FEDRA   KONDRAT

Julia încerca să șteargă urmele rujului testat pe podul palmei, ținând în cealaltă mână o sacoșă cu dulciuri pentru ea și soțul ei.

— S-ar putea să vină la palat... să mă vadă, murmurase mâhnită în timp ce mă privea în ochi.

— Cine? Soțul tău? curiozitatea nu mă lăsase în pace și înainte de a sorbi ultima gură de cafea, îi adresasem întrebarea.

— Mhm, ne-am certat teribil de tare weekendul trecut. A fost aniversarea căsătoriei noastre și n-am putut să ieșim din cauza mea. Nu ne spunem prea multe nici acum! supărarea din vocea ei nu fusese ușor de digerat, știam asta.

— Aș vrea să îți pot spune ceva, dar nu am idee, Julia. Cred că începe să se sature de situația asta?! îi returnasem privirea cu o urmă de simpatie, încercând să nu o sperii.

— Iubitul tău ce crede, Fedra? Poate că Tima nu e atât de înțelegător, poate că e el alfel.

Mi-am mușcat buza inferioară teribil de tare, conștientă că Julia merita să știe în aceași măsură ca Artyom.

— E complicat, Julia! O să-ți spun, dar promiți că rămâne între noi, da?!

Bruneta dăduse din cap în sens aprobator și se asigurase că nimeni suspect nu ne urmărește printr-o întoarcere bruscă pe călcâie.

— Eu și Maximilian Fernsby suntem împreună de ceva vreme.

Înțepenise preț de câteva clipe.

— Wow, el e invitatul drăguț de care vorbeam tot timpul? exclamase cu zâmbetul pe buze în timp ce se oprise pe loc.

— Mhm, el.

Nu avusesem timp să mai adaug ceva căci bruneta îmi sărise în brațe, strângându-mă ca și când aș fi revenit dintr-o călătorie îndepărtată.

— Felicitări, Fedra! Trebuie să fiu sinceră, la venirea lui Konstantin am crezut că se întâmplă ceva între voi doi.

Am bufnit într-un râs atât de puternic încât ecoul străbătuse toate blocurile din prejurul nostru. Și eu care credeam că erau doar glume idioate pentru a mai destinde atmosfera.

— Doamne, nu! exclamasem încă amuzată, însă mă oprisem când, de nicăieri, în fața noastră apăruse soțul Juliei.

— Tima, ai terminat treaba mai devreme? Julia exclamase încântată în timp ce se apropiase de el, sărutându-l pe obraz. Era o tensiune în aer pe care nu o simțeam doar eu, ci și Julia.

— Mhm, n-am știu că veniți pe jos. Trebuia să îmi scrii! murmurase drăgăstos în timp ce își împreunase mâna cu a ei. Bună, Fedra! mă salutase bine dispus, aducând un mic zâmbet pe chipul meu.

Nu cumpăram „coincidența" de a apărea pe o simplă stradă pe care ne plimbam, însă trebuia să recunosc că soțul Juliei era topit după ea. Puteam să văd motivul pentru care era atât de disperat când Julia lipsea nopțile. Puteam să văd și problema lui: teama de a nu pierde persoana iubită.

Am străbătut strada până în capătul ei și ne-am separat în centrul orașului, căci Julia avea planuri alături de soțul ei și nu era tocmai convenabil să intervin. Plimbarea mea solitară pe lângă patinoarul imens se sfârșise când îl zărisem tocmai pe Jonathan Moore în mulțime.

Puteam să jur că îmi înghețase sângele în vene și că uitasem cum să merg, căci îmi fuseseră necesare cel puțin 5 minute să îmi mișc picioarele în direcția opusă. Speram ca mulțimea de oameni să îi fi blocat calea spre mine în așa fel încât să nu mă fii văzut.

Jonathan Moore, ieșirea ta în centrului orașului se datorează tot unei „coincidențe"?

Îmi îndesasem sacoșa din pânză pe umăr și pornisem la a face slalom printre oameni, enervându-mă când grupurile de tineri nu se chinuiau să se ferească din calea mea.

Pe măsură ce mă grăbeam, simțeam o presiune din spate, ca și cum eram urmărită sau privită îndeaproape. Mă găsisem uitându-mă în spate, însă niciun om nu părea să iasă din tiparul clasic așa că pornisem pe o stradă lăturalnică, necurățată de zăpadă. La un moment dat alunecasem suficient cât să înjur în barbă, însă sentimentul că eram urmărită nu-mi dăduse pace și grăbisem pașii și mai tare.

Nu o să mai ieși niciodată singură, Fedra!

Sigur americanul mă urmărise îndeaproape, avea toate mijloacele necesare pentru a se asigura că Fedra Kondrat, angajata lui cea mai de seamă, nu încălca regula esențială a palatului.

— Te-ai rătăcit, scumpo?! o voce răgușită și teribil de joasă mă ajunsese din urmă, făcându-mă să o iau la goană.

Printre gâfâielile adânci, obrajii arzând și buzele uscate, vedeam doar capătul străzii care se revărsa în bulevardul principal. Oboseam alergând, iar straturile de haine groase scurgeau și ultimul strop de putere pe care îl mai aveam în organism.

Nu vreau să sfârșesc violată de vreun bețivan pe străzile astea!

Când ajunsesem pe bulevardul principal, vederea îmi era deja blurată iar plămânii pompau cu greu aerul în sânge. Genunchii mă lăsaseră brusc, iar eu mă prăbușisem peste un bărbat care se plimba alene sub lumina caldă a felinarelor.

— Fedra!

Vocea aceea mă trezise din oboseală și îmi trimisese fiori direct pe șira spinării. Găsisem doar o pereche de ochi albaștri și două palme fierbinți care îmi străpungeau hainele și pielea, ajungând până la măduva oaselor.

Jonathan Moore! Coșmarul meu, în carne și oase.

Toată oboseala dispăruse într-o secundă și fără să știu cum și când, mă ridicasem de una singură din genunchi, ștergând toate urmele de zăpadă de pe hainele mele.

— Mă scuzați, domnule Moore! Am alunecat pe zăpadă și, din întâmplare—

— Ești în regulă? mă întrebase cu un ton aproape grijuliu în timp ce îmi ridicase lucrurile care îmi căzuseră din sacoșa de pânză. O cremă de mâini și o mascara aproape se pierduseră în zăpadă, însă degetele lungi ale lui Moore au avut grijă să le recupereze cât încă mai erau la vedere.

— Mhm, a fost o simplă căzătură. Mulțumesc!

Smulsesem sacoșa de pânză din mâinile lui în grabă și îmi pusesem în practică mersul rapid, sperând să scap de el.

Grozav, Fedra! Ai ocolit piața centrală si aproape că ți-ai riscat viața pe străduțe întunecate ca să dai nas în nas tocmai cu persoana de care ai început să fugi în primă fază.

— Domnișoară Kondrat, încetați să mai fugiți de mine! V-am văzut lângă patinoar și știu că eu sunt cauza pentru care alergați pe străzi, vocea lui puternică îmi atinsese coloana vertebrală precum un fior stârnit de frig.

— Îmi pare rău că mă grăbesc spre casă, domnule Moore! răspunsesem cu glasul tăiat de frigul mistuitor. Auzeam zăpada scârțâind sub papucii lui si știam că se apropie de mine.

— Atunci te-aș putea conduce spre casă, mașina mea e parcată nu departe de aici, domnișoară! îmi propusese în timp ce ajunsese în dreptul umărului său.

— Nu mă urc în mașinile necunoscuților!

Pufnise în râs în timp ce mă privea cu ochii lui albaștri, îl vedeam în colțul ochilor cum se străduia să țină pasul cu mine.

— Vorbește persoana care s-a urcat în mașina mea fără nicio ezitare.

Am simțit cum obrajii mei se înroșesc, însă puteam să scuz culoarea cu frigul năprasnic de afară. Am tras sacoșa mai bine pe umăr și am întețit pașii, simțind cum pe dedesubtul zăpezii zăcea un strat sesizabil de gheață.

Poate că suna sadic, dar în momentul acela aș fi vrut să îmi rup un picior în așa fel încât să nu fiu nevoită să mai ajung la palat.

— Oprește-te și ascultă-mă! mă apucase de braț în așa fel încât să stau locului, gâfâind puternic din cauza efortului pe care îl depusese.

— Nu vreau să te ascult, Jonathan! Am obosit și vreau să fiu singură pentru numele lui Dumnezeu, ce nu înțelegi! îi reproșasem mai calmă decât aș fi vrut să fiu, privindu-l în ochi pentru prima dată în ultimele zile.

— E din cauza a ceea ce s-a întâmplat ieri?

— E din cauza ta, și a lui Fedorov, și a nenorocitului care m-a împins să mă bag în treaba asta! Bine?

Prinsesem o urmă de uimire pe chipul lui și nu-mi venise a crede că aveam o astfel de discuție în mijlocul străzii. Îmi pusesem eșarfa la gură și intenționasem să pornesc, din nou, la drum, însă nu mă lăsase.

— Ce s-a întâmplat cu tine? Tu obișnuiai mereu să fii puternică! mă analizase cu privirea lui întunecată, nepăsându-i că blocam jumătate din trafic. Lumea începea să ne arunce priviri urâte, însă pentru Moore asta nu era un impediment.

— Când ești înjosită, bruscată, pălmuită, atacată nu odată ci de două ori, începi să te temi pentru viața ta, Jonathan. Tu și eu nu avem nevoie să interacționăm în afara locului de muncă, s-a înțeles?

Îmi strânsese brațul mai tare și mă trase înspre el, lăsând o distanță de aproape cinci centimetri între fețele noastre. Simțeam mirosul de tutun și parfum bărbătesc, simțeam mirosul atât de tipic lui Moore.

— Nu te pot proteja dacă nu știu unde ești, Fedra!

— Mhm, mai nou mă urmărești?

Făcuse ochii mari și își întorsese privirea în stânga sa, căutând ceva invizibil în jurul său.

— Da, o fac.

Mă simțisem pe marginea prăpastiei. Adio Max, adio viața mea obișnuită. Moore se aștepta să dau din cap și să accept fără nicio problemă un astfel de comportament.

— Dacă îndrăznești să mă mai urmărești chiar și pentru o clipă, o să plec naibii din țara asta nenorocită. Și dacă nu reușesc, o să fiu ca fata aia pe care ați aruncat-o de la etaj. O să mai auzi de mine doar dintr-un ziar! îl amenințasem cât se poate de serioasă.

— Fedra, nu o să faci nimic! îmi dictase printre dinți, prinzându-mi și celălat braț cu mâna sa.

— De unde știi, Jonathan? Nu ai fost în stare să prezici nici măcar gestul fatal al soției tale! atinsesem un punct sensibil, însă nu păruse să îmi cedeze.

— Tu nu ești ea!

— Cu siguranță nu sunt ea. Dar nu uita că te pricepi de minune la a distruge vieți. Mai întâi soția ta, apoi Sergey și... ce am zice și de mine?

Urmase un moment de liniște, moment in care crezusem că Moore avea să se enerveze pe mine, cum făcea de fiecare data când pomeneam de fosta lui soție.

— Ce vrei? cedase primul, vorbindu-mi pe o tonalitate absolut calmă.

— Îmi semnezi în scris că nu mă vei urmări sub nicio formă, fie ea directa sau indirectă.

Își închisese pleoapele strâns si după ce zăcuse așa preț de câteva clipe, dăduse din cap în sens afirmativ.

— Bine, dar hai s-o facem în mașina mea!

N-aș fi fost de acord cu una ca asta dacă nu era în interesul meu așa că l-am urmat din spate, găsind mașina lui luxoasă parcată într-o zonă selectă. Îmi deschisese portiera ca un gentleman și înconjurase mașina în grabă, purtând nemulțumirea pe chip.

Căldura din mașină mă relaxase poate prea tare, însă mă rezumasem la a fi atentă la ce mă interesa.

— Ai o hârtie albă? îl auzisem pufnind în râs imediat ce îmi adresase întrebarea, motiv pentru care îl prinsesem în menghina ochilor mei reci.

— Bănuiesc că nu, își oferise singur răspunsul și se întorsese spre bancheta din spate, apucând un dosar cu mai multe documente.

Îi oferisem un pix din geanta mea și ne apucasem de scris două exemplare în care îmi exprimam dorința clar și limpede, în așa fel încât să nu găsească o portiță prin care să scape. De asemenea, notasem și ce avea să se întâmple dacă încălca înțelegerea.

Afacerea cu femei traficate la care era martor, trecutul său nu tocmai demn și multe altele.

Smulsesem hârtia din mâinile lui și le îndesasem în sacoșa de pânză, conștientă că aveam nevoie de o formă legală care să mă ajute mai mult decât semnătura goală a lui Moore.

— Astea vor trece pe la un notar mai întâi, Jonathan! îl informasem serioasă în timp ce mă pregăteam să ies din mașina lui. De îndată ce încercasem să deschid portiera, Jonathan le blocase cât ai clipi.

— Nu-mi place cum joci, Fedra! rânjise arogant în timp ce se lăsase pe spate în scaunul său. Ți-ai făcut partea, e nedrept să nu mi-o fac și eu pe a mea.

Priveam lumea de afară, nu voiam să îi mai văd mutra si nimic ce ținea de el.

— Uită-te la mine, domnișoară Kondrat! Îmi prinsese încheietura mâinii stângi cu a sa, aducându-mă mai aproape de el. În primul rând, o să te duc acasă! Să-ți intre bine în minte!

— Ești un gunoi, Jonathan! îi scuipasem cuvintele în față, având grija să îmi dau ochii peste cap.

— Un gunoi care vrea să te ajute, mulțumesc! Nu te urmăresc, dar îți vreau numărul personal chiar acum. Și când te contactez, vreau naibii un răspuns!

Nu mă impresionase când își ridicase vocea în direcția mea, cu Jonathan învățasem să fac presiuni în cât mai multe puncte posibile.

— Și dacă nu vreau?!

— Zbori sub aripa lui Fedorov și nu o să îmi mai pese nici de tine și nici de echipa din care faci parte. Dar să-ți fie clar, Fedra, că Aleksei nu închide ochii la atâtea greșeli și nici nu tratează femeile cu respect. Așa că gândește bine!

— Atunci de ce afirmi că încerci să ne protejezi dacă nu îți pasă? îl întrebasem curioasă în timp ce pornise motorul mașinii. Nu-mi păsa ce model era, dar trebuia să recunosc că eram pe punctul a adormi în mașina lui.

— Îmi pasă! Regret că îmi pasă atât de mult, Fedra și că sunt luat de prost!

— Nu e normal să mă urmărești. Trebuie să înțelegi asta!

— Nu-mi pasă cu ce prietene te întâlnești sau de la ce magazin îți faci cumpărăturile săptămânale, Fedra. Nu știu cine te-a atacat și încerc să aflu asta prin toate mijloacele pe care le am la dispoziție, bine? mă privise scurt înainte de a vira într-un sens giratoriu.

Traficul era extraordinar de aglomerat și ne trezisem așteptând într-o coadă interminabilă.

— E cineva din interior, conștiința îmi spune asta.

— Cineva care atacă la perioade de timp precise, bine delimitate unele de altele. Dar de ce pe voi? murmurase în barbă în timp ce își luase o țigară din pachetul său.

— Te deranjează? arătase înspre geam, semn că voia să-l deschidă pentru a fuma.

— Nu e ca și cum e mașina mea, fă cum dorești! mă păstrasem distanță în timp ce furasem o privire către telefonul meu.

18:30

Niciun apel pierdut sau mesaj de la Maximilian.

Mirosul de tutun mă iritase suficient cât să-mi întorc privirea în direcția opusă, însă tot puteam să-l zăresc cum trăgea cu patos din țigara lui.

— Cum e bunica ta? mă luase prin surprindere cu întrebarea lui, făcându-mă să mă relaxez puțin mai mult.

— E bine, mai are câteva ședințe optionale de recuperare, însă deja se descurcă mai bine.

Puteam să jur că văzusem un zâmbet sincer pe chipul său, însă dispăruse imediat.

— Sunt mai puternice decât ne place nouă să credem. Bunica mea mă așteptă s-o vizitez când ajung în Franța, zilele trecute m-a apelat video, din senin. Așa crede că nu am cum s-o mint că vin.

Wow, Jonathan Moore vorbind normal despre familia lui. Nu credeam că am să aud așa ceva de la el.

— De ce nu pleci? Ce te ține aici? îmi domolisem vocea cât să pară că ține o urmă de compasiune.

— Trebuie să închid niște conturi, la propriu și la figurat, Fedra. Am o listă cu oameni care trebuie să plătească, abia am început să mă ocup de ei.

— Sergey era și el pe lista ta? am întrebat curioasă.

— Dacă nu vrei să mă calci pe nervi, te rog să nu îi iei apărarea!

— Nu fac asta, e nenorocitul care aproape că mi-a smuls brațul din umăr! Dar consider că îți mânjești mâinile inutil, Jonathan.

— E un înfumurat arogant care alimentează afacerile lui Fedorov cu bani și clienți, în special bordelul de care nu aveam habar că a fost înființat în anii mei de lipsă. Prefer să fiu instrumentul prin care soarta își reglează conturile.

— Și prin care îți reglezi și tu conturile, în același timp.

Dăduse din cap în timp ce expirase fumul țigării în stânga sa, așteptând să fie tras afară de aerul rece. Fulgi mari de zăpadă cădeau plictisiți pe parbrizul mașinii, iar coada imensă de mașini nu mă bucura nici ea mai tare. Îmi aranjasem paltonul aparent plictisită, însă interiorul meu era plin de îngrijorare.

— 2 în 1, eficiență maximă, murmurase serios, lăsând parcă întunericul să alunece în ochii lui mereu luminoși. Jonathan Moore părea să fie cu picioarele în două lumi diferite, două zone crepusculare care coexistau pentru el. În drumul său spre bine, trebuie să facă și rău.

— Dacă aș avea puterea ta, aș fugi în cel mai îndepărtat loc de țara asta, mi-am expus gândurile cu sinceritate.

Artyom spunea că Moore avea să ne fie de folos în viitor, și deși nu eram încântată de o astfel de strategie, încercam să îi descos toate dedesubturile.

— Nu am nicio putere, Fedra! Nu există loc pentru oponenți acolo unde familia Fedorovilor controlează tot. Dacă aș fi avut, bordelurile din subteran n-ar fi existat, precum nici birourile în care se duc dispute politice și se influențează aspecte legislative.

— Ai putere din moment ce ai reușit să schimbi lucruri în Palat, domnule Moore! Cred că depinde de interesul tău, nu-i așa?

— Nimic din ce am făcut în ultima lună nu m-a interesat în mod direct, Fedra! Pentru informația ta, nu-mi place să văd oameni inocenți suferind. Nu vreau să fiu confundat cu Fedorov.

— Ești o contradicție umblătoare, Jonathan!

— O să iau asta ca pe un compliment! un rânjet se formase în colțul buzelor sale și mai dusese țigara o singura data după care o aruncase peste geam.

— Poți să oprești mașina la intrare în cartier. Nu aș vrea ca cineva să mă vadă-

— Cu mine? mă întrerupsese brusc, parcă rănit de exclamația mea.

Mă găsisem pufnind drept răspuns. Mi-ar fi pasat doar dacă Maximilian m-ar fi așteptat în fața blocului.

— ...coborând dintr-o mașină ca asta.

Îmi terminasem propoziția cu vocea ușor ridicată, încercând să conectez toate detaliile. Mașina lui neagră, de ultimă generația, ar fi strigat după atenție în cartierul meu ponosit.

— Fie voia ta, domnișoară Kondrat.

Ajunsesem în cartier în jurul orei 19, era întuneric și viscolul puternic amenința să îmi răpească sacoșa din pânză cu cele câteva cosmetice și s-o arunce prin parcarea imensă din fața blocului. Îmi pierdusem privirea întâmplător asupra mașinilor și îmi sărise în ochi vehiculul ponosit pe care Artyom obișnuia să îl conducă.

Mă chinuiam să văd plăcuța de înmatriculare, însă distanța considerabilă și viscolul mă făcuse să îmi scrunt ochii degeaba.

Cred că am vedenii.

— Fedra! mă întorsesem pe călcâie, găsindu-l pe Artyom lângă mașina pe care o suspectasem a fi a lui. Însă ceea ce mă uimise cu adevărat, fusese prezența lui Max în spatele gardianului nostru.

— Hei! grăbisem pasul cu o urmă evidentă de entuziasm, pregătită să îl iau în brațe și să îl urechesc, în același timp, pe Maximilian.

Când ajunsesem lângă ei, sacoșa mea căzuse până la coate, iar eșarfa care îmi acoperea capul se adunase în jurul gâtului, lăsând cale liberă fulgilor să se lipească de părul meu. Îmi curgea și nasul, iar mâinile îmi erau sloi. Nu-mi cumpărasem mănuși ieri, ci petrecusem timpul sărutându-mă cu londonezul de parcă eram doi puști.

— Vremea asta chiar nu e potrivită pentru o plimbare, Fedra! Mă duc să cumpăr portocale pentru bunica Lira, vă las să vorbiți! murmurase bine dispus în timp ce îmi așezase în palmă cheile mașinii.

Păstrasem liniștea până când rusul se îndepărtase suficient de tare și, intr-un final, îmi lăsasem ochii asupra britanicului. Parul lui era la fel de plin de zăpada, iar fața roșie de la vântul arzător.

— Meriți o palmă pentru ce mi-ai făcut toată ziua! Dispari fără să îmi dai niciun semn? îl certasem imediat ce îl cuprinsesem în mâinile mele, simțind brațele lui calde strângându-se cu putere în jurul taliei mele.

— Mi-am uitat telefonul într-un taxi și Artyom m-a ajutat să-l recuperez, nu te îngrijora! șoptise cu putere în timp ce buzele lui fierbinți îmi alintau urechea.

— Hai să intrăm, îl ignorasem în timp ce deschisesem portierele mașinii. Se simțea ciudat să operez ceva ce nu îmi aparținea, însă un alt loc în care să ne vedem nu era disponibil acum.

Combinația dintre aerul rece și parfumul lui Maximilian mă făcuse să vreau ca trupurile noastre să fie separate de un spațiu cât mai mic, însă fiind lângă volan, era aproape imposibil.

— Ești bine? mă întrebase nerăbdător în timp ce ochii lui mă analizau din cap până în picioare, căutând parcă după ceva ce nu era în regulă. Degetele lui le atinseseră timid pe ale mele, iar mai apoi sfârșiseră peste podul palmei mele, încercând să mă încălzească.

— Destul de bine, admisesem fără nicio ezitare în timp ce mă pierdeam în ochii lui albaștri. Contrastul dintre irișii lui și părul atât de închis la culoare, alături de o piele aproape palidă îl făceau să pară desprins din vise.

Oftase apăsat, ca și când ar fi scăpat de o greutate imensă și își așezase palma caldă pe coapsa mea, sprijinindu-și greutatea în timp ce se întinsese spre mine.

— Mi-ai lipsit, Fedra! îmi șoptise peste obrazul stâng, pornind focul pe pielea mea uscată. Înghițisem în sec cât timp mă lăsam furată de ochii lui albaștri și o spasmă dureroasă își făcuse naștere în genunchiul pe care căzusem în fața lui Moore. Cine ți-a făcut asta? schimbase tonul, cuvintele lui loveau mai apăsat, iar lumina caldă devenise acum una rece.

— Nu cunosc mai multe—

— Îmi ascunzi ceva! mă acuzase supărat în timp ce mă încolțea cu privirea lui. Eram prea aproape unul de altul, suficient cât să simt că mă topesc sub șarmul lui, dar și să mă agit pentru felul în care imaginea frumoasă despre Ihorivna căpăta un nou sens pentru londonezul meu.

— Știi prea bine că ascund lucruri despre Palat, Max. Dar de data asta chiar nu am mai multe detalii decât ce ai auzit în biroul lui Moore, îl înștiințasem serioasă.

Îmi pierise toată energia și cheful de a-l îmbrățișa pe bărbatul care îmi furase somnul în seara trecută și care mă făcuse să mă tem pentru viața lui. Nu voiam să spun asta, dar începeam să simt că ar trebui să mă întorc la versiunea de dinaintea venirii lui Maximilian. Rece și calculată, fără inimă.

— Ce naiba se întâmplă dincolo de cortine? Cum se poate ca într-o societate din lumea noastră să participăm la un eveniment din lumea bună și pe scenă să fie prezentate trei persoane inconștiente?

— Bun venit în lumea, Maximilian! Ți-am spus cum stau lucrurile de la început, dar ai ridicat din umeri și ai făcut cum ai dorit! am vorbit mai ironică decât m-aș fi crezut, având grijă să îi îndepărtez mâna de pe coapsa mea.

Priveam dezastrul alb de afară și mă întrebam pe unde își făcea veacul Artyom, căci nu eram sigură că portocalele bunicii erau motivul real pentru care plecase.

— E greșit să-mi pese de tine?

Nu-i răspunsesem nici măcar în momentul în care încercase să-mi atingă mâna cu a sa. Londonezul înainta periculos de mult în toată mocirla Palatului și îmi era teamă că dacă nu îi tăiam elanul acum, avea să calce într-o capcană.

— Aparent da, pufnise iritat în timp ce își întorsese privirea în dreapta.

Eram nervoasă și agitată, însă peste toate aceste sentimente trona vinovăția.

Vinovăția că îmi permisesem să mă las pradă unor sentimente atât de nesigure.

Vinovăția că îl conduceam pe Maximilian Fernsby pe drumul spre autodistrugere.

— E greșit să te implici acolo unde nu ar trebui să fii. Jonathan Moore a început să întrebe despre tine, despre Fedorov nici nu cred că mai e necesar să spun.

Oftasem stresată în timp ce îmi priveam mâinile din poală, neștiind ce să fac și cum să îl privesc.

— Ce vrea să știe Moore despre mine? îi simțisem privirea furioasă orientată asupra mea, lucru care nu îmi căzuse bine.

— Lucruri mărunte, dacă ne știm, dacă am vreo părere despre tine. Știu că simte ceva, iar de aici până la a afla de noi nu ne desparte decât un pocnet din degete.

L-am văzut dându-și ochii peste cap și în mod normal aș fi râs la gestul său, însă trebuia s-o fac pe supărata.

— Să-l ia naiba! vorbise printre dinți în timp ce se apropiase de mine, lăsându-și brațul drept pe volanul mașinii în așa fel încât să mă încolțească.

— De acord, dar dacă nu cădem asupra unei idei comune și îl călcăm pe coadă, o să ne ia naiba pe noi.

— De ce nu putem să lăsăm toată mizeria asta în spate și să fugim de aici? mă întrebase resemnat, căutând în ochii mei o urmă de sensibilitate. Degetele lui calde trecuseră ușor peste obrazul meu stâng și se opriseră lângă buze, căzând mai apoi sub bărbie.

Îmi ridicase capul ușor, făurind contactul vizual dintre noi. În reflexia din ochii lui eram, din nou, Fedra cea îndrăgostită, varianta mea care uită de toate pericolele din viața mea pentru a-mi oferi șansa de a simți ceea ce înseamnă să fii un om normal.

Distanța dintre trupurile noastre scăzuse până când respirația lui caldă se oprise pe buzele mele. Puteam să simt cum inima mi-o ia la fugă în piept și palmele încep să transpire abundent.

— Avem mereu aceleași conversații, Fedra. Ne contrazicem despre ceea ce nu am voie să fac și ajungem la tine înapoi în Palat si eu asistând de pe margine. Am obosit! șoptise încruntat în timp ce se mai apropiase de mine cu câțiva centimetrii, tentându-mă cu buzele lipite de ale mele.

— Vreau doar să te protejez! șoptisem atât de încet încât nu eram sigură că m-a și auzit.

Înghițise în sec și în momentul imediat următor începuse un sărut atât de apăsat încât m-am prins cu o mână de gulerul paltonului său, încercând să îi fac față.

Îmi pierdusem cealaltă mână în părul său ușor ondulat și umed de la zăpada de afară, încercând să îi răspund sărutului cu ultimele puteri. Îi simțeam mâinile în zona lombara a spatelui, încercând să mă aducă cât mai aproape de trupul său, însă schimbătorul de viteza era ca un obstacol între noi.

Gemuse nemulțumit când mă retrăsesem brusc, însă nevoia acută de a respira era mai presus decât orice altceva.

— Se pare că nu eu sunt cel care are nevoie de protecție, iubire.

Înainte de a-i răspunde îmi furase câteva săruturi apăsate pe buze, lăsându-mă roșie precum o sfeclă.

— Nu încerca să mă contrazici!

— Avem două opțiuni, Max! Fie mă asculți și colaborăm, fie ne despărțim chiar acum și ne scutim de toată suferința pe care Fedorov va fi capabil să ne-o provoace.

Expresia de pe chipul lui devenise rigidă din nou, iar buzele lui umflate de la sărut sfârșiseră într-o linie dreaptă.

— Vreau să știu un singur lucru, Fedra. De ce te temi atât de tare de Fedorov. Te-a amenințat?

Îmi curățasem gâtul ușor cât să elimin tensiunea din aer și îmi găsisem puterea să vorbesc, încercând să ofer cât mai puține detalii.

— M-am angajat la Palat când mă aflam în cea mai nefericită situație a vieții mele. Ne-au întins o mână când toate ușile se închideau în fața noastră, mie și verișoarei mele.

— Am trecut de la bun început de pericol ca prin urechile acului, Max. Angajau pentru escorta secretă a palatului, însă fiind vorbitoare de limba engleza si mult prea slabe pentru standardele lor de frumusețe, am ajuns în echipa de asistenți.

Londonezul sorbea fiecare cuvânt cu atenție, șocul poveștilor mele fiind încă evident pe chipul său.

— Suntem atât de aproape de a ajunge în bordelul secret dacă nu ne comportăm ca atare, nu ai idee! Știi că au omorât o fată din escorta lor, cea care se presupune că l-a împușcat pe Moore în acea seară?

— Asta e o nebunie!

Dădusem din cap în sens afirmativ, conștientă că nu era ușor de digerat noua față a Palatului.

— În plus, regulamentul interzice orice relație de natură sentimentală cu invitați, indiferent de scara ierarhică pe care ne aflăm.

— Nicio persoană din palatul acela n-o să îndrăznească să mă atingă. Mi-ar fi scârbă de mine dacă aș lăsa una ca asta să se întâmple.

— Spune-i asta Lenorei. O să-și smulgă părul din cap dacă va afla vreodată, probabil nu știi că a fugit jumătate de palat după Moore pentru a-l plesni.

Londonezul scăpase un râset printre buze și se apropiase de buzele mele cât să-mi fure un sărut scurt.

— E o actriță desăvârșită, trebuie să recunosc!

Chicotisem la rândul meu, nemai având timp să evit un sărut pasional pe care londonezul îl inițiase din senin. Ii cuprinsesem obrazul în palma mâinii drepte, în timp ce mă luptam cu fiorii care se jucau cu pielea mea acolo pe unde treceau mâinile lui Maximilian.

Simțisem telefonul vibrând în buzunarul paltonului și pentru o secundă mă întrebasem dacă era Artyom sau Jonathan.

Artyom lăsase portocalele pe masa din sufragerie, își dezbrăcase paltonul și îl atârnase pe cuierul din hol și se așezase lângă geam, cu mâinile peste calorifere proaspăt vopsite care emanau o căldură puternică în apartament.

— Bunica Lira stă la doamna Karmusheva peste noapte, mă anunțase fără să își dezlipească privirea de punctul pe care îl urmărea cu dedicare.

— Era acasă când ai venit? întrebasem curioasă în timp ce îmi descălțăm bocancii într-o poziție care necesita mult echilibru. Misha, pisica noastră, dădea târcoale pe lângă gleznele mele semn că bănuia că i-am adus ceva bun.

— Mhm, se pregătea să plece.

O luasem pe blănoasa cu ochi de smarald în brațe și pășisem spre Artyom, curioasă dacă aveam ceva de discutat.

— Ți-am pus cheile mașinii în buzunarul sacoului. Mulțumesc pentru ajutorul dat lui Maximilian, adăugasem reținută în timp ce-l priveam cu grijă. Astăzi era dus pe gânduri și obosit, aproape că aș fi putut spune că era chiar apatic.

—E în regulă. A trebuit doar să vorbesc în limba mea natală, aruncase o urmă de glumă în direcția mea și își scosese pachetul de țigări, trăgând cu atenția una albă și subțire.

— Artyom, trebuie să ne decidem asupra felului în care aflăm ce se întâmplă cu Amelie. Încerc să o sun în fiecare zi și pare că are telefonul închis, îmi arătasem îngrijorările fără nicio temere.

— Am întrebat prin jur și... aparent nu există niciun act care să ateste schimbarea funcției ei. Nu lucrează în bordeluri, de asta sunt siguri toți.

Oftasem ușurată, la fel cum făcuse, probabil, și Artyom când reușise să obțină detalii cu privire la persoana de care era îndrăgostit.

— Deci în acte lucrează încă ca asistentă, însă în realitate este altcineva? Mă întreb dacă Jonathan Moore ar putea să-mi spună câteva detalii.

Artyom deschisese geamul, lăsând perdelele din voal bej să se strângă într-un loc și își aprinsese țigara cu o flamă portocalie care țâșnise din bricheta lui argintie. Amelie i-o făcuse cadou de ziua lui și puteam sa jur ca nu îl văzusem folosind altceva din ziua aceea.

— Poate că ar putea să ne ajute, afirmase pesimist în timp ce își trecuse o palmă peste față.

— Mă voi asigura că aflu tot ce pot. Sper doar că Leonid Fedorov nu are nimic de a face cu ea.

— E un puști de douăzeci și doi de ani, Fedra! nu mă luase în serios, ci se găsise zâmbind amuzant la presupunerile mele.

— La fel cât are și Amelie, Artyom!

Gardianul nostru își îndesase o mână în păr și își lăsase capul pe spate cât să expire tutunul, având grijă să nu umple sufrageria de mirosul îmbâcsit pe care bunica îl disprețuia atât de tare.

— Bineee, lungise cuvântul nenecesar și aruncase tigara neterminata pe geam. Dacă păpușelul ăla și-a pus labele pe ea sau a forțat-o să facă ceva împotriva voinței ei, o să fie primul bărbat care zboară de la etajul palatului.

— Aș fi mai mult decât fericită să aud una ca asta. Dar trebuie să o încolțesc, să o întreb de ce nu mai vine acasă și de ce nu-mi răspunde la apeluri.

— Noroc cu asta! În timp ce probabil că tu erai ocupată să fii legată la mâini și drogata cu somnifere, eu am încolțit-o în fața birourilor lui Fedorov. Nu mi-a răspuns la nici măcar o întrebare. E ca și cum și-a pierdut vocea, la naiba!

— Dacă nu reușim, o răpim când pleacă de la Palat și o închidem in apartamentul meu. Ce pot să ne facă?

— Încearcă să faci asta când abia pășește un metru în fața clădirii și se urca într-o mașina.

— De ce îmi distrugi visele, Artyom? glumisem ușor în timp ce o lăsasem pe Misha jos.

— Moore e singurul care ne poate ajuta. Mă bazez pe tine, Fedra!

Mhm, acel Jonathan Moore care a spus de câteva ori că nu îl interesează persoana niciunuia dintre noi.

Ne punem speranțele în omul greșit.

Jumătate din săptămână trecuse fără niciun eveniment notabil, căci Aleksei Fedorov își luase familia intr-o vizita în Sankt Petersburg, lăsând Ihorivna lipsită de viață.

În schimb, mătușa Xenia ne chemase la Palat pentru a îndeplini formalități administrative cu invitații străini care se găseau în Moscova pentru săptămâna aceea.

— Se zvonește că plecăm în Sankt Petersburg săptămâna viitoare, Konstantin stătea aplecat peste blatul masiv de lemn de la recepție, ținând între degete o țigară aprinsă. Artyom era prins cu instructajul a doi gardieni proaspăt angajați, iar Julia învârtea între degete un pix în timp ce sorta politicile de confidențialitate pentru călătoria de săptămâna viitoare.

Deparolam un document Excel cu lista invitaților la eveniment când ușile Palatului lăsaseră la vedere o figură cunoscută.

Timofey, soțul Juliei.

La naiba!

— Bună! salutase zgomotos în timp ce făcuse pași mari spre recepție, făcându-l pe Konstantin să se rotească în așa fel încât să-i întâlnească privirea. Chiar dacă era cu spatele la mine, văzusem mișcarea lui clasică, sacoul puțin ferit cât să arate curelele portarmei și pistolul dintre braț și trunchi.

Grija trecuse fulgerător pe fața bărbatului străin, însă nu se oprise până ajunsese lângă blatul de lemn.

— Bună seara, Timofey! Îmi e teamă că nu ai acces în instituție, prin urmare îți pot garanta maxim 5 minute în interior. Cu ce te pot ajuta? vocea mea mecanică îl luase prin surprindere, însă nu își uitase intențiile.

Clipise de câteva ori cât să înțeleagă ce îi spusesem și îl fixase pe Konstantin cu privirea, încercând să înțeleagă rolul său.

Gardianul numărul doi aka Konstantin se desprinsese de recepție și făcuse câțiva pași în spatele bărbatului, profitând de înălțimea lui imensă.

— Pot s-o văd pe Julia câteva clipe?

N-o văzuse la recepție și temerile lui deveneau realitate. Era influențabil, era rănit și era într-un loc in care nu ar fi trebuit să fie.

— Sigur, o chem imediat.

Mă deslipisem de laptopul meu nu înainte de a bloca totul, având grija de securitatea datelor. Nu de alta, dar nu voiam ca Timofey să obțină detalii despre petrecerea din Sankt Petersburg și să își facă apariția pe acolo.

Strânsesem din dinți la auzul tocurilor mele, însă fusesem recunoscătoare pentru rochiile negre cu mâneci lungi, care se opreau dedesubtul genunchilor. Erau simple și decente, nu atrăgeau priviri negative și ascundeau cât mai multă piele.

Julia capsa declarațiile standard proaspăt printate, iar când mă văzuse în tocul ușii, privirea ei fugise de pe mine în spatele meu.

— Tima e aici, vrea să vorbiți. Să nu dureze mai mult de 5 minute sau dăm de naiba! șoptisem îngrijorată.

O privisem cum își luase paltonul în grabă și după ce îi sărutase obrazul drăgăstos, părăsiseră zona de așteptare a Palatului.

— Ce ziceai de Sankt Petersburg? tăiasem atmosfera stresantă în timp ce introdusesem parola laptopului. Mă simțeam presată de toate sarcinile administrative pe care Moore și Xenia le voiau rezolvate împreună cu invitații străini care aveau să vină la petrecerea lor.

— Sunt informații de la Moore. Ar trebui să fie secrete, dar putem spune că dacă sunt împărțite cu o altă persoană nu mai sunt confidențiale.

Konstantin se apropiase de recepție, întinzându-și brațele pe lemnul vișiniu în timp ce analiza arhitectura încărcată a tavanului.

— Moore n-ar fi de acord cu asta, știi?

— Nici eu nu sunt de acord cu el, dar încă sunt aici. Pentru a răscumpăra tot rahatul petrecut săptămâna asta, Fedorov plătește bani grei pentru o petrecere cu fete, droguri și...

— Lasă-mă să ghicesc? Băutură? îmi dădusem ochii peste cap, având grijă să tastez numele persoanelor trecute pe hârtie în baza de date. Mă oprisem aproape mecanic când zărisem numele londonezului și al tatălui său. Măcar erau împreuna.

— Din plin. Parte interesantă vine acum-

— E de rău?

Konstantin zâmbise masculin în timp ce își luase o țigară albă din pachet, rulând-o între degetele lui cât asculta liniștea palatului.

— Palatul urmează să fie cercetat pe deplin de către niște instituții de stat, făcuse o pauză cât să își pună țigara între buze și să o aprindă. Expirase fumul dens cu un șuierat apăsător și după ce își mușcase buza de jos, mă privise din nou în ochi.

— De ce? S-a întâmplat ceva? întrebasem mai mult decât curioasă.

—  Sergey. Moore și sursele lui susțin că Sergey a început să facă presiuni asupra lui Fedorov.

— La naiba! Ar trebui să ne cărăm naibii de aici până lucrurile nu devin mai complicate!

— Să-i ia naiba! Brunetul din fața mea scuipase cuvintele arogant în timp ce trase din țigară cu privirea lipită de a mea. Au anulat toate evenimentele doar ca să le poată scoate pe fetele din bordeluri și să le relocheze pentru puțin timp în locații bine ascunse.

— Fac curățenie.

— Dacă era după mine, nu anunțam in gura mare că voi chema autoritățile să le verifice activitatea.

— Dar nu e-

— Dacă oficialitățile reacționează la simpla dorința a lui Sergey, ar fi consemnat în carnețel că activitățile cu rol cultural se desfășoară în acord cu termenii stabiliți, dar ar fi insistat să verifice și alte încăperi.

— Și i-ar fi luat prin surprindere, ar fi ajuns la miezul problemei.

Ușa de la intrarea Palatului scârțâise puternic și revenisem la treabă, deși presupuneam că era Julia.

Bruneta își dezbrăcase haina în grabă și revenise in spatele pupitrului, având pe chip o privire oarecum relaxată.

— Ești ok? întrebasem ezitantă, având grija să nu lovesc intr-un punct sensibil.

— Da, mi-a înghețat nasul afară, glumise ea drept răspuns, însă remarcasem o încruntătură bruscă care o făcuse să își ducă mâna în zona abdomenului.
 
Ceva nu era în regulă.

Capitol nou la bord. Mă întreb dacă mai exista oameni pe aici, totul pare atât de pustiu 🫣😅.

Ce credeți că îl determina pe Jonathan Moore sa o ajute pe Fedra? Va aștept părerile in comentarii.

Happy Weekend!