N-am apucat să înțeleg ce se întâmplă când auzisem telefonul lui Jonathan sunând necontenit. Pentru o secundă am simțit că sângele îmi îngheață în vene și că secretul meu avea să iasă la iveală când nici nu apucase prea bine să fie acoperit, însă îmi revenisem imediat și încercasem să spun ceva.

— Moore i-a distrus viața! exclamasem pe jumătate convinsă că Sergey merita asta, pe jumătate nemulțumită de cruzimea americanului.

— Fedra, merită cu vârf și îndesat. Cu toți o știm! reacția lui Artyom acoperise telefonul atât de bine încât uitasem că tonul de apel răsuna în toată camera. Ar trebui să îl fi închis.

Își trecuse palmele de-a lungul coapselor și peste genunchi, privind ziarul de sub sprâncenele sale șatene.

— Ar fi putut să mai aștepte câteva zile. Bunica lui e în vârstă!

— Iar asta nu îi justifică comportamentul obsesiv și prostia lui nebunească de a te urmări, de a te agasa și de a te lovi. Fedra! îmi lungise numele cu vocea răgușită, certându-mă fără nicio reținere.

Îi acceptam orice, numai să nu las telefonul să fie auzit. Moore, ți-l îndes pe gât data viitoare când ne vedem!

— Nu-i iau apărarea! E ultimul lucru pe care l-aș fac—

O bubuitură violentă erupsese asupra ușii de la intrare, lăsând o urmă de glas masculin să se strecoare printre toate sunetele stridente. Rusul de lângă mine se ridicase instant de pe canapea, urmărind atent ușa ca și când ar fi pe punctul de a exploda.

Sergey sau Jonathan? Oricare dintre ei zăceau după ușă, mă simțeam la fel de nesigură și în pericol.

— Stai aici!

Simțeam că inima avea să îmi fugă din piept la cât de tare simțeam bătăile inimii în cutia toracică. Inspirasem grăbită o gură de aer și țintisem ușa cu privirea când bruscase clanța din nou.

— Nu, vin cu tine, Artyom! Nu e ca și cum ne poate ataca! îl prinsesem de braț pe gardianul de la Ihorivna în așa fel încât să-l pot convinge.

Misha, pisica noastră, fugise speriată pe una dintre canapelele vechi ale bunicii, lăsând holul mai gol ca niciodată.

— Fedra, o clipă te rog! o voce masculină înăbușită pătrunsese ușa metalică. Stomacul mă săgetase dureros, însă agitația produsă de disperarea lui avea să îi trezească pe vecini și mai apoi, să împraștie tot felul de zvonuri.

— Deschide-i! Vrei să trezească tot palierul?! șoptisem agitată în timp ce mă poziționasem puțin după Artyom. Oare ce m-aș fi făcut fără el?

Șatenul îndesase cheia în ușă fără ezitare, lăsând în fața ochilor noștri un întuneric atâta de dens încât fusese necesar să ne scruntăm ochii pentru a-l găsi pe Sergey.

— Ce naiba vrei, idiotule! Artyom îl luase tare de la primii pași în apartament, nelăsându-i timp vecinului meu pentru a-și pune în aplicare momentul teatral.

Sergey intrase în apartamentul meu cu o cămașă cutată ca și când ar fi dormit trei zile și trei nopți cu ea, mirosea a fum de țigară, însă părul îi era așezat mai bine ca să dea impresia că are control asupra vieții lui.

Dar nu avea. Jonathan Moore se îngrijise să pună un pietroi pe brațul balanței perfect echilibrate, aducând astfel haosul. Cariera lui perfectă, familia iubitoare și puternicul statut câștigat în Palatul lui Fedorov se evaporaseră într-o singură seară.

— Tu cine naiba ești? Sergey murmurase cu vocea răgușită, căutându-mă cu ochii de după figura înaltă a lui Artyom. Am venit să vorbesc cu Fedra, nu cu purtătorul ei de cuvânt!

— Ai impresia că după ce mi-ai făcut ultima dată, vei mai avea șansa să vorbești singur în prezența mea?! am scuipat cuvintele furioasă, nevenindu-mi a crede câtă mândrie zăcea în el.

— Îmi pare rău, Fedra! N-ai idee cât de vinovat mă simt, dar n-am ce să mai fac. Nu pot să dau timpul înapoi și nici să-mi schimb intențiile.

Gesticula frecvent cu mâinile, căutând să se apropie de mine, să închidă spațiul și așa mic. Mă găsisem în spatele lui Artyom și fără să gândesc, mă agățasem de trupul său.

— Și atunci ce cauți aici? Artyom intervenise peste mine în timp ce își așezase mâinile în șolduri. Nu știam cum aveam să-i mulțumesc vreodată pentru tot ce a făcut pentru mine în ultimele zile.

— La naiba, vreau să-mi apăr nevinovăția! N-am fost în birou cu femeile alea. Totul a fost o înscenare! negase vehement toată întâmplarea, făcându-mă să-mi dau ochii peste cap.

— Nu trebuie să-mi justifici, Sergey! Nu mă interesează ce faci cu viața ta și nici tu ce fac cu a mea! Să îți fie clar că nu o să mai calci în apartamentul ăsta!

Furia înăbușită de pe fața lui căzuse într-o dezamăgire totală. Era ca un cățeluș părăsit de mamă, care încerca să își lingă rănile în timp ce căuta un adăpost. În situația atât de nefericită în care se afla, în loc să reflecte asupra problemei și să își împace familia, venise aproape în genunchi la mine, căutând, probabil, un pansament care avea să-i vindece rănile.

— Ai auzit-o! Afară! Artyom ordonase tăios în timp ce făcuse un pas spre ușă ca să o deschidă și să lase lumina verzuie de pe scara blocului înăuntru.

Am crezut că Sergey avea să-l omoare cu privirea sa când văzuse ușa deschisă. Bărbatul din fața mea avea o aură negativă în jurul lui, iar felul în care fața lui se contorsiona din dezamăgire în furie mi-a lăsat fiori pe șira spinării.

— Nu-mi dai tu ordine! trecuse pe lângă Artyom și se asigurase că îl împinge suficient de tare cât să se dezechilibreze.

— Crede-mă, numai în cocina lui Fedorov îți permiți să crezi că ești cineva, domnule Sergey.

Urmase un moment de tăcere puternic peste care niciunul dintre noi nu reușise să treacă decât când cheile se rotiseră în încuietoare.

— Artyom!

***

Orice tarabă veche, oricât de rea și ruginită ținea în brațe gazete întregi peste care tronau pozele lui Sergey, înaltul funcționar public prins în fapt chiar în propriul său birou.

Răzbunarea lui Moore căpătase proporții mult prea mari, fusese ca o bombă care explodase la o intensitate mai mare decât cea care fusese prevăzută. Tot ce mișca în acea după amiază de vineri sub soarele roșiatic care mușca din clădiri, era despre Sergey și despre păcatele lui. Ascultând dialogul de la radio din care nu înțelegeam nimic, nu puteam să mă opresc din a mă întreba cum și prin ce mijloace ajunsese Moore la acele imagini.

Eram la fel de încruntată precum Artyom, cel din urmă se supărase pe mine și nu îmi mai vorbise deloc. Mă luase în mașina sa ca să mă conducă spre magazinul de la care plănuiam să îmi cumpăr mănuși.

Mințisem că mi le pierdusem ca să mă pot întâlni cu Max pe undeva printr-un parc mai ascuns al orașului, un pâlc de copaci cu poteci mari acoperite de zăpadă. Avea să ne fie frig, însă rămăsesem fără idei de locuri în care să-l pot vedea în tihnă, iar toată nebunia iscată în ziua anterioară nu mă ajuta nici ea mai mult.

Artyom oprise motorul mașinii și fără să-l privesc, dădusem să deschid portiera, însă fusesem împiedicată de mâna lui care mă trase înapoi.

— Dacă nu-ți găsești drumul înapoi, sună-mă și o să vin!

Îi zâmbisem mulțumitor și afirmasem printr-o plecăciune a capului, pregătindu-mă psihic pentru frigul de afară. Aerul rece mușcase din obrajii mei și mă găsisem ridicând eșarfa maro cât mai aproape de ochi în timp ce-mi croiam drum printre blocuri.

Inima îmi bubuia puternic în piept și nerăbdarea de a-l întâlni pe britanicul cu ochi albaștri era mai acută ca niciodată. N-am reușit să-l văd, toată lumea fusese cu ochii pe mine, iar când bomba care conținea scandalul lui Sergey explodase, uitasem pur și simplu că undeva, în orașul ăsta, exista o persoană care se gândea la mine și mă aștepta cu multă nerăbdare.

Îl găsisem sprijinit de trunchiul unui copac, dând energic din picioare în așa fel încât frigul să nu-i învăluie tălpile. Era îmbrăcat în negru din cap până în picioare, iar eșarfa groasă din jurul gâtului său îmi spunea că brunetul mă aștepta de ceva vreme.

— Max! îi atrăsesem atenția asupra mea în timp ce mă apropiam de el cu pași micuți, lăsând zăpada să scârțâie puternic sub talpa bocancilor mei. Doar câteva ciori și voci de copii mici răsunau printre copacii goi și uscați, lăsând loc unui șuierat solemn să treacă printre noi.

Se desprinsese de trunchiul copacului și făcuse doi pași mari către mine, dominându-mă cu înălțimea sa. Abia ajungeam cu bărbia în dreptul umărului său, iar o pereche de tocuri mi-ar fi prins bine dacă nu eram într-un parc. O urmă de zâmbet reținut îi cuprinsese chipul și se aplecase cât să-mi cuprindă ochii cu ai săi, diminuând distanța dintre noi.

— Aproape că am înghețat aici! se plânsese cu o urmă de zâmbet pe buzele sale rozalii, căutând ager ceva pe chipul meu. O urmă de tristețe sau furie, ba chiar poate și neliniște, însă avusesem grijă să le ascund bine de tot în adâncul sufletului meu și lăsasem o privire caldă să se scalde în ochi mei.

— Dar mâinile tale sunt de doua ori mai calde decât ale mele, Maximilian! îl tachinasem fără să-mi dau seama, făcându-l să scape un zâmbet inocent, dar și masculin. Era frumos, în lumina rozalie a soarelui de iarnă, britanicul cu părul brunet și ochii albaștri îmi părea desprins dintr-un basm! Îi lipsea o trenă lungă și un cal, iar undeva departe un castel.

— Ești un sloi, Fedra! Ți s-a mai spus? păstrase tonul amuzant al discuției în timp ce își trecuse degetele mâinii stângi printre ale mele. Dacă obrajii mei nu ar fi fost rozalii de la frig, probabil ar fi realizat cât de tare mă intimidează gesturile lui.

Îmi era teamă că aveam să îl rănesc, că aveam să îi contaminez puritatea și inima caldă cu otrava care plutea în Palat.

— Sunt? Mă răniți profund, domnule Fernsby! imitasem o expresie teatrală și dădusem să o iau la pas, însă brunetul îmi apucase încheietura gentil, trăgându-mă în brațele lui.

— Hmmm, ți-am spus că ai arătat superb ieri? își lipise buzele de urechea mea rece, lăsându-și vocea să se joace cu inima mea. Deși, să fiu sincer, trebuie să recunosc că nu mă încântă concurența, adăugase chicotind în timp ce îmi înconjurase talia cu brațele lui.

— Încercați să mă cuceriți, domnule Fernsby? trecusem la a-l tachina, știind că trebuia să-l țin departe de subiectele mult prea serioase.

— Mhm, domnișoară Kondrat! Funcționează? vocea lui masculină, pe jumătate răgușită vibrase în tot organismul.

— Poate?

Izbucnisem amândoi într-un râs contagios, după care o liniște dureroasă se așternuse peste tot parcul.

— Max, nimeni nu mă privește apreciativ în sala aceea. Suntem niște bucăți de carne inaccesibile pentru ei, atât! mă rotisem cât să ajung cu fața spre el, găsindu-l încruntat.

— Nu vorbi așa! mă certase hotărât în timp ce ridicase mâinile noastre împreunate, lăsând un sărut apăsat pe pielea mea uscată. Rezistasem cu greu nevoii de a închide ochii si de a mă bucura de senzație, căci inima deja îmi juca feste.

— Ești sigur că merită toată chestia asta?

Orice trăsătura de pe chipul londonezului înghețase când mă auzise, iar eu eram sigură că atinsesem o coardă sensibilă.

— Chestia fiind relația noastră? întrebase reticent, capturându-mă în ochii săi de un albastru aproape intens.

— Da, Maximilian? Crezi că merită tot efortul tău de a fi aici în fiecare seară? Ca mai apoi să sfârșești aruncând o privire în direcția mea?

Mă rănea să îi pun astfel de întrebări, să îi tulbur bucuria de a fi împreună și să îl fac să aibă dubii în privința mea. Nu fusese învățat să trăiască într-un astfel de mediu toxic, dar iată-ne aici! Cu mine experimentase trăiri peste care nici n-ar fi crezut că poate.

— Da, Fedra! Mi-aș da și ultimele puteri să te pot vedea pentru câteva clipe, să mă asigur că ești bine. În relația asta nu e vorba despre ce e bine pentru mine sau pentru tine, e vorba despre noi doi! Ne face bine să ne ținem de mâini chiar și în frig, pentru câteva secunde.

Mă găsisem dând din cap în sens negativ, simțind că își ascunde adevăratele sentimente doar pentru a mă mulțumi pe mine.

— Maximilian, totul e atât de complicat. Uită-te la mine, trebuie să te aduc în cele mai sălbatice parcuri din oraș ca să ne putem vedea, te expun zilnic unor riscuri imense doar pentru a împărți câteva clipe. E vina mea că ești nevoit să treci-

Îmi tăiase șirul imens de nemulțumiri cu un sărut atât de apăsat încât mă prinsesem de gulerul paltonului său pentru a mă echilibra. Mă găsisem răspunzându-i înapoi atât de stângace încât obrajii mai căpătaseră o nuanță de roz. Aveam să ajung precum o sfeclă la final de zi! Se desprinsese puțin cât să ne ofere spațiu de respirat, iar degetele de la mâna dreaptă trecuseră prin părul meu atât de ușor, precum o briză de aer rece.

— M-am îndrăgostit de tine în văgăuna aceea, Fedra! Îți promit că voi lupta pentru noi până când vei fi liberă să pleci de aici! îmi apucase bărbia cu degetele sale, ghidându-mi privirea cu a sa în așa fel încât să ne putem privi de aproape.

— Nu putem lupta împotriva lor, Max! lăsasem frica să iasă la suprafață, atragând atenția londonezului. Nu știi de ce e capabil Fedorov, crede-mă!

— Ei sunt responsabili pentru brațul tău? se încruntase teribil de tare, căutându-l prin paltonul meu. Cine ți-a făcut asta, Fedra?

Îmi plecasem privirea în jos, sperând că nu avea să exercite presiuni asupra mea, însă londonezul nu mă lăsase să scap fără să ofer un răspuns.

— Nu ai de gând să îmi spui? insistase cu blândețe, apropiindu-se cu buzele de ale mele într-atât de tare încât am crezut c-am să leșin.

— Promiți că mă vei asculta și nu vei acționa în vreun fel care să te pună în pericol?

Maximilian își închisese ochii preț de câteva secunde în semn de iritare, însă de îndată ce lăsase albastrul ochilor săi să scânteie, calmul său caracteristic era, din nou, la suprafață.

— Mă forțezi să stau cu mâinile în piept si să aștept, Fedra! În timp ce tu ești ce? Înjosită în toate felurile? Poate chiar ucisă pentru că li s-a părut distractiv!

Își smulsese mâna din a mea și trebuie să recunosc că se simțise de-a dreptul dureros când mă desprinsese de trupul său. Îl observasem în liniște cum își trecuse mâinile de nenumărate ori prin păr, în încercarea de a se calma. Știam că ar fi întins mâna spre o țigară, îl văzusem fumând în primele sale seri aici, însă acum se abținea de dragul meu.

— Te rog, Maximilian! Nu te îngrijora pentru mine!

— Desigur că o fac! Nu știu nimic din viața ta, Fedra! Știu doar că ești înconjurată de atâtea obstacole încât nu pot ajunge la tine.

— Persoana care m-a accidentat locuiește în bloc cu mine. E un vecin cu apucături de stalker, Artyom îl știe prea bine!

Londonezul îmi apucase mâna în a sa, lăsând loc aceleiași expresii dure să îi imbratiseze trăsăturile.

— Sergey Karmushev e numel-

— Omul care e pe toate paginile din ziare? întrebase curios în timp ce părea să caute ceva în mintea sa.

— Chiar el.

— De ce naiba ar locui într-o asemenea clădire dacă are atâția bani la dispoziție? Fedra, psihopatul  ăsta a făcut cumva o obsesie pentru tine?

— Dă-l naibii, Max! Am obosit să se tot vorbească despre el! murmurasem în șoaptă, urmând să fac una din cele mai curajoase mișcări ale mele.

Îl oprisem pe londonez din a vorbi, astupându-i buzele cu ale mele într-așa fel încât să pot opri discuția. Londonezul care îmi furase inima cedase imediat, lăsându-și mâinile să se odihneasca pe șoldurile mele cât timp preluase conducerea.

— Va regreta tot ce ți-a făcut! declarase când se rupsese din sărut hotărât. Ar trebui să repetam asta în fața blocului în care locuiești! sugerase cu un zâmbet masculin în colțul buzelor sale umflate.

— Să repetăm ce?

— Săruturile din după amiaza asta, iubire!

Ora petrecută în parc se simțise precum zece minute, însă nevoia de a ne întoarce fusese mai presus decât confortul găsit în brațele celuilalt. Nu-l mai sunasem pe Artyom, ci mă urcasem într-un autobuz care să mă ducă mai aproape de casă.

Maximilian
Crezi că reușești să îmi acorzi câteva clipe în seara asta?

Inima îmi sărise o bătaie când citisem mesajul său. Îi sporisem insecuritatea cu temerile mele și-l făcusem mai atent la tot ce levita în jurul meu.

Poate că era greșit sau imatur, însă dacă bunica n-ar fi fost în grija mea, l-aș fi luat de mână și aș fi fugit cu el oriunde aș fi văzut cu ochii. Îmi oferea o bucățică din liniștea și fericirea la care am tot visat în ultimii ani. Doar vina că nu îl tratez în același fel trona apăsat asupra mea.

Fedra
Sper.
Nu te-ai săturat de mine?

Maximilian
Niciodată, Fedra.
Îmi e dor de tine!

Drumul înapoi spre palat fusese scurt și anevoios din pricina traficului de vineri seara. Îmi repetasem ideile principale în minte cât Artyom fuma neliniștit în dreapta mea, trăgând de volan ici și colo. Securitatea minimală din seara aceasta îmi atrăsese atenția, căci la intrare nu erau decât doi băieți noi, iar la recepție și pe holuri nu părea să fie nimeni.

Ajunsesem în grabă la vestiare, unde rochiile și costumele negre erau agățate la vedere de aceleași dulapuri vechi.

— Nu este niciun eveniment astăzi? Konstantin ne întrebase de îndată ce apărusem în încăpere, trecând peste zorgănitul deranjat al balamalelor.

— În Secunda, avem seară de teatru! tot rusul vorbise de lângă mine în timp ce își dezbrăca hainele. Julia își lăsase privirea asupra mea, arătând calmă și pasivă.

Doar eu eram singura persoană agitată în încăpere, conștientă că aveam să deschid cutia pandorei în fața lui Jonathan Moore. Îmi tremurau mâinile, iar simpla sarcină de a descălța pantofii mi se păruse imposibilă.

— Hm, cred și eu că nu le mai arde de petreceri după cea de zilele trecute! Konstantin rânjise mulțumit în timp ce-și trecea brâul de mătase peste betelia pantalonilor.

Fedra, ai o rochie de îmbrăcat!

— Un om important de al lor a fost umilit în cele mai urâte feluri, până la urmă! Julia intervenise și ea, trăgând de rochia neagră.

— O merită! cei doi gardieni vorbiseră simultan sub privirile noastre dezaprobatoare.

— Nu poți să faci așa ceva, Artyom, Konstantin! îi certasem furioasă în timp ce luasem rochia în mâini. Toată lumea se ridicase de pe scaunele vechi și se rotise cu spatele, oferindu-mi intimitatea minimală de care aveam nevoie.

— Ai uitat ce ți-a făcut! Voi, femeile, aveți o latură sensibilă pe care n-o arătați când trebuie! șatenul se hotărâse să se certe cu mine numai decât.

— Nu e vorba despre mine!

— Jonathan Moore e iadul pe pământ, Fedra! Nu a acceptat niciodată superioritatea lui Sergey, iar când asistenții lui au suferit din cauza lui, și-a depășit toate limitele.

Glasul lui Konstantin, jos și răgușit căpătase o nuanță de sumbru. Părea să-l cunoască cel mai bine pe americanul misterios, însuși el replica o parte din Jonathan.

Vorbea rar, dar destul.
Avea un suflet bun, dar o carapace tare și rece.

— Și de ce stăm aici, discutându-i alegerile lui Jonathan? o auzisem pe Julia în spatele meu și mai apoi îi simțisem vârfurile degetelor trecând peste pielea spatelui meu în timp ce îmi strângea corsetul.

— Pentru că trebuie să fim o echipă, chiar dacă nu suntem de acord unii cu alții. Sergey a plătit prețul nesăbuinței sale, însă noi s-ar putea să fim cei care culeg laurii furiei sale, Konstantin justificase scurt cu glasul său stern.

— Nu Jonathan, după cum am tinde să credem.

Mă încruntasem teribil la auzul vocii lui Artyom. Glasul acela amar care presura durere în urma lui, care presimțea un pericol iminent, iar în acea clipă l-am simțit și eu.

— Artyom, tu știi ceva ce ar trebui să ne fie comunicat?

— Din păcate nu.

Tocurile noastre cui și încălțările băieților răsunau atât de ascuțit pe holul de marmură încât îmi venea să îmi așez mâinile peste urechi. Ecoul era insuportabil, însă ușa biroului lui Moore apăruse în plan la momentul potrivit.

Băieții, conform codului de conduită, intraseră primii în birou. Pentru prima dată tocurile cui îl aduseseră pe Jonathan înapoi în lumea noastră. Biroul lui era plin de documente, iar privirea pierdută în spațiu.

— Bună seara, domnule Moore! Vă stăm la dispoziție! Konstantin vorbise pentru noi toți, atragând privirea enigmatică a americanului asupra noastră. Mă privise de sub genele sale negre, lăsându-și privirea să alunece pe brațul lovit ca și când s-ar fi asigurat că totul se vindecă.

— Vom primii invitații în sala Secunda. Julia și Konstantin, la recepție până la 21:00. Artyom, te rog să duci domnului Fedorov documentele următoare! Te vei întâlni cu domnișoara Kondrat în fața teatrului pentru a face înregistrările de rigoare.

Rezumase totul pe scurt, concis și cu o seriozitate cum nu mai observasem de mult la el. Îmi pierdusem curajul de a mai discuta cu el și pornisem fără tragere de inimă în urma colegilor mei, apreciind că era mai bine să stau deoparte astăzi.

— Fedra, un cuvânt, te rog! am jurat că aș fi putut să îngheț când i-am auzit vocea mormântală lovindu-mi spatele.

Noroc că purtam rochia mea neagră care îmi trecea de genunchi și îmi ascundea orice formă a corpului, tăind astfel din atenția dedicată fundului meu.

— Desigur!

Îl prinsesem pe Artyom zâmbind minimal în direcția mea și mă întorsesem pe călcâie, găsind aceași încăpere cu pereți vișinii și lumânări din ceară albă care pătau suportul din sticlă pe care erau aranjate. Obscuritatea încăperii îi oferea o nuanță oarecum sumbră, dar și familială, aproape călduroasă.

Îi privisem degetele lungi și osoase cum cuprindeau rând pe rând teancurile de documente, căutând să le aranjeze într-o oarecare măsură. Mai făcusem doi pași mărunți, simțind norul de furtună care plutea deasupra capului lui Moore.

— A... încercat să te mai contacteze? întrebase reticent și atât de lent încât îmi luase câteva clipe bune să înțeleg la cine se referă.

Sergey.

— Desigur că da. Cu toată aprecierea, nu cred că soluția dumneavoastră rezolvă vreo problemă.

Deschisesem cutia pandorei. Își ridicase sprâncenele în ceea ce mi se părea indignare pură și lăsase stiloul să-i cadă din mână, deși știa prea bine că îi pătase documentul pe care îl studia dus pe gânduri. Își frecase bărbia cu degetele și se lăsase pe spătarul scaunului, rezervând loc pe chipul său unei nemulțumiri clare.

— A încercat să-ți vorbească? îmi ignorase remarca în timp ce privea încă în neant.

— A venit la ușa apartamentului meu și a vrut să intre. Din fericire, Artyom era cu mine!

Brunetul cu ochi albaștri își trecuse mâinile prin păr, intensificând tensiunea din aer.

— Va accepta mai devreme sau mai târziu realitatea. Îi trebuie timp, ce-i drept!

— Era nevoie să denigrezi un om, Jonathan? Bunica lui e atât de în vârstă și nici nu a putut să scoată o vorbă când a văzut toate ziarele cu nepotul său în ipostaza aceea!

— Era. Consider-o ca parte din soarta lui, domnișoară Kondrat. Uiți ce a putut să îți facă! ridicase glasul și în momentul imediat următor era în picioare. Ocolise biroul cu viteză și venise în fața mea, îmbrăcat pe deplin în negru.

— La naiba, Jonathan! Tu mereu faci după cum îți place și ne lași să tragem consecințele! ridicasem vocea cât să ajung la nivelul său, lăsându-l mai încruntat decât fusese adineauri.

— Du-te și ia-l în brațe, atunci! Hai! mă ironizase cu vocea sa impunătoare, tăind distanța dintre noi cu încă un pas. Spune-i mersi pentru că te-a lovit și te-a tratat precum o păpușă pe care o folosește când vrea el, apoi poți să-l și consolezi. Eventual poți să îl și săruți! Merită, nu?

Am simțit că sângele îmi clocotește îmi vene când am auzit ultima parte din discursul său. L-aș fi plesnit atât de tare încât să-și scoată prostiile din cap, însă m-am abținut.

— Ești lipsit de umanitate, Jonathan Moore! i-am reproșat pentru ultima dată, pregătindu-mă să ies din încăperea care mă sufoca.

Îl auzisem râzând precum un dement, iar ecoul glasului său îmi dăduse fiori pe șira spinării.

— Nu m-am gândit la siguranța ta, domnișoară Kondrat? De atâtea ori am intervenit, deși era în defavoarea mea, nu numai pentru tine, cât și pentru echipa din care faci parte. Bănuiesc că asta e răsplată pe care o primesc, nu e ca și cum aș fi făcut-o ca să primesc ceva. Dar pune în balanța de cine te îndoiești, Fedra, și înțelege că cei care fac rău sunt cei care sunt iertați mereu.

Am ieșit din încăpere înainte ca lucrurile să se precipite mai tare, căci americanul părea că are mai multe de spus. Imediat ce am închis ușa grea în urma mea, am auzit un zgomot puternic, urmat de sunetul unor cioburi lovindu-se unele de altele.

Mă găsisem singură în holul întunecat și senzația stranie de frică alergase din nou pe pielea mea. Trebuie că era senzația amară căpătată în urma discuției cu Moore, căci altceva nu puteam bănui. Îmi trecusem mâinile peste rochia cutată și în secunda imediat următoare simțisem o mână după gâtul meu și o cârpă umedă care îmi astupase gura și nasul.

J O N A T H A N M O O R E

Trecuseră aproape trei minute peste ora nouă iar sala era pe jumătate goală, întreaga echipă de asistenți, cu excepția lui Artyom, era de negăsit, iar invitații mei zăceau deja indignați pe locurile lor. Aruncasem un zâmbet asigurator și murmurasem câteva scuze goale în așa fel încât să le potolesc nevoia de reproșuri, deși simțeam că explodez pe dinăuntru.

Artyom venise în grabă dinspre holul imens, respirând apăsat și cu sacoul descheiat. Nu-mi plăcea ce citeam în ochii lui, dar nu aveam timp să îmi vărs supărarea asupra nimănui.

— Gardienii de la intrare nu i-au văzut să plece, iar toate ieșirile din spate sunt încuiate, domnule Moore. În vestiar, toate hainele lor sunt încuiate în dulapuri.

La naiba!

Aș fi vrut să-mi mai pese despre invitații din sală sau de faptul că nimeni nu făcuse prezența și nu le înmânase onorariile. În schimb, îmi găsisem palmele scăldându-se într-o transpirație rece în timp ce aruncam o privire spre sala mai mult goală decât plină.

Fedorov și întreaga lui familie erau în primele rânduri, o premieră chiar și pentru mine. Aveau câțiva invitați pe lângă ei, însă erau surprinzător de tăcuți și liniștiți. Ah, nu presimt lucruri bune pentru seara aceasta!

— În regulă! Evenimentul stă să înceapă și te vreau lângă ușă. Dacă apar în timpul evenimentului, te rog să îi primești în sală!

Blondul își plecase capul în sens afirmativ și își ocupase poziția de îndată, iar eu mă văzusem nevoit să fac cu mâna către oamenii care se ocupau de partea tehnică pentru a începe momentul artistic.

Nu mai aveam chef de nimic și simțeam că mintea îmi fuge în atât de multe locuri încât nu mai eram coerent în ceea ce gândeam.

Coborâsem în marea de întuneric și mă așezasem în primă linie, sceptic cu privirea la întreaga liniște din încăpere, la lipsa de reacție a Fedorovilor.

— Vă rog să scuzați întârzierea, am întâmpinat câteva probleme tehnice! șoptisem în direcția lui Maximilian Fernsby și a tatălui său, care revenise și pentru seara aceasta.

— Totul este în regulă? Maximilian întrebase cu o urmă de scepticism, privind în jurul meu ca și când se aștepta să mai găsească pe cineva în întuneric.

— Lucrăm la problemă, însă cred că putem începe, menținusem tonul asigurator deși simțeam cum agitația din interiorul ajungea punctul culminant.

Unde naiba fugiseră?

Ah, Fedra! O să-ți petreci toată săptămâna în palatul ăsta și poate o să te înveți minte să nu mai faci doar cum vrei tu!

Înainte ca luminile să cadă în întuneric, îl prinsesem pe Fedorov cu ochii asupra mea, portretizând un aer de bucurie care plutea în jurul lui. N-am putut să ignor sentimentul de neliniște care îmi trimitea fiori pe șira spinării și m-am rezumat la a mă așeza pe un scaun, conștient că seara asta ratată nu avea să se șteargă ușor din mintea mea.

Jumătate din invitați lipseau cu desăvârșire, echipa mea de asistenți dispăruse în neant, invitații mei erau pe jumătate iritați, iar eu nu știam ce să fac de unul singur.

Un bărbat îmbrăcat din cap până în picioare într-un costum din catifea albastră apăruse în lumina puternică a reflectorului, prezentând pe scurt momentul artistic la care urma să fim prezenți, atragând atenția tuturor.

Ropotul sonor de aplauze mă târâse afară din gândurile mele și în momentul imediat următor, catifeaua groasă de culoare roșie începuse să se miște înspre lateralele scenei, lăsând la vedere o mare de întuneric.

Îmi bătea inima ca la maraton, deși știam că nu avea să se întâmple nimic extraordinar, așa că mă întinsesem spre sticla de apă de pe scaunul de lângă mine.

Prima gură de apă se simțise rece ca gheața, iar când ochii mei fugiseră spre scena acum luminată, întreaga mea viață îmi trecuse prin fața ochilor într-o secundă.

Mi se înfundaseră urechile, totul devenise un spațiu mut și antifonat. Nu știu ce am făcut cu sticla de apă sau cum m-am mișcat înspre scenă, însă îmi amintesc fețele oripilate ale invitaților mei, nepăsarea Fedorovilor și pașii grăbiți ai lui Artyom înainte de a trage cortina.

Auzeam doar respirația mea adâncă și un sunet ascuțit torturându-mă în timp ce mâinile mele căutau agitate printre cele trei trupuri aruncate în derivă pe scenă.

— La naiba! mă auzisem vorbind în timp ce apucasem bucata de sfoară din jurul încheieturilor lui Konstantin. Reacționase și părea că era pe punctul de a-și reveni, însă Fedra și Julia erau inconștiente.

Cortina greoaie se mișcase undeva în colțul ochilor mei și mă întorsesem speriat, găsindu-l pe Maximilian venind înspre mine.

— Domnule Fernsby, vă rog să vă întoarceți în sală! vorbisem printre gurile de aer pe care le inspiram forțat în timp ce mă chinuiam să le desfac nodurile. Nu cred că mai trecuseră câteva clipe până ni se alăturase și Artyom.

Konstantin scăpase primul de frânghiile groase care săpaseră în încheieturile lui până la sânge și fusesem cât pe ce să mă ocup de Fedra, însă londonezul mi-o luase înainte. Artyom se ocupa de Julia, însă ochii mei nu se puteau desprinde de Fedra, de felul în care Maximilian o întorsese cu grijă în așa fel încât să nu-i blocheze orice modalitate de a respira și împrumutând cuțitul gardianului lor, îi desfăcuse frânghiile.

Simțeam nevoia bruscă de a-l da la o parte și de a o ascunde de ochii lui, de a o lăsa să-și revină în liniște.

Interacționaseră de atât de multe ori la începutul venirii mele încât aproape aș fi spus că se petrece ceva între ei, însă am renunțat la idee. Fedra Kondrat cunoaște prea bine ce se întâmplă în palat și știe că o astfel de interacțiune ar aduce pedeapsa supremă pentru ambii.

— Fetele sunt încă inconștiente, trebuie să le vadă un medic cât mai curând posibil! vocea lui Artyom explodase în timpanele mele, aducându-mă cu privirea asupra lui Konstantin, din nou.

Își deschisese ochi, însă nu părea să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său, motiv pentru care îmi permisesem să sper că fetele aveau să fie bine.

F E D R A   K O N D R A T

— Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?

Vocea moale și răgușită a lui Jonathan Moore deranjase liniștea confortabilă în care zăcusem în ultima oră. Îmi deschisesem ochii mai devreme decât se trezise propria conștiință și până mintea mea căpătase un sens al realității, privisem în gol.

O înțepătură usturătoare mă lovise în umărul stâng și curând, toată ceața în care păruse că zac se risipise. Eram în biroul lui căptușit cu catifea vișinie și mă chinuiam să focusez candelabrul vechi și lumânările lungi și albe.

— Mă recunoști? se aplecase cât să ajungă la nivelul meu, lovindu-mă cu o privire moale, încercănată.

Vedeam câteva siluete masculine în fundal, însă nu aveam puterea de a mă întreba cine sunt.

— Domnule Moore, va fi absolut necesar să lăsăm domnișoară să asimileze mediul în următoarele 10 minute. Aveți încrederea că va fi coerentă cât de curând!

Coerentă?

O durere săgetătoare îmi traversase capul și mă găsisem închizând ochii forțat, scrâșnind din dinți cu o putere de care nu mă simțeam capabilă.

— Fedra, deschide ochii! vocea caldă și moale mă scosesem din minți și singura reacție de care mă simțisem capabilă fusese aceea de a strânge pleoapele la maxim.

Îmi ardeau ochii și capul cu atâta putere încât mi-a trecut prin minte că s-ar putea să mor în orice clipă.

— N-ar trebui să sunăm la un spital în caz că situația ei devine mai gravă? o altă voce joasă, cu un accent diferit îmi ajunsese în timpane, iar vârtejul din capul meu se sfârșise imediat.

Londonezul.
Maximilian al meu...

Totul se calmase brusc și mă abținusem din a mai face vreun gest anume, deși aș fi vrut să-mi deschid ochii și să-l caut pe brunetul cu ochi albaștri.

— Nu va fi nevoie, vocea primului străin răzbătuse în timpanele mele, lăsându-mă stoarsă de puteri. Simțeam un strop de transpirație căutându-și drumul pe gâtul meu și brusc, mă întrebam ce haine purtam pe mine și cum arătam în fața ochilor lor.

Pantofii lui Moore se auzeau precum trosnetul lemnelor cuprinse de flăcări, făcea plimbări repetate în timp ce discuta cu siluetele întunecate din spatele încăperii.

Ah, vrea să-mi deschid pleoapele care îmi ard ochii cu desăvârșire.

Trecuseră alte minute agonizante până o stare de liniște îmi relaxase durerea din mușchi și mă ajutase să deschid pleoapele. Zărisem ochii albaștri ai lui Jonathan și figura îngrijorată a lui Artyom și a Juliei.

— La o parte! brunetul le ordonase aspru în timp ce îi simțisem mâna cuprinzând-o pe a mea în așa fel încât să mă ajute să mă ridic. Primul lucru pe care l-am văzut au fost genunchii mei mov, un șir de sânge vișiniu curgând spre încheietură și un Maximilian absolut neutru după masa care ne separa.

Aș fi vrut să fiu în brațele lui, la adăpost de toată lumea din nenorocitul ăsta de palat, dar nu puteam. Eram terifiată și curioasă, în același timp, de prezența lui atât de apropiată de Moore.

— Fedra, înțelegi unde ești? mă întrebase din nou, căutând în ochii mei ceva ce nu puteam înțelege.

— Mhm, murmurasem ușor. Sunt în biroul dumneavoastră, domnule Moore! șoptisem aproape acru numele său, iar americanul nu întârziase în a înțelege gestul meu.

Îmi lăsase mâna în pace și se depărtase ușor, având grijă să-și mențină ochii asupra mea pentru câteva clipe.

— Domnule Fernsby, mulțumesc pentru ajutorul dumneavoastră! Artyom vă va conduce înspre receptie și alături de domnișoara Nikolaeva, vă veți putea programa alături de mine pentru o discuție cu domnul Fedorov, după cum ați cerut!

Înghețasem pe loc, neînțelegând nici ajutorul și implicarea lui Maximilian în treburile Palatului. Fusesem nevoită să-mi mușc obrazul pentru a nu-l privi și nici mustra pe londonezul de lângă ușă. Aveam să stârnim dubii.

Privirea fulgerătoare a americanului mă regăsise instant, iar un rânjet instant se întipărise pe buzele lui.

— Și eu vă mulțumesc! răspunsul său simplu fusese ignorat de Moore care își smulsese o țigară în grabă cât cei doi colegi ai mei îl ghidau pe londonez spre recepție. Ușa bubuise în urma lor și liniștea devastatoare mă învăluise precum o pătură groasă.

— Deci, domnișoară Kondrat, ai idee să-mi spui cine a binevoit a te aduce într-o astfel de stare? mă luase peste picior cu un glas absolut insensibil și răutăcios, așteptând să mă supun lui. În mâna dreaptă avea țigara fumegândă și cu dreapta se sprijinea de biroul său masiv.

— Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar în afară de o cârpă roșie, nu am avut posibilitatea de a vedea altceva, domnule Moore.

— Mhm, la fel ca în cazul colegilor tăi.

Își ridicase privirea din pământ și se apropiase de mine, căutând ceva în ochii mei. Când își sprijinise mâinile de patul improvizat, prinzându-mă între brațele lui, inima îmi sărise o bătaie.

Bănuia ceva.

— Fedra, tu ce părere ai despre Maximilian Fernsby?

Schimbase subiectul ager, respirându-mi aer cald pe propria-mi bărbie. Mirosea a trandafiri și a iarnă, iar părul său semi ondulat îi cădea în dezordine pe frunte, evidențiind ochii care păreau mai degrabă două bucăți de gheață.

— Nu mi-am format nicio idee, domnule Moore! Nu este de datoria mea să mă intereseze invitații dumneavoastră!

Mă prinsese în ochii lui cu atâta putere încât realizasem foarte târziu că distanța dintre noi era ilegal de mică.

— Jonathan, Fedra! Pentru tine sunt Jonathan! felul în care se impunea acum în fața mea mă trimisese cu gândul la Maximilian. Ceva se trezise în american și nu avea să se liniștească decât cu propria mea confirmare.

— Nimic? Nicio idee? insistase în timp ce înaintase puțin către urechile mele. La naiba!

Mă găsisem înghițind în sec și strângând capetele patului cu mâna pentru susținere.

— Așa să fie, Fedra! Dacă aflu contrarul, o să stârnesc iadul pe pământ atât pentru tine, cât și pentru el!

Se depărtase într-o clipire și plecase din sală fără ca măcar să se mai uite odată pe biroul său.

Artyom mă adusese acasă la miezul nopții. Eram moale precum o legumă uitată prea mult timp în frigider și îmi luase aproximativ 20 de minute să urc scările cu el până la apartamentul bunicii. Artyom nu scosese nici măcar trei cuvinte lângă mine, iar acest lucru nu putea să însemne decât că ceva se întâmplase cu el. Îi spusese Jonathan ceva?

Plecase grăbit după ce aruncase o scuză despre mama sa care îl aștepta acasă și mă lăsase în apartamentul bunicii, care se dusese la culcare de mult. Capul îmi bubuia de durere, însă cauza nu era substanța care îmi fusese injectată în braț, ci stresul că Max se băgase adânc în ceva ce nu trebuia.

Mă așezasem pe muchia patului din camera mea și așa îmbrăcată cum eram, apucasem telefonul și îl sunasem pe bărbatul cu ochi albaștri care îmi tulbura inima și liniștea.

Trei tonuri lungi. Și alte trei. O încercare nereușită după alta.

Jumătate de oră mai târziu eram cu mâinile împreunate sub bărbie, rugându-mă din plin ca Maximilian să se răzgândească și să nu mai intre în contact cu Fedorov.

Jonathan avea să îi distrugă viața dacă la urechile lui ajungeau si cele mai mici bârfe despre mine și el. Cât despre mine, probabil aveam să sfârșesc aruncată de la vreun balcon, fără ca cineva să afle ce mi se întâmplase.

Oboseala și grija care îmi storcea ultimul strop de energie din organism mă făcuse să adorm îmbrăcată. Dimineață mă trezisem cu mascara întinsă sub ochi, puloverul pe mine și telefonul sunând.

Nu cel personal. Telefonul lui Jonathan Moore.

Nu știu cum reușisem să îl dau pe silențios, însă mă bucurasem că nu avea să mai trezească pe nimeni din casă.

— Să te ia naiba, Jonathan! Nu vreau să îți mai văd mutra!

Pe la prânz apărusem în bucătărie, însă fusesem luată prin surprindere de prezența lui Artyom si a bunicii la masă. Blondul se ridicase precaut de la masă, privindu-mă ca si când se pregătea să îmi spună ceva important.

— Bună?! salutasem îngrijorată, neînțelegând ce se întâmplă. Îmi strânsesem puloverul în jurul abdomenului și înaintasem către masa din lemn acoperită cu o față de masă din mătase pe care zăceau trei căni cu ceai.

— Artyom era prin preajmă și mi-a adus niște portocale, bunica vorbise cu glas blând în timp ce își îndreptase bluza elegantă pe care nu o mai purtase de ceva vreme. Pe semne că mergea, din nou, la prietenele ei din bloc. Vă las să vorbiți!

Îmi plecasem capul în sens afirmativ și zâmbisem scurt către ea, câștigând o îmbrățișare călduroasă care îmi făcuse sfertul de zi mai bun.

— S-a întâmplat ceva? mă așezasem cu atenție pe scaunul din fața lui, simțindu-mă extraordinar de obosită. Reușisem să beau doar o gură din ceaiul fierbinte, căci privirea lui Artyom era insuportabilă.

— Arăți de parcă n-ai dormit aseară! Te simți rău... după tot ce s-a întâmplat aseară? spațiul lăsat între cuvinte se simțise apăsător și realizasem că rusul din fața mea se simțea vinovat.

— Mhm! murmurasem cu greu o interjecție în timp ce îmi treceam degetele peste pleoapele închise.

— Poate ar trebui să-l contactăm pe Jonathan și să îi cerem câteva zile libere ca să îți revii! venise imediat cu ideea, însă sugestia lui nu fusese tocmai ce voiam să aud.

— În niciun caz!

— De ce nu, Fedra! Erai cât pe ce să mori și eu n-am putut să mișc un deget ca să te ajut! își lovise palmele de masă, făcând cana din dreptul lui să vibreze.

— N-ai fi avut de unde să știi, Artyom! Mai mult, ai fost primul care m-a ajutat, din ce a povestit Jonathan!

Gardianul din fața mea își oprise mâna în păr și mă privise de sub sprâncene, clar preocupat de ceva ce părea să îi stea în minte.

— Știi că primul care a sărit să îți dezlege încheieturile a fost Maximilian? E ceva ce nu-mi spui despre el, Fedra?

Îmi simțisem gâtul arzând și preferasem să iau o gura din ceaiul fierbinte decât să vorbesc. Trebuia să ii spun, eram conștientă că nu mai puteam menține secreta relația dintre mine și londonez, era nevoie de mai multe persoane pentru a face asta.

— Fedra! Artyom insistase cu vocea încă blândă, întinzându-și mâna ca să o acopere pe a mea. Poți să-mi spui orice! Am împărțit atâtea în ultimul an.

— Eu și Max suntem împreună! am recunoscut în timp ce l-am privit în ochi.

Aș fi putut spune că Artyom văzuse o fantomă în fața ochilor, însă nu eram decât eu. Încercase să scoată câteva cuvinte pe gură, însă nu reușise.

— C-cum și când? se încâlcise în cuvinte în timp ce mâna lui îmi cuprinsese degetele.

— Ne-am cunoscut la recepție în seara atacului, iar lucrurile au tot evoluat între noi.

Artyom luase o gura din ceaiul său cu mâna liberă în încercarea de a procesa vestea dată de mine.

— La naiba, Fedra! Dacă cineva află, o să îți găsești sfârșitul! insistase în timp ce îmi strângea mâna.

— Nu îmi este teamă pentru mine, ci pentru Maximilian! Moore bănuiește ceva și cred că se datorează intervenției de aseară!

— La naiba! Fedra, n-o face pe temerara care luptă pentru iubire! Știu că Maximilian Fernsby e un bărbat de treabă și că nu are de a face cu familia Fedorov, dar trebuie să gândești pentru tine!

— Artyom, dacă te-aș pune în aceeași situație, însă ar fi vorba de Amelie, te-ai putea comporta în cel mai egoist mod? Pun pariu că ți-ai da și viața dacă ar trebui.

Tăcuse preț de câteva clipe, iar când se decisese să vorbească, o făcuse cu greu.

— Probabil că da. La naiba, o să te ajut de fiecare dată când îmi ceri ajutorul, numai să o faci! mă amenințase cu zâmbetul pe buze.

Zâmbisem ușurată și îi strânsesem degetele, gândindu-mă la Amelie și la dispariția ei bruscă din echipă.

— Trebuie să aflăm ce se întâmplă cu Amelie cât mai repede, Artyom. Mă sperie îndepărtarea ei din echipă, nici Fedorov și Moore nu au explicat statutul ei.

— Moore îți spune mai multe, ar fi important să aduci subiectul în discuție, Fedra!

— Nu acum! negasem de îndată, având în minte imaginea americanului din biroul său. Făcuse imposibilul și își ascunsese furia, însă dacă ar fi exteriorizat-o asupra mea, probabil aș fi fost sub pământ.

— Desigur, Fedra! Va trebui să ne bazăm pe el dacă vrem să ne menținem în siguranță până la final. Deja circulă zvonuri cum că Jonathan ar face presiuni să rămânem doar în echipa lui.

O urmă de speranță crescuse în interiorul meu, însă mă păstrasem vigilentă la jocurile și realizările lui Jonathan.

— Greu de crezut!

— Ar fi un miracol, Fedra! Nu cred că rezist sub Fedorov mai mult de câteva zile, probabil o să o iau razna și o să sar de bunăvoie de pe acoperișul palatului ăstuia nenorocit.

Crăciun fericit alături de cei dragi! Moșul a întârziat puțin, însă compensează cu un capitol lung. 😅🥰