Fedorov plătise un autocar de clasă proastă pentru a căra aparatul administrativ și asistenții în Sankt Petersburg. Vântul rece se infiltra printre geamurile prost montate, oferindu-mi gustul a ce ne aștepta afară.

Mă văzusem nevoită să plătesc un sfert de salariu vecinei de vis a vis pentru a sta cu bunica cât eram plecată, aproape o săptămână, și mă desprinsesem cu greu de apartamentul ei călduros.

Mă simțeam de parcă se rupsese o bucată bună din sufletul meu și trebuise să înghit în sec pentru a împiedica tristețea să se împrăștie peste tot. Eram de o zi și jumătate pe drum, iar organismul meu începea să resimtă poziția nepotrivită si spațiul restrâns dintre scaune. În dreapta, Julia deschisese un pachet de biscuiți cu ciocolată pe care îl împărțise cu băieții. Îmi oferise și mie, dar nu aveam poftă de mâncare.

Fedra

Mai bine te-ai ruga să ajungem întregi!

Scrisesem un mesaj către Moore pentru a actualiza locația noastră si atitudinea generală care plutea printre noi. Eram împărțiți în străini și ruși și, aparent, fiecare dintre noi își vedea de treaba lui.

Simțisem o bubuitură în scaunul meu și mă întorsesem iritată, știind că nu era nimeni altul decât Artyom. Blondul mă privise cu un rânjet masculin și își ridicase sprâncenele, făcând trimitere la telefonul meu. Probabil credea că vorbesc cu Maximilian.

— Domnișoară Kondrat, nu sunteți prea tăcută astăzi!? nu știu dacă Julia sau Konstantin observaseră că glasul lui Artyom semăna cu felul in care obișnuia să vorbească Moore, însă m-am trezit aruncându-i o privire urâtă.

— Vrei să zbori pe geam?

— Încearcă! se amuzase alături de Konstantin, aka colegul lui drag de scaun, scoțându-mă din sărite.

— N-o să îmi trebuiască prea multă forță. Prostiile astea sunt niște coji de geamuri, iar tu o namilă.

— Auch! Artyom îmi respinsese atacul, având grijă să râdă într-un mod care mă scotea din sărite. Revenisem pe locul meu în timp ce Julia mă privea atenta, chinuindu-se să nu râdă.

— Dragi colegi, vechea Fedra s-a întors! Mereu serioasă, mereu enervată de bărbații din jurul ei.

Mi-am dat ochii peste cap, simțind că aveam să înnebunesc în autobuzul acela.

Sankt Petersburg ne primise cu zăpadă proaspăt așternută peste clădirile inspirate din cultura europeană, iar escorta formată din, aparent, civili, ne cazase pe toți într-un hotel vechi și mic, dar cochet.

— Domnul Moore ne așteaptă la prânz în sala de masă! Konstantin comunicase atât în rusă cât și în engleză, privind grupul de 20 de persoane care se pregătea să urce scările sau să își asume riscul de a se urca în liftul antic.

Un zgomot general cuprinsese recepția și curând, Konstantin începuse să instruiască perechile de angajați care aveau să doarmă în camere comune. Eram norocoasă că Julia urma să îmi fie colegă de cameră și că lângă noi aveau să fie Artyom și Konstantin.

— Cum ți se pare locul, Fedra? Konstantin o luase la pas pe hol, urmându-mă grijuliu din spate. Puteam să le văd privirile celorlalți doi colegi din spate, aparent aveau o pasiune sadică pentru a mă cupla cu oricine.

— E frumos și... vechi? adăugasem ironică în timp ce călcasem pe parchetul din lemn uzat. Dușumeaua vișinie de deasupra era ponosită, dar curată.

— Cât se putea de ieftin, Julia adăugase din spate, gâfâind deja după un rând de scări urcate. Artyom se oferise să îi care bagajul minimal, însă bruneta părea că nu stă bine cu rezistența, dar nu cedase.

— O să venim mai târziu să verificăm după dispozitive de ascultare, rusul din spatele meu șoptise atent în ceafa mea. Până atunci, vorbiți orice, dar să vă abțineți de la comentarii contra Fedorovilor.

Înclinasem din cap obosită și abia așteptam să îmi destind spatele și să mă spăl. Camera noastră ne primise cu un aer cald, cu un parfum de trandafiri si tapet verde smarald cu aplicații aurii. În mijloc zăceau două paturi din lemn maroniu, iar o ușă veche făcea trecerea spre baie. Nimic special, nimic extraordinar.

— Măcar avem internet aici? Julia comentase amuzată în timp ce deschidea șifonierele. Erau pline de rochii elegante si ceva îmi spunea că nu erau acolo cu rol decorativ.

— Se pare că nu? telefonul meu nu părea să identifice nicio sursă de wifi, așa că cedasem din a mai căuta un router sau vreun alt aparat.

— Așa credeam și eu. Mă duc să fac un duș rapid si revin! Julia îmi dase de știre cât timp îmi desfăceam bagajul, observând o bucată de carton pe noptieră.

Codul vestimentar pentru prânz: pantaloni și cămașă neagră. Puteți identifica ținuta în șifonierul din camera voastră.

Jonathan Moore

Sper că nu mâncăm la masă cu Fedorov și familia lui, vreau să mă bucur de mâncare gratis măcar odată in viața.

Apucasem fermoarul genții și găsisem portfardul cu machiaj, așezându-l pe pat, alături de pijamalele mele și sendvișurile pe care mi le pregătisem în avans. Eram pregătită în caz că nu ne dădeau de mâncare.

Telefonul vibrase pe pat și notificarea îmi comunica că aveam un mesaj. Inima îmi bătuse mai repede la speranța că londonezul mă căuta cu nerăbdare, însă mă dezumflasem imediat când zărisem numărul lui Jonathan.

Văd că ați ajuns...
Relaxează-te până la prânz. Ne vedem acolo!

Îmi dădusem ochii peste cap în mod involuntar, simțind că nu vreau să văd sau să interacționez cu nimeni.

Julia ieșise din duș cu o baie de aburi în jurul ei, palidă și cu cearcăne ușor vizibile în jurul ochilor. Însă când venisem și eu în baie, și mă debarasasem de machiajul vechi de aproape o zi, găsisem aceeași epavă. Nu știu cum m-aș fi putut face prezentabilă pentru orice s-ar fi întâmplat, dar aveam să încerc.

Câteva minute mai apoi mă așezasem pe marginea patului, încercând să caut o cremă hidratantă pentru fața mea uscată de la frig și apa dură. Întreaga cameră era căptușită cu mobilă din lemn și nu îmi amintesc de câte ori tresărisem de la sunetele dubioase.

— De când am venit, camera asta parcă geme! Julia remarcase serioasă în timp ce își aranja botinele cu talpă joasă.

Pufnisem amuzată, însă scârțâitul patului meu mă oprise, parcă erau semnale de alarme.

— Ești ok? întrebasem îngrijorată, neputând să trec peste fața indispusă a Juliei. Drumul lung își lăsase amprenta asupra ei, însă o senzație apăsătoare din pieptul meu îmi spunea că îmi ascundea ceva.

— Mhm, abia aștept să mâncăm. Îmi e foame!

— Am mâncare la mine, ia! îi împinsesem un sandviș împachetat cu drag de bunica și care îmi lăsa gura apă.

Nu mă refuzase, ci îmi aruncase un zâmbet cald și mușcase din pâinea de casă. Ah, aș fi mâncat și eu dacă aș fi avut pofta.

— Trebuie să mă chemi la o cină pregătită de bunica ta. Mâncarea e divină!

Mă găsisem râzând la expresiile ei apreciative, însă un zgomot în ușă dizolvase bucuria din atmosferă cât ai pocni în degete.

— Da? întrebasem curioasă, în timp ce lăsasem oglinda jos.

— Putem intra?

Recunoscusem vocile băieților intr-o clipă și îi lăsasem să se desfășoare în cameră cât mă machiam și Julia mânca.

— Abia aștept să văd ce avem în meniu! Konstantin începuse să facă o discuție neînsemnată cât pipăia dedesubturile patului. Se oprise în dreptul meu și își blocase ochii asupra mea cât timp insista asupra scheletului de lemn.

În momentul acela simțisem o pulsației apăsătoare în piept, pe care nu știusem cui fapt să o datorez, însă câteva clipe mai târziu, totul avea să devină clar.

În colțul ochilor văzusem ușa mișcându-se atât de puțin încât nimeni nu băgase de seamă. Konstantin era încă cu mâna sub pat, uitându-se în ochii mei de parcă ar fi găsit ceva. Artyom deschidea sertarele de parcă era la el acasă, iar Julia inspecta comoda de parcă ar putea găsi și ea ceva în neregulă.

Când podeaua scârțâise alarmant de tare, ochii îmi fugiseră asupra umbrei de lângă ușă și nu știu cum reacționasem, însă prezența lui Jonathan Moore mă făcuse să simt că sângele din vene e brusc rece.

— Camerele nu sunt supravegheate video sau audio, domnilor!

N-am perceput niciodată vocea sau fața lui drept ceva care m-ar fi speriat, însă aș fi putut jura că americanul ne-ar fi omorât dacă cineva nu ar fi remarcat lipsa noastră.

Avea paltonul lui lung si negru, o bluză neagră pe gât și bocancii masivi. Îmi imaginam cum si-ar pune tălpile pe gâtul nostru ca să ne pedepsească.

— În picioare, Konstantin! puteam să jur că vocea lui trecuse prin mine. Konstantin era atât de aproape de mine că îi simțisem inima gonindu-i în piept.

Jonathan Moore nu era în toanele lui bune.

— Artyom, închide sertarele! Alinierea lângă ușă!

Înlemnisem cu oglinda în mână. Nici măcar nu apucasem să o las jos, eram prea speriată de ipostaza in care fuseseră găsiți cei doi gardieni.

— Ce căutați, mhm? americanul nici măcar nu aruncase o privire în direcția noastră. Se concentrase asupra celor doi băieți care priveau podeaua de parcă era cel mai scump lucru de pe pământ.

Liniște.

Când brunetul făcuse un pas înspre cei doi, am crezut că o să îi lovească, însă își băgase mâinile in buzunarul hainei și se aplecase cât să le găsească ochii.

— Personal am verificat ca cele două camere pe care le ocupați să nu prezinte un pericol, și voi? În genunchi!

Ridicase vocea într-o clipă, nelăsând loc ezitărilor, și privise sadic cum cei doi bărbați se așează în genunchi.

— Ar trebui să îngenunchiați în fața lui Fedorov, dar mă tem că ar fi ultimul lucru pe care l-ați face. Nu-mi pasă ce căutați atât timp cât cei care stau lângă voi nu văd că mergeți unii în camerele celorlalți.

Pe americanul din fata noastră nu-l interesa că băieții căutaseră echipamentul, ci că veniseră în camera noastră si dăduseră naștere unor bârfe care puteau detona o bombă. Fedorov.

— Valabil și pentru voi! își întorsese capul spre noi, însă nu se chinuise să ne privească. Ne vedem la masă!

Le făcuse semn celor doi să se ridice și plecaseră împreună, lăsându-ne într-o liniște mormântală.

La naiba!

Era o masă lungă, plină de mâncare.
Aș fi mâncat cu poftă, dar doar dacă aș fi putut.

Îi zărisem pe băieți undeva departe, la mijlocul mesei lungi, înconjurați în stânga și în dreapta de către alți bărbați. Eram îmbrăcați toți in negru si așteptam cu emoții ca locul din capătul mesei să fie ocupat.

Julia era în fața mea, iar în stânga și în dreapta aveam două rusoaice care mi-au împărțit coate în coaste pe care nu le resimțisem drept cele mai nevinovate.

Nu era o poveste nouă că rusoaicele nu ne priveau cu ochi buni, dar astăzi parcă simțisem înțepăturile lor mai tare ca niciodată.

Urăsc locul ăsta deja.

Puțin mai târziu se făcuse liniște, iar invitatul surpriză care întârziase, binevoise a-și face apariția în mijlocul încăperii.

— În onoarea acestor zile, vă invit să cinăm împreună! americanul vorbise de undeva din spatele meu, scurgând și ultimul strop de energie din mine.

Nu voiam să mă uit la el așa că mă chinuiam să răstorn bucățele de brânză de diferite feluri, alături de care zăceau câteva felii de mezeluri fine și alte mărunțișuri de care nu mă declaram interesată. Mă bucuram în sinea mea că aveam mâncarea de la bunica și speram voi avea timp să fur o gură.

— Cine nu simte nevoia să mănânce sau nu dorește să fie prezent la masă, poate să se ridice și să se reîntoarcă în cameră.

Nu-mi plăcea să ies în evidență, însă îmi era foame și nu mă puteam forța să mănânc mâncarea exquisită pe care mi-au pus-o în farfurie. De îndată ce o rusoaică din capătul mesei se ridicase, îi copiasem gestul și plecasem fără să privesc în urma mea, deși simțeam că cineva îmi găurește spatele.

Drumul spre cameră a fost scurt și când am ajuns în cameră, m-am așezat lângă fereastră, obosită, supărată și lipsită de energie. M-am gândit să îi scriu lui Maximilian, însă senzația ciudată din interiorul meu mă făcuse să las telefonul la o parte și să privesc în gol.

Oare bunica e bine? Oare Amelie se gândește la mine?

Ceva scârțâise apăsat, însă nu mă deranjasem să mă uit, totul era șubred în încăperea asta.

— Domnișoară Kondrat!

Am înjurat în barbă când i-am auzit vocea și am așteptat câteva clipe să mi se confirme că nu aud voci.

— Ești sigură că nu vrei să te alături? Judecând după cât a mâncat Julia, n-aș crede că nu îți este foame.

Nu, nu era doar o închipuire de a mea.

— Nu, e în regulă, mă rotisem pe călcâie și mă lovisem de imaginea lui. Zăcea sprijinit de tocul ușii și mă privea de parcă eram capabilă să mă evapor din fața ochilor săi.

— Chiar e în regulă? Ce te-a supărat?

Mă crispasem când înaintase spre mine, bocancii lui masivi aproape că tăiau toată liniștea din cameră. Știam că observase lucrul acesta și se oprise imediat, jucându-se cu degetele pe cadrul de lemn al patului.

— Am un gol în stomac de când am ajuns aici, recunoscusem cu vocea gâtuită.

— De ce?

Pufnisem obosită în timp ce îmi ștergeam palmele de coapse.

— Cum te aștepți să știu?! Ceva din interiorul meu îmi spune că anumite lucruri se vor schimba după călătoria aceasta.

Făcuse un pas înspre mine și se așezase în capătul patului, privindu-și mâinile împreunate.

— Calmează-te! Nimeni nu-ți poate face nimic, Fedra.

— Ce bine ar fi să și te cred, Jonathan. Aș fi fost mai încântată dacă făceai cumva și nu mă treceai pe lista celor care pleacă la Sankt Petersburg. Verișoara mea, spre exemplu, nu a fost aleasă.

— Pentru că nu mai e asistentă! scuipase adevarul afară, confirmându-mi temerile.

— Când aveai de gând să-mi spui?

— Nu-mi amintesc să fii întrebat, domnișoară Kondrat.

Îmi încordasem maxilarul și mai că i-as fi adresat o înjuratura, însă m-am abținut.

— Lucrează la palat, dar calitatea ei nu poate fi confirmată. Nu am acces la contractul ei de muncă, iar prezența ei la Palat e mai limitată decât ai crede.

— La naiba! îmi trecusem o mână prin păr, simțind cum toată lumea mea se clatină.

— Lucrează pentru Leonid? nu ratasem ocazia de a întreba.

— Mai mult decât probabil, răspunsese sigur pe el, părând neinteresat de subiectul acesta.

Artyom o va lua razna.

La ora 16 părăsisem hotelul în grabă, cu o eșarfă groasă în jurul gâtului și cu fulgi de zăpadă întețindu-se ca și când voiau să ne înghită. Starea noastră de spirit era mai proastă ca niciodată, băieții erau nervoși, iar Julia părea extraordinar de palidă și moleșită.

— Uh, mâncarea mi-a căzut greu la stomac! se plânsese ea în timp ce intra în mașina pregătită de Jonathan.

Urma să ne apropiem de locul în care debuta petrecerea lui Aleksei așa că era normal ca toată lumea să se simtă tensionată, însă Julia stârnea un ghemotoc de sentimente pe care nu le puteam înțelege.

— Vrei niște apă? îmi scosesem sticla din geantă și i-o înmânasem, însă o refuzase de îndată.

Artyom mă privise cu un soi de mirare de sub sprâncene, însă continuase să stea bosumflat în locul lui. Konstantin zăcuse cu privirea asupra Juliei câteva minute bune, întărind starea proastă din mașina.

Oare ce crede? Că ne-a otrăvit cineva mâncarea? Sau că Julia se preface ca să scape seara aceasta?

— Dacă unul din noi o dă în bară, nu pot să mai garantez că prindem ziua de mâine! fusese singurul lucru pe care Artyom îl comentase când ajunsesem pe malul apei care traversa orașul. O ambarcațiune destul de mare cât să cuprindă 100 de oameni stătea lipită de zidurile reci și înghețate, iar luminile majoritar aprinse indicau că nu era un vas oarecare.

Ușa mașinii se deschisese brusc, anunțându-ne că era timpul să părăsim locul cald și întunecat în care găsisem refugiu pentru câteva minute bune. Cu inima mâncată de griji și cu părul în față, coborâsem scările de piatră și apucasem mâna majordomulul care mă ajutase să trec puntea.

Deci asta se întâmpla în seara aceasta. Sergey pregătise un adevărat dezmăț pe un vas luxos cât să împace figurile supărate și speriate.

— Vreau să mă arunc în apa asta! murmurasem în barbă, însă nu băgasem de seamă că însuși Jonathan Moore ne aștepta pe punte și că, cel mai probabil, mă auzise.

— Ține-ți gura, Fedra! vorbise senin în timp ce aruncase o privire în spatele meu, urmărindu-i cu privirea pe toți ceilalți. Chiar îți sugerez să faci asta în seara asta, dacă nu, pot să îți închid gura nu prin cele mai ortodoxe metode.

Mă luase peste picior într-un mod surprinzător, lăsându-și ochii albaștri să se ascundă sub parul brunet culcat pe frunte de vântul puternic. Simțisem o adiere de tutun și alcool, iar realizarea mă lovise precum un fior rece pe șira spinării. Pentru prima dată simțisem pe pielea mea că era mai bine să tac, să mă protejez pe mine însumi, căci Jonathan Moore nu avea s-o facă.

Nu în seara asta.

Konstantin și Artyom veniseră în fața mea de îndată, ascultând tăcuți direcțiile lui Moore. Americanul nu vorbise prea mult, ci își împărțise pachetul de țigări cu cei doi și îi certase tăcut printre pauzele de la fumul inspirat și expirat mecanic.

Julia nu vorbise cât timp fusesem amândouă escortate spre o încăpere mică, unde stăteau înghesuite două femei și două măsuțe cu produse cosmetice.

— Haideți, ne vom ocupa pe rând de machiajul, părul și rochiile voastre!

Mă găsisem forțată pe unul din scaunele de lemn și în câteva clipe, machiajul de la prânz dispăruse, un fond de ten impecabil și un smokey eye perfect fuseseră executate pe chipul meu, un contur al buzelor intens și un ruj nude deschis care să mai taie din duritatea machiajului. Părul fusese prins într-un coc înalt și dezordonat, iar doua șuvițe ușor ondulate alunecau pe lângă tâmple și se opreau în dreptul ochilor, lăsând cerceii aurii să se vadă.

Arătam bine, ca scoasă din reviste, dar în contextul în care mă aflam, nu mă deosebeam de o damă de companie și asta mă îngrețoșa teribil.

Aruncasem o privire către Julia, era machiată identic, însă nu reușea să ascundă teroarea de pe chipul ei.

— În picioare! Vă rog să vă dezbrăcați de toate hainele. Să rămână doar lenjeria intimă pe voi!

Mă făcusem albă la față și inima începuse să îmi bubuie în piept când văzusem rochiile. Cele două femei se chinuiseră să tragă rochiile pe noi, iar când venise rândul corsetului, regretul că n-am fugit de pe barcă mă lovise în față. Decolteul era mult prea adânc, iar rochia abia reușea să îmi acopere sânii.

Dacă mai apărea și Leonid, eram distrusă.

Rochia era atât de strânsă încât abia puteam respira, Julia scâncise de durere când cele doua trăgeau de ațele rochiei și cedaseră de îndată să o mai strângă.

— Domnișoară, ești însărcinată?

Ochii mi-au fugit asupra abdomenului ei și într-o secundă, prin fata ochilor mi-au trecut toate imaginile din ultimele zile. Pofta de mâncare, grețurile, oboseala, vizita soțului ei.

Am fost capabilă să-mi ridic privirea și să privesc fața palidă a Juliei. Nu știu dacă era o capcană, dar dacă Fedorov avea să observe burtica Juliei, ne aștepta doar iadul.

— D-da.

Confirmase ceva ce ar fi trebuit să ne aducă pe toți în culmea bucuriei.

Arătam ca o femeie ușoară și rușinea din sufletul meu mă făcea să mă gândesc serios la a mă arunca în apa rece ca gheața.

Toți bărbații de pe holul vasului se uitau la noi precum la niște bucăți de carne, iar senzația de jenă mă făcea să vreau să îmi acopăr decolteul cu ce aveam la îndemână.

Cele două femei ne aduseseră într-un salon sofisticat cu puține mese, o populație predominant formată din bărbați de toate vârstele, fete din bordeluri și câteva domnișoare elegante.

Îl zărisem pe Moore în mijlocul salonului și ultima mea boabă de speranță pierise când îl privisem cum dă peste cap un pahar de băutură. Îmi luasem ochii de pe el și îl găsisem pe Maximilian în cealaltă parte a salonului, discutand alături de alți doi bărbați de vârsta lui.

Mi-am promis în sinea mea că nu aveam să scap nici măcar o privire din laterală. Mă simțeam rușinată să apar așa în fața lui și poate că îmi era mai teamă să nu își schimbe părerea despre mine.

Mi-am înghițit lacrimile și m-am mutat de pe un picior pe altul, așteptând cuminte în locul meu.

Urma o noapte lungă.

— Domnișoară Kondrat...

Am simțit o adiere rece în spatele meu și pentru o clipă, mi-am pierdut firea.

Leonid Fedorov.

Apăruse în fața mea cu un zâmbet murdar pe chip și mă privise din cap până în picioare.

— Te-ai făcut așa frumoasă pentru mine?

N-am răspuns nimic. Am privit prin el, simțind mai multe perechi de ochi îndreptate asupra mea.

Îndură, Fedra!

— Ți-ai pierdut limba pe drum, iubire? îmi prinsese bărbia în mâna lui, direcționându-mi privirea asupra lui. Hm, îți place să mă înnebunești? își mușcase buza în cel mai scârbos mod, însă ce mă scârbise cu adevărat fusese momentul în care își trecuse degetul mare peste buza mea inferioară.

Mi-am simțit stomacul greu și poate că dacă aș fi mâncat, aș fi vărsat pe el.

Cineva îl strigase din spate și se văzuse nevoit să plece, salvându-mă dintr-o situație neplăcută.

Sper să bei până uiți de tine, Leonid! îmi spusesem în sinea mea în timp ce il urmăream pe distinsul frate al lui Aleksei.

Nu trecuse mult până când petrecerea începuse cu o cină organizată. Împărțisem cu Julia și cei doi gardieni niște plicuri roși, iar rușinea pe care o trăiam de fiecare dată când mă aplecam să așez hârtiile pe masă avea să mă urmărească mult timp. Când îl găsisem chiar pe Aleksei Fedorov cu ochii în decolteul meu, ultima boabă de respect pentru mine dispăruse.

E vina ta, Fedra! Puteai să speli pe jos, să cureți cartofi într-un restaurant, orice. Dar ai ales banii în locul onoarei.

M-am plâns în sinea mea cât timp priveam cum Jonathan Moore devine din ce în ce mai beat. Cum ochii lui Fedorov fug asupra noastră cât timp una dintre cele două femei îi șopteau cu poftă ceva la ureche. Cum indiferența din ochii lui se transformă într-o furie rece care îmi îngheța pielea.

Ni se oferise permisiunea să mergem la baie în apropierea miezului nopții, însă drumul înspre acolo fusese de-a dreptul insuportabil. Atingerile tuturor bărbaților deveniseră un coșmar real și ușa care nu se închidea cum trebuie îmi pusese capac.

— Îți poți trage rochia sus? o întrebasem cât timp țineam ușa lipită cu propriul corp.

— Da, mă descurc.

O așteptasem să intre în cabinele cu toalete, simțind cât de bine era să fie liniște.

— Nu ai anunțat că ești însărcinată?

— N-nu. Oricum... zilele astea au fost haotice. Nici nu aș fi avut cum.

Simțeam că îi era greu și nu voiam să îi umbresc fericirea, dar îmi era teamă de haosul pe care avea să îl declanșeze.

— Știu că nu e ușor, dar trebuie să spui cuiva. Poate lui Jonathan Moore, când e treaz, desigur! o sfătuisem cât timp auzeam foșnetul rochiei.

— Aș prefera să-mi permită să îmi dau demisia, dar nu vreau să te las singură, Fedra.

Mă găsisem dând din cap în sens negativ.

— Nu fii egoistă, Julia! Ești responsabilă de un copil, iar soțul tău te așteaptă acasă. Promite-mi că spui!

Ieșise din toaletă cu grijă să nu alunece și îmi aruncase o jumătate de zâmbet trist care voia să mascheze lacrimile care se pregăteau în ochii ei.

O adiere rece îmi mângâiase spatele și într-o clipită, ușa de care mă sprijineam ușor mă trimisese în mijlocul camerei cu atâta forța, încât căzusem pe unul din solduri.

— Hm, nu știam că vasul ăsta e plin de surprize la orice pas, un bărbat destul de tânăr năvălise în cameră cu un rânjet atât de murdar, încât nici nu apucasem să procesez ce se întâmplă. Cine se oferă prima?

Spaima din sângele meu mă încetinise așa că înainte de a mă ridica, bărbatul îmi prinsese glezna și mă târâse pe gresia umedă până ajunsesem la el.

— Arăți atât de bine, prințesă! palmele lui slinoase îmi despărțiseră picioarele și când se forțase între ele, simțisem că mă înnec și nu mai am putere să ies la mal.

Julia încercase să-l împingă, însă sfârșise aruncată în peretele de lângă.

La naiba!

— Julia, te rog, ieși și strigă pentru ajutor! țipasem printre gurile de aer inspirate forțat, luptându-mă cu ultimele puteri să îi țin mâinile la o parte.

Bruneta se împiedicase pe moment și reușise să fugă pe ușă, însă puterile mele ajungeau la final.

— Lasă-mă, nenorocitule! 

Îl lovisem cu pantoful în bărbie si așa băut cum era, se dezechilibrase si își pierduse concentrarea. Corsetul îmi strângea coastele prea tare si mâinile îmi erau de gelatină, însă îmi găsisem puterea să mă trag cât mai departe de bețivanul în călduri.

Deschisesem un dulap, sperând să găsesc ceva care să mă ajute să îl lovesc, însă nu găsisem decât niște prosoape.

La naiba! La naiba!

— Cățea nenorocită! O să vezi ce te așteaptă!

Al doilea dulap era plin de lucruri stricate si fără sa mai stau pe gânduri, apucasem o fostă baterie de la baie, gândindu-mă că o să îl plesnesc dacă mai încearcă ceva.

— Du-te naibii!

Rânjise murdar și in secunda imediat următoare sărise asupra mea, făcându-mă să-mi lovesc capul cu putere de dulap.

Imaginea lui se clătinase încet-încet, însă apucasem să văd cum Julia apăruse cu un mop în mână și îl plesnise suficient cât să-îl distragă.

— Să te ia naiba! țipasem aproape fără glas, simțind cum lacrimile curgeau fără control pe față. Furia ieșise la suprafață și bateria din mâinile mele făcuse contact cu fața lui într-o secundă.

— Să te ia naiba, nenorocitule! îl mai lovisem încă odată, lăsând să mormăie câteva cuvinte inteligibile. Sângele începuse să îi curgă pe buze, însă mâinile mele nu se puteau opri.

— Ah! țipasem stoarsă de viață când șimțisem o pereche de mâini reci pe brațele mele, o pereche de mâini care aruncaseră arma mea la o parte si mă lipiseră de un trup cald.

— Fedra, iubire! Calmează-te, te rog.

Maximilian!

Mă liniștisem ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, sincronizându-mă cu respirația lui fierbinte. Rușinea și șocul a ceea ce am făcut mă aduseseră la realitate, iar chipul bărbatului aproape desfigurat îmi deschisese ochii.

Dacă nu ar fi intervenit Maximilian, l-aș fi omorât?

— Sunt aici, nimeni nu îți poate face nimic! îmi șoptise grijuliu în ureche, presurând săruturi calde pe tâmpla mea. Julia își pusese palmele peste ale mele, privindu-mă speriată în ochi.

Liniștea căzuse peste amândouă atât de tare, încât încă mi se părea că imi aud propria voce țipând după ajutor.

— Se aud pași pe hol! Julia tresărise speriată, privind înspre Maximilian. Trebuie să te ascunzi undeva!

Mă dezlipisem de el speriată, găsindu-i ochii albaștri asupra mea.

— Ascunde-te în toalete, te rog!

— Nu, stau aici cu voi! negase hotărât în timp ce refuzase să se desprindă de mine.

— Te rog, ascultă-mă! îl implorasem disperată în timp ce îl împingeam spre cabine.

— Pentru binele tău e mai bine sa te ascunzi, Julia îmi întărise rugămințile, parând să îl convingă mai mult decât o făcusem eu. Noi două vom fi bine!admisese fără prea multă încredere în voce.

Momentul în care Maximilian inchisese usa cabinei coincise cu momentul în care gărzile lui Fedorov apăruseră în baie groaznică. De acolo și până în cabina rusului suprem nu fuseseră decât câteva clipe în ceață.

M-am trezit în genunchi și cu mâinile legate la spate, în fața unui bărbat meschin care își fuma țigara lent și dureros. Se oprise în dreptul meu și își lăsase mâna să îi cadă pe lângă șold, dând ocazia ca țigara fumegândă să îmi inunde nările.

— De când știi că domnișoară Nikolaeva e însărcinată? vocea-i tunase în încăpere și îmi smucise capul cât să-mi întâlnească ochii.

Vedeam un licăr rece în ochii lui și știam că șansele de supraviețuire erau din ce în ce mai mici.

— Răspunde, la naiba! Nu stau să mă rog! imi storcise fața cu mâinile până începusem să îi sint unghiile în piele.

— A-astăzi am aflat! răspunsesem cu vocea sacadată, având ochii plini de lacrimi.

Îmi eliberase capul brusc, însă în secunda imediat următoare mă plesnise cu forța, întorcându-mi capul într-o parte.

— Ai stat cu ea noapte de noapte, domnișoară Kondrat, și o aperi de parcă ți-ar fi rudă! zbiera precum un psihopat în timp ce făcea pași dintr-o parte în alta.

În spatele nostru erau două persoane, însă nu auzisem nici măcar cel mai mic zgomot din partea lor.

— În patul cui ți-ai deschis picioarele precum cea mai ușoară femeie!? se năpăstuise asupra Juliei și o plesnise cu putere, lăsând-o aproape fără aer.

Julia scâncise silențios, însă nu îi oferise un răspuns. Nu înțelegeam de ce era atât de indignat de Julia, știuse de la bun început că bruneta era căsătorită.

— Soțul meu e tatăl copilului.

Un moment de liniște din partea lui se simțise precum o veșnicie, iar când pufnise amuzat, simțisem că tot aerul din încăpere se evaporase.

— Concediată. Să nu te mai văd în fața ochilor mei vreodată!

Își turnase un pahar de băutură și îl băuse dintr-o înghițitură, făcându-le semn celor doua persoane să o ridice pe Julia și să o ducă afară.

— Domnișoara Kondrat rămâne!

O să mor!

Cuvintele acestea mi se roteau precum un vârtej în cap, iar când camera rămăsese goală, simțisem anxietatea îmbrățișându-mă.

Privisem înmărmurită cum Aleksei Fedorov se așezase în genunchi la o distanță infimă de fața mea. Își suflecase mânecile cămășii cu grijă, încet, ca și cum mă tortura cu asta, își desfăcuse vesta și o lăsase să curgă de pe brațele lui, iar mai apoi scăpase cravata subțire din mătase neagră.

— Ascultă-mă bine, domnișoară Kondrat! imi ridicase bărbia cu vârful degetelor, forțându-mă să-l privesc. Ești implicată într-o relație, la momentul de față?

— N-nu, mințisem terifiată.

— Exact cum mă așteptam, domnișoară Kondrat! îmi analizase chipul dintr-o parte în alta precum un exponat.

— Nu degeaba îmi placi atât de mult.

Încremenisem când isi lăsase degetul arătător să curgă de pe linia maxilarului, pe gât si mai apoi pe linia decolteului într-un gest lasciv și terifiant.

— Ești docilă, sălbatică, frumoasă, atragi privirile tuturor, dar știi bine să le eviți! își ridicase degetul arătător și îmi ferise bretelele rochiei la o parte, lăsându-mă vulnerabilă în fața lui.

— Ești seducătoare fără să vrei, iar tu știi asta prea bine, Fedra! își lăsase degetul arătător să se infiltreze în interiorul rochiei, însă o bătaie agitată în ușă mă salvase.

***

Liniștea aspră din camera de hotel mă ținuse trează toată seara, iar patul gol de lângă mine mă forțase să închid toate încuietorile și să mă refugiez sub pătură. Julia dispăruse ca și când n-ar fi existat, Artyom și Konstantin erau de negăsit, iar teama că Fedorov avea să dea buzna în cameră mă consuma de vie.

Patul se simțea precum o adunătură de pietre, iar șuierul vântului contra geamurilor vechi era o melodie demnă de filmele de groază. Făcusem o baie într-o cadă plină până la refuz de apă fierbinte, care se împrăștiase peste tot prin baie, însă nu mă chinuisem să șterg nimic.

Dimineața adusese lumina cu ea și de la un minut la altul, hotelul se trezea la viață, lăsând angajații sfioși să își facă treaba. Mă îmbrăcasem cu hainele mele și mă așezasem la capătul patului, pe jos, numărând cu grijă până la momentul în care cineva avea să mă cheme la masă sau poate chiar la adunarea tuturor celor care trebuiau să se întoarcă în Moscova.

Nu verificasem telefonul de aseară. Mintea mea fugea în prea multe locuri, eram speriată, tristă, furioasă, vulnerabilă.

Și nu voiam ca cineva să mă știe așa.

Adormisem pentru ceva vreme, ghemuită și cu brațele în jurul meu ca și când m-aș fi putut proteja de oricine ar fi avut vreo intenție negativă. Doar zgomotul furios al unor bătăi în ușă mă rupsese din somn, iar când îmi revenisem cu adevărat în fire, îl găsisem pe Jonathan Moore ghemuit în fața mea.

Revenisem la realitate în câteva clipe și primul lucru pe care îl făcusem fusese să îmi retrag mâinile din ale lui. Nenorocitul îndrăznește să mă atingă!

— Unde e Julia? întrebase bulversat de gestul meu, luându-mi mâna dreaptă în a lui cu forța. De îndată ce încercasem să o trag, depusese și mai multă forță în așa fel încât să nu mă lase să reușesc.

În spatele lui zăceau Konstantin și Artyom, amândoi îngrijorați, amândoi tăcuți.

— Înțelegi ce te întreb? devenise frustrat de lipsa mea de cooperare și se apropiase atât de tare de fața mea încât îi simțeam respirația pe obraz.

Urmele unghiilor lui Fedorov erau încă proaspete pe chipul meu, o zgârietură fenomenală pe frunte și cearcăne extraordinar de vizibile. Le analizase cu atenție, mutându-și privirea când la rănile pielii, când la ochii mei.

— Ar trebui să îl întrebați pe domnul Fedorov, murmurasem cu glasul răgușit în timp ce-mi înghițeam lacrimile.

***

Promisiunea că vom vorbi în Moscova despre Julia devenise realitate de îndată ce pusesem piciorul în oraș. Biroul căptușit cu catifea vișinie fusese sigilat la toate ieșirile, iar eu, Fedra Kondrat, forțată încă odată să vorbesc în fața lui si a gardienilor sub garanția că nimeni nu va afla.

— Julia Nikolaev e însărcinată.

Moore se oprise din fumat, lăsând firicelele de tutun să i se prelingă pe lângă buze. Îl văzusem cum își trecuse degetele prin părul creț și înțelesesem că bărbatul știa prea bine ce înseamnă asta.

Se rotise prin birou cu mâinile pe șolduri, lăsând doar scârțâitul parchetului să îi fie companie.

— Konstantin, Artyom, vă rog să părăsiți încăperea pentru puțin.

Cei doi se ridicaseră imediat de pe scaune și fără a protesta față de ordinele lui Moore, mă lăsaseră singură în calea americanului.

— La naiba! De ce nu mi-ai spus că e însărcinată? se oprise în dreptul meu cu o încruntătură pe chip și fără să știe, răscolise în furia pe care o simțeam față de el. Ce era diferit de data aceasta era faptul că nu mai arătam asta.

Mă găsisem ridicându-mi bărbia ca să îi vorbesc, însă ochii mei rămăseseră lipiți de parchetul din lemn zgâriat. Era ca o pată neagră undeva într-un colț extern al ochilor mei, nimic mai mult.

— Nu știam.

Uram cum îmi sunase vocea, slabă si pricăjită ca și când aveam nevoie de ajutorul cuiva. Nu-l cerusem și nici nu aveam să fac asta.

Pentru prima dată de când îl întâlnisem, se rezumase la a nu deschide gura și la a aștepta să vorbesc. Trântise ceva în fundal sau poate că deschisese unul din dulapurile masive de lemn și cotrobăise insistent prin conținutul lui.

— Au fost situații care au ieșit în evidență, Aleksei e omul detaliilor, comentase ca pentru el în timp ce lăsase o cutie din plastic transparent pe biroul lui. Trecuse dincolo de biroul lui prăfuit și deschisese un sertar cu o altă cutie din lemn, din care scosese o sticlă de alcool sanitar sau cel puțin așa părea să fie.

Continuasem să privesc bulversată cum înconjoară, din nou, biroul masiv și își trage un scaun în fața mea, fluturând sticla de lichid albastru și o cutie tare ciudată.

— Porți machiaj? mă întrebase indiscret în timp ce își turnase în palmă o cantitate generoasa din lichidul dezinfectant.

— Nu.

— Îmi spui ce ți s-a întâmplat? insistase în timp ce îmi căuta disperat ochii.

— Nu, domnule Moore.

— Jonathan, mă corectase imediat cu un oftat apăsat în timp ce îmbiba o bucată de pânză albă în alcoolul medicinal. Mereu ești supărată pe mine când ți se întâmplă ceva. Ce am mai făcut de data asta? mă luase peste picior, probabil inconștient de gravitatea faptelor.

Îmi prinsese bărbia cu mâna stângă în așa fel încât să aibă acces la obrazul meu zgâriat. Inspectase cu atenție cele doua zgârieturi, însă când trecuse la ochii mei simțisem că înțepenesc. Vedeam nedumerirea din ei, vene roși care se întețeau în jurul albastrului intens din ochii lui, căutând să taie din frumusețea lor.

— Ai greșit, Jonathan! vocea îmi cedase încă odată și toate scenele din seara aceea mă bântuiseră în doar câteva clipe. Sunt supărată pe mine, vorbisem în momentul în care usturimea se propagase la nivelul pielii. Sunt supărată pe faptul că aștept să mă aperi, deși mi-ai spus de atâtea ori că nu-ți pasă de noi.

De asemenea, sunt supărată pe mine pentru că de fiecare dată când vreau să fiu mai puternică în fața ta, cedez și te las să mă vezi în cel mai vulnerabil punct al meu.

Fața mea împietrită cedase în fața lui și o lacrimă fierbinte îmi părăsiseră ochii, urmată de altele în șir.

Iar tu, Jonathan Moore, m-ai privit ca și când sfârșitul lumii ne-a găsit pe amândoi în Palat.

———————-
Hei, capitol nou! Sper ca sunteți bine și ați avut o mini vacanța frumoasă! Vă pup și va aștept părerile, comentariile sau orice altceva vreți să îmi adresați ❤️🤗