săi și chicotele amuzate la întâmplarea de adineauri, ci chiar reacția Lenorei Fedorov. Într-un moment pur aleatoriu, ochii îmi fugiseră asupra mesei lui Fedorov și aterizase asupra Lenorei. Blonda îmbrăcată în catifea verde, cu un colier de dantelă brodată îmbrățișându-i gâtul delicat și alb ca laptele. Mai sus, deasupra buzelor acoperite cu un ruj rozaliu prăfuit, zăceau ochii ei înconjurați de gene false. O expresie de dezgust și furie trona fără fățiș deasupra ochilor albaștri și, curând, buzele ei voluminoase sfârșiseră într-o linie dreaptă.

Jonathan gândise șarada în așa fel încât blonda si așa geloasă să se aprindă când bărbatul pe care și-l dorea cu atâta preț era înconjurat de străine și atât de departe de ea.

Petrecerea începuse să se încingă înainte ca Maximilian să se întoarcă, căci o căntăreață rusoaică începuse să execute un moment kitchos alături de baletul ei de dansatoare. Băutura cursese pe gâtul celor de la mese, iar familia Fedorov începuse să își amestece oamenii cu damele de companie care zăceau, sub acoperire, la celelalte mese de la nivelul lor.

Totul sub privirea noastră și a Ameliei. Îmi era scârbă!

— Femeia asta îmi scoate fire de păr alb în cap! Artyom murmurase gâtuit de lângă mine, balansându-se de pe un picior pe altul. Era gălăgie în toată sala, toată lumea se amestecase cu toată lumea, iar datoria gardienilor de a menține damele de companie departe de masa noastră părea să fie asigurată.

— Îndură! răspunsesem înapoi în timp ce mă ciocnisem cu privirea de ochii lui Sergey. Era prizonierul mesei sale, aș fi putut spune că era trist, însă după privirea miloagă pe care o găzduia mereu în ochii lui se ascundea, de fapt, o determinare acidă. L-am privit cu ochii goi, ca și când nu m-ar fi interesat nimic din persoana lui și m-am întors cu privirea către Jonathan Moore și invitații lui. Singura masă intactă, unde toată lumea părea să aibă ceva de discutat cu cel din dreapta sau stânga.

— Uită-te la Natalia! Artyom îmi șoptise, din nou, ghidându-mi privirea înspre masa lor. Aleksei se avântase în discuții cu o domnișoară roșcata, cu un decolteu mai adânc decât al soției sale și cu o privire care ar fi putut seduce și cel mai versat bărbat. Când Fedorov își așezase palma pe coapsa ei, Natalia își ridicase bărbia în sus și își reluase privirea înfumurată pe chip, deși oricine putea să-și dea seamă că își ținea lacrimile.

Ar fi putut să-mi fie milă de ea, dar nu mi-a fost nici măcar o secundă. Zâmbetul ei răutăcios de fiecare data când eram în birou și eram jignite de soțul ei nu putea fi uitat din mintea mea. Nu putea pretinde sprijin și suport, bănuiesc că nici nu l-ar fi vrut, când replicase atât de fidel comportamentul soțului ei psihopat.

— Uită-te la amândouă cum se chinuie. N-am să înțeleg niciodată cum în familia Fedorov femeile sunt cele care au rănile cele mai adânci și dureroase.

Nici eu, Artyom! Nici eu!

Petrecerea se terminase atât de târziu încât miezul nopții era departe, iar răsăritul la o aruncătură de băț. Era frig și toți patru așteptam după Moore la recepție, îmbrăcați în hainele noastre obișnuite, ghemuiți în paltoanele noastre de lână.

— Poate a adormit pe undeva! Julia forțase o glumă, însă în momentul următor o serie de pași îndepărtați răsunaseră pe holul care ducea în văgăuna numită Palat.

Ne găsisem în picioare în secunda imediat următoare, observându-l pe Moore coborând scările în grabă. La o distanță destul de mică, ceea ce părea a fi o siluetă feminină, îl urma cu viteză, aruncând tot felul de cuvinte în urma lui.

— Jonathan, stai locului să vorbim!

Lenora. Lenora Fedorov care își lepădase vocea senzuală și feminină, al cărei coc semăna mai degrabă cu un cuib de ciori și o cărei rochie din catifea curgea dezolant pe lângă trupul ei moale.

— Așteptă-mă, idiotule!

— Cineva a călcat-o pe coadă! băieții se distrau în spatele nostru, însă eu și Julia eram cât se poate de serioase. Știam ce voia Julia de la Moore, era doar o chestiune de timp sau... de scări.

Americanul se oprise brusc și se întorsese pe călcâie, lăsând o distanță considerabilă între ei doi.

— Ce s-a întâmplat, domnișoară dragă! o luase peste picior în stilul lui caracteristic, punând gaz pe focul care ardea în interiorul ei.

Următorul lucru care se auzise pe holurile imense fusese o palmă zdravănă lipită de obrazul americanului. 

— Idiotule! Ce încerci să faci, hm? urletul Lenorei se auzise întocmai ca o zbierătură sălbatică, plină de durere. O vedeam cum își ținea palma cu cealaltă mâna în timp ce respira adânc și regulat.

— Cu grijă, Lenora! S-ar putea să fii auzită de cine nu trebuie. Cine te-a supărat așa de tare încât ai plâns și ți-ai stricat machiajul, hm?

Moore era un profesionist în a irita si a-și bate joc de oameni, iar membrii familiei din care făcuse parte odată nu păreau să facă excepție.

— Îți bați joc de mine, mhm? Spune-mi? zâmbise arogant în timp ce se apropiase de el și îi împinsese pieptul cu degetul arătător.

— Poate. Poate că în aceași măsură în care am fost tratat și eu. Nu în familia voastră am învățat că zicala „dintre pentru dinte și ochi pentru ochi" e atât de actuală?

— Nu ți-am făcut nimic!

— Hm, nu vreau să răscolesc prin sertarul cu amintiri, Lenora.

— Vrei să ai de a face cu Aleksei? Vrei să îi spun că faci planuri și corupi angajații fratelui meu? blonda trecuse la amenințări, parând sigură pe asul din mâneca ei.

— La naiba, spune-i! Jonathan își ridicase vocea în așa fel încât să răsune în tot palatul. Spune-i! Nu o să îmi facă nimic, Lenora, pentru că nu poate!

Parcă o auzisem pe blondă pufnind într-un râset ironic.

— Dacă nu mă crezi, am să te rog să ceri să-ți aducă ziarul dimineață!

Nu numai eu rămăsesem fără aer. Cred că toată lumea din jurul nostru o făcuse.

***

Amelie nu era acasă, din nou. Încetasem să o sun, să o caut, să o scuz. Era nouă în zorii dimineții și bărbia mi se umezea constant de la aburii ceaiului care se ridicau în sus.

Artyom venise la noi de la prima oră a dimineții si sfârșise prizonier la masa de dimineață a bunicii. Adusese o copie din ziar sub paltonul său și o aruncase în camera mea când bunica turna ceai într-o cană de marmură.

— Mulțumim! Artyom murmurase cu un zâmbet sincer pe față în timp ce ștergea farfuriile cum prosop din bumbac. O mașina de spălat vase era prea costisitoare și neîncăpătoare pentru bucătăria rustică a bunicii așa că spălatul vaselor ne revenea fie mie, fie Ameliei.

— Să vă fie de bine! Am o întâlnire cu fetele la care n-aș vrea să întârzii așa c-am să vă las singuri. Să nu pleci până mă întorc, Artyom! Am să îți dau ceva la pachet!

Șatenul își plecase capul respectuos și zâmbise mulțumit, privind atent până când ușa fusese încuiată.

— Crezi că au chemat-o să discute situația lui Sergey?

M-am încruntat, neînțelegând ce voia să zică.

— Articolul din ziar e despre Sergey. N-ai văzut?

Cadoul lui Jonathan Moore pentru Sergey Karmushev, îmi amintisem ca în transă, așteptând cuminte pe canapea până Artyom adusese ziarul.

Pe prima pagină, cu litere mari și roși, recunoscusem toate cuvintele, ca și când aș fi fost fluentă în rusă.

Înalt demnitar public a Băncii Centrale a fost surprins în timp ce și-a petrecut noaptea de după petrecerea onomastică în compania a două domnișoare. Scenele stârnesc indignarea întrucât au fost surprinse în incinta instituției, în afara orelor de program.

— Idiotul! Artyom păstrase o grimasă amuzată pe față, în timp ce priveam amândoi imaginile pe jumătate blurate. Dintre toate locurile de pe planeta asta, a ales tocmai banca!

— Se pare că nu e prima dată! dezgustul mi se citea pe buze. Altfel n-ar fi fost posibilă obținerea pozelor!

Hello, Hello!

Capitol nou la  Orizont, deși zace de multă vreme in ciorne 
Ce credeți ca de va întâmpla?Ce idei v-ați făcut?