— Desigur că-mi pasă! îmi vorbise blând, plecându-și privirea asupra trusei de prim ajutor pe care o ținea ascunsă prin dulapuri. Și știu că am greșit când am acceptat să beau, îmi pare rău!

Încercasem să-mi șterg lacrimile de pe obraz, însă îmi cuprinsese palmele cu mâna lui stângă, pe când cea dreaptă îmi atinsese obrazul umed.

— E măna lui Fedorov, realizarea licărise în ochiul lui și se forțase să nu izbucnească nervos. Palma lui devenise mai grea contra pielii mele, iar maxilarul i se încleștase puternic. Era imposibil să îmi pierd cunoștința cu un singur pahar de wiskey, murmurase ca pentru el.

Jonathan își scosese o țigară din vesta pe care o purta deasupra cămășii și o aprinsese cu mâinile tremurânde fără să stea pe gânduri. În mintea lui totul era planul lui Aleksei Fedorov si poate că lucrul acesta era adevarul întruchipat, toate evenimentele din seara aceea produseseră același efect scontat.

Plecarea Juliei, timorarea mea. Era răzbunarea lui Fedorov pentru ce pățise supusul său, Sergey.

— O să-mi spui ce s-a intâmplat? vorbise cu țigara între buze, curățând și cealaltă zgârietură. Preferasem să tac în speranța că avea să mă lase să trăiesc în durerea mea, însă ochii lui enigmatici nu-mi dădeau drumul.

— Fedra, te rog, nu e timpul să fii egoistă!

Eu eram egoistă? Nenorocitul!

— Domnule Moore, vorbiți în totalitate despre dumneavoastră. Nu vă cade bine victoria lui Aleksei si aveți nevoie de pioni pe care să îi mutați în joc.

Se ridicase din genunchi agil și iși smulsese țigara dintre buze cu o calmitate de neașteptat. Poate că învățase să coopereze cu mine, poate că știa prea bine cum să mă joace pe degete.

— Am nevoie de pioni pe naiba, Fedra! Despre ce vorbim aici?! Ești plină de zgârieturi pe față, să nu crezi că nu ți-am văzut vânătăile de pe coapse și brațe. De ce mi-ar trebui un pion ca tine?

Reacționasem pe loc si fără să vreau, mă găsisem trăgând de rochie în jos. Pe chipul americanului apăruse un zâmbet în colțul buzelor, însă revenise imediat la mutra lui serioasă.

— Știi că nu mă pricep la mințit, Jonathan. Eu și Julia am fost atacate de un bărbat în baia vasului. Era beat și... a încercat să se forțeze asupra uneia dintre noi.

În momentul acela ceasul parcă se oprise din ticăit, lumea încetase să mai zumzăie zgomotos în afara biroului în care ne aflam amândoi. Însă respirația lui Moore era din ce în ce mai precipitată, de parcă se înnecase cu aerul din încăpere.

— S-sper că nu a reușit...!? întrebarea venise atât de gentil încât mi se păruse că îmi șoptise la ureche.

Palmele mele transpirate sfârșiseră în ale lui și îngenunchease lângă scaun încă odată, arătându-mi cea mai fragilă parte a lui. Îmi plecasem capul în sens negativ, iar asta îl scăpase parțial de o grijă.

— Doar un monstru s-ar putea gândi la așa ceva. Indiferent de sentimentele negative care zac în interiorul nostru, nicio ființa umană rațională nu s-ar preta la așa ceva, Fedra!

Plecasem din cap încă odată, așteptând momentul în care să-i pot povesti de Fedorov si de nevoia mea.

— Trebuie să-ți mai spun ceva, Jonathan.

Îmi strânsese palmele în ale lui de îndată, ridicându-și ochii cât să-i cuprindă pe ai mei.

— Dar am nevoie de promisiunea ta că o să mă aperi cât sunt la palat.

— Promit! își lăsase vocea caldă să exteriorizeze cuvântul fără ezitare.

— Aleksei Fedorov mi-a spus că mă place.

Îl văzusem pufnind într-un ras acru, ca si când ar fi auzit o gluma bună.

— Dacă lucrul acesta nu e adevărat, de ce a căutat chiar el însuși să mă dezbrace cât timp eram doar eu și el în biroul său încuiat.

Pentru a zecea oară în seara aceea, Jonathan Moore, americanul cu sânge de gheață rămăsese fără cuvinte în fața mea.

***

Se făcuse seara când Moore reușise să mă aducă acasă, iar lipsa de activitate din parcare îmi spunea că nu era decât o zi ca oricare alta. Asta până când zărisem silueta masculină care aștepta nerăbdătoare în fața blocului.

Mă așteaptă în fața blocului.

Sergey, despre el e vorba.

Tastasem în grabă două mesaje scurte către Jonathan și luasem avânt către intrare, având de gând să nu îi adresez nici măcar o vorbă.

— Nu-mi mai vorbești? mă luase peste picior în timp ce îmi deschisese ușa de la bloc. Hm, ce repede se schimbă lucrurile! E suficient un pocnet din degete si ne uităm vecinii cu care am conviețuit atâtea luni.

Controlează-te, Fedra!

— Ți-ai uitat potăile în apartament? îi vorbisem urât, făcând referire la obiceiurile lui nu tocmai morale de a mă urmări pe timp de noapte. Îi confirmasem că știu despre adevăratele lui intenții.

Preferam să merg înainte fără să îi văd moaca slinoasă, însă îmi prinsese brațul cu putere și mă forțase să mă întorc către el. Era îmbrăcat într-o cămașă desfăcută și pantalonii lui negri, cu părul său veșnic creț. Era un bărbat frumos, dar corupt de beneficiile oferite de către Aleksei.

Râse precum un psihopat și își îndesase pumnii în buzunarele pantalonilor, încercând să imi vândă imaginea pe care o tot afișase în ultimele luni. Păcat ca era doar un actor bun.

— Micuța Fedra nu e atât de inocentă precum pare în ochii tuturor vecinilor. Să-i spun bunicii tale dragi despre cercurile influente de bărbați în care îți faci veacul? Sau despre Jonathan Moore și beneficiile pe care i le oferi în fiecare seară? își ridicase umerii și își mușcase buza inferioară ca să se oprească din a ranji precum un prost.

— Ce beneficii ofer eu și nu știu?

— De ce mă intrebi pe mine, domnișoară? Poate că îți deschizi doar picioarele în fața lui, poate că faci și altele.

— Vorbește cel care își îneacă incapacitatea de a avea o relație normală în plăcerea oferită de fetele ieftine din Ihorivna.

— Hm, de asta ne potrivim noi doi, Fedra. Suntem amândoi bolnavi, lipsiți de iubire, de afecțiune, refugiați în brațele altor oameni incompleți... ca noi!

Stomacul mi se rotise într-o ghiulea dureroasă și strânsesem telefonul mai tare între degete, încercând să câștig un sens de protecție. Cât de ghinionistă puteam fi?

— Ești bolnav!

— Sunt! Inima mea e putredă pe dinăuntru pentru că ai avut grijă să imi respingi orice încercare de a-ți oferi afecțiune. Dacă Sergey cel bun nu a funcționat, poate că Sergey cel rău îți aduce mai multă mulțumire.

Când făcuse un pas spre mine, simțisem cum îngheț pe loc. Era un coșmar devenit realitate, psihopatul din fața mea era vecinul care mă stalkarise în ultimele luni, iar acum venise să imi facă capătul.

— Nu ți-am cerut afecțiune!

— Dacă nu mi-ai fi cerut, n-aș fi venit de atâtea ori in apartamentul tău.

— Bunica te-a primit din compasiune, psihopatule!

— A făcut-o pentru că ne-a vrut împreună. Dar tu, Fedra, ai stricat tot! Te-ai plimbat pe holurile blocului ăstuia de parca făceai parte dintr-o rasă superioară și ai strâmbat din nas ori de câte ori ai avut ocazia.

Se năpăstuise asupra mea cu viteză și lipsa de reacție din partea mea îi oferise un avantaj considerabil. Îi simțisem buzele încercând să mă convingă să îl sărut, însă singurul lucru pe care încercam să îl fac era să îl țin cât mai departe de mine cu propriul meu corp.

Lumina din hol se stinsese brusc, oferindu-mi suficient timp cât să-l lovesc între picioare cu genunchiul. Ne dezechilibrasem amândoi, însă rusul din fata mea se trezise rapid și mă împinsese în perete, plimbându-și mâinile haotic pe trupul meu.

— Ți-ai pierdut puritatea din momentul în care ai început să lucrezi în nenorocitul asta de Palat! își lipise buzele scârboase de gâtul meu, in timp ce imi imobilizase brațele cu totul.

În clipa imediat următoare o siluetă întunecată își făcuse apariția în spatele lui și fără să ezite, îl lovise în spatele capului, tăindu-i tot elanul.

Jonathan! Îi trimisesem mesajele adineauri și poate că încă era prin apropiere.

Îi aplicase un alt pumn în abdomen cât sa ii taie respirația și profitând de lipsa energiei electrice, îl scosese pe Sergey afară si închisese usa definitiv în urma noastră.

Nu-mi părea rău pentru el. Daca avea sa își găsească cheile si sa revină curentul electric, atunci putea sa se întoarcă in patul sau cald.

— Iubito, ești bine?

Vocea răgușită a lui Maximilian năvălise orice urmă de realitate în interiorul meu. Sărisem în brațele lui fără să procesez prezenta lui, pentru prima dată uitasem de nenumăratele întrebări despre cum si când apăruse lângă mine.

Îmi furase un sărut apăsat pe buze și mă lipise cu toată puterea de el, încercând să mă liniștească.

— O să dormi la mine peste noapte, nu riscăm să te vadă cineva, in regulă?

Nu-i văzusem ochii, însă eram conștientă că britanicul trebuia sa fie tare îngrijorat pentru ce tocmai făcuse.

Deschisesem usa cu grijă, evitând si cel mai mic scârțâit în așa fel încât să nu o trezesc pe bunica. Probabil plecase la somn de multă vreme, însă mai obișnuia să stea si târziu la canapea.

Holul mic ne cuprinsese pe amândoi in brațele lui, întâmpinându-ne cu miros de Scorțișoara si vanilie. Se pare că bunica făcuse prăjituri pentru mine, căci știa că avea să mă reîntorc.

— Descalță-ți bocancii si ia-i cu tine! îi șoptisem la ureche în timp ce analizam cu grija întunericul din apartament.

— Fedra, ai venit?

Daca ar fi existat posibilitatea sa mă evapor de pe planeta, in monentul acela as fi făcut-o fără vreun regret.

La naiba!

Venise de după colțul sufrageriei îmbrăcată în capotul ei de un verde smarald și aprinsese lumina cu un gest elegant, surprinzându-mă când îmi împreunasem mâna cu a lui Maximilian.

— Buni, nu dormi?! încercasem să o salut cu o voce cât mai jovială, însă nu putusem să o distrag de la a-l analiza pe brunetul de lângă mine. Mă bucuram ca nu își purta ochelarii, ori altfel ar fi chestionat cele câteva zgârieturi de pe chipul meu și nu aș fi avut ce să îi spun.

— Nu mi-ai spus că avem un invitat, mă luase peste picior cu un zâmbet larg pe buze și făcuse câțiva pași înspre noi. Mă surprinsese când întinsese mâna spre britanicul cu ochi albaștri.

— Lira, încântată de cunoștință! îi strânse mâna călduros, nelăsându-l să îi sărute mâna așa cum ar fi vrut să facă. Tu trebuie să fii iubitul ei, nu-i așa?

Îmi stătuse inima în loc pentru câteva clipe, dacă avea să menționeze de Sergey, eram prinsă la zid.

— De asemenea, Max răspunsese politicos și zâmbise de-a dreptul șarmant către ea. Da, îmi închipui că Fedra nu v-a povestit prea multe despre mine.

— Sigur că nu, Fedra nu-și împarte secretele cu nimeni, glumise ea în timp ce-l luase de mână și îl îndemnase să avanseze în sufragerie chiar dacă nici măcar nu își dezbrăcase haina. Mi-am dat seama că de ceva vreme e cineva care îi ocupă gândurile, totuși.

— Buniii! intervenisem înainte de a mă face de ras, privind cum Maximilian ajunsese așezat la masa fără prea multe rugăminți in doar câteva clipe.

Bunica îl iubea deja. Dacă nu-i refuza mâncarea, era ideal în ochii ei.

— Dezbracă-ți haina și las-o pe Fedra să se ocupe de lucrurile tale.

Mhm, Maximilian devenise fiul ei în doar câteva clipe și de la discuții serioase despre ce face britanicul în Rusia și cum își câștiga banii la el în tara, ajunseseră să discute aspecte legate de istorie și războaie, rețete de mâncare și modalități de cusut.

Pentru două ore uitasem tot haosul din viața mea și mă găsisem zâmbind incontrolabil la poveștile romantice din tinerețile bunicii Lira.

Deși știam că bunica prețuia regulile tradiționale privind viața de cuplu, nu intervenise în decizia mea de a-l lăsa pe Maximilian să stea cu mine în cameră.

— Ești în regulă așa? întrebasem în timp ce îi împătuream hainele. Cămașa încă purta căldura sa corporală, iar parfumul lui devenise parcă mai puternic și îmbietor.

— Mhm, e destul de cald.

Găsisem o pereche de pantaloni de ai lui Artyom în șifonierul Ameliei, însă pentru partea de sus nu avusesem mai mult noroc așa că Max ajunsese la concluzia că va dormi pe jumătate dezbrăcat.

Îi observasem trupul bine făcut din colțul ochiului si fusese nevoie să inspir adânc înainte de a mă întoarce cu fața în totalitate înspre el.

Calmează-te, Fedra! Nu ești o puștoiacă de liceu emotivă!

Traversase camera până ajunsese în dreptul măsuței de machiaj la care eram așezată, iar când își pusese brațele de o parte si de cealaltă a mea, simțisem că iau foc.

— Mi-a fost dor de tine! îmi șoptise răgușit cu buzele ușor lipite de urechea mea dreaptă, jucându-se cu inima mea în continuu. Nu mă săruți? continuase cu vocea sa masculină și senzuală, iar fierbințeala pielii mele atingea cote maxime.

Ce faci cu mine, Maximilian?

— Atât de dor în doar câteva zile? îl tachinasem ușor, ridicându-mi barbia puțin câte puțin, încercând să îi zăresc ochii. Încremenisem când îmi luase ambele palme si le întinsese pe masa, ca mai apoi sa isi treacă degetele printre ale mele si sa le impreuneze.

La naiba! Un junghi dureros îmi săgetase stomacul în doua, iar brunetul se pare că nici nu observase.

—Mhm! În seara aceasta îmi iau revanșa, îmi furase un sărut scurt pe buze, după care se rezumase a mă privi adânc în ochi.

— Și dacă nu te primea bunica, unde îți luai revanșa?

— La mine, șoptise încă odată lent după care se aplecase cat să îmi cuprindă buzele cu ale lui intr-un sărut atât de grațios si gentil. Simțeam cum degetele lui treceau printre ale mele și m-am lăsat pierdută printre simțuri.

Mă rupsesem din sărut când nevoia de aer devenise acută și îl privisem pierdută în ochi. Ochii lui calzi, mereu atenți la mine și la mișcările mele, grija pentru mine.

— Nu mă meriți, Maximilian.

Zâmbetul îi dispăruse într-o clipă, iar nedumerirea din sufletul său se reflectase într-o clipă.

— Nu îți ofer nimic. Viața mea e atât de complicată încât nici măcar nu pot să replic jumătate din lucrurile pe care le-ai făcut pentru mine. Nu îți pot oferi nici măcar o ieșire, doar noi doi, fără alte probleme.

Brunetul clipise lent, având grijă să nu mă scape din ochi.

— Se va termina în curând, iubire. Ai trecut prin atâtea în ultimele zile, nu te mai gândi la mine.

— Vei obosi să fii singurul care se dedică în relația asta, Max, și mă tem că atunci când vei vrea sa închei totul, va fi prea dureros pentru mine.

— Nu sunt singurul, Fedra. Dacă nu aș fi simțit nimic din partea ta, aș fi rămas invitatul de la recepție care era cât pe ce să fie ciuruit de gloanțe.

Îmi tremura vocea și lacrimile se chinuiau să rămână în spatele pupilelor. Mă simțeam murdară după tot ce s-a întâmplat în ultimele seri, exact cum spusese Sergey pe hol. Când îi întâlnisem ochii londonezului pentru prima dată, mă simțisem precum o fetiță inocentă care admira un bărbat frumos. Mai apoi, când începusem să dansăm, în brațele lui eram precum o prințesă. Acum, când am început să ne exprimăm sentimentele, păream o prințesa care își pierduse strălucirea.

Maximilian era porția mea de fericire, dar mă simțeam egoistă în relația noastră din prezent. Mă hrăneam cu dragostea lui, însă nu-i ofeream același lucru în schimb.

— Îți place cum evoluează relația noastră?

Se așezase în genunchi lângă scaunul meu și își trecuse degetele printre ale mele încă odată, ca si când as fi putut dispărea.

— Ideal nu, dar realistic vorbind, evoluăm. Îmi imaginez că tot ce ți s-a întâmplat în ultimele zile te afectează, dar vreau să îmi fi aproape si, la rândul meu, să îți fiu aproape.

— Nu cred că aș putea merge înainte fără tine, Maximilian, dar nu vreau să te rănesc.

— Nu vei face asta, crede-mă! Vrei să mergem în pat? Simt că o să îmi plesnească genunchii, schimbase subiectul de îndată cu un zâmbet minuscul pe față.

Mă găsisem chicotind amuzată la felul în care se ridicase și uimită, în același timp, de ușurința cu care a reușit să îmi îndepărteze orice supărare.

— Îți e somn?

— Neah, dar mi-ar prinde bine să îmi întind spatele. Am lucrat de dimineața ca să pot veni la tine în seara asta. 

I-am sărutat obrazul apăsat, câștigând un zâmbet larg pe buzele lui trandafirii.

— Avem vreo opțiune să-l scoatem pe vecinul tău din blocul ăsta? mă întrebase curios în timp ce se juca cu inelul de pe degetul meu arătător.

— Nu cred... stă nas în nas cu bunica lui. Indiferent de ce i s-ar întâmpla, n-ar alege să plece de aici.

— Ah, nu e de bine, se ridicase în picioare, cuprinzându-mi mâna în așa fel încât să mă tragă după el. Era, din întâmplare, beat? își schimbase tonalitatea precaut și se uitase spre ușă ca și când ar fi realizat că putem fi auziți.

Londonezul ocupase marginea dinspre geam și își așezase perna mai bine, nescăpându-mă din priviri.

— Neah, era doar foarte nervos. M-a luat prin surprindere și m-am blocat când l-am văzut iar în fața ochilor mei!

M-am strecurat sub pătură, acceptând jumătatea de îmbrățișare și trupul său cald și moale. Era pansamentul meu pentru tot ce mi s-a întâmplat în ultimele zile și nu-mi venea să cred că era lângă mine, pregătit să împărțim camera mea pentru prima dată de când ne cunoaștem.

Îmi cuprinsese obrazul în palma lui și mă privise cu ochii lui albaștri, limpezi și enigmatici.

— N-am crezut niciodată că în spatele domnișoarei Fedra de la recepție stau atâtea, simțeam tristețea din glasul lui și inima îmi tresăltase dureros sub atingerea lui caldă.

— Chiar nu stăteau atâtea, domnule Fernsby, imitasem vocea rece pe care obișnuiam să o folosesc când eram nevoită să comunic cu el. Îmi ghidase fața mai aproape de a lui și își lipise buzele calde de fruntea mea. Trebuia doar să fug de tine, și să stau la recepție! chicotisem amuzată cu buzele aproape lipite de gâtul său.

— Ar fi fost mai ușor? își luase câteva clipe de pauză și înghițise în sec. Fără mine?

— Niciodată, Max! Nu te învinovății când ai zburat săptămână de săptămână să mă vezi si te-ai pus în pericol. Nu tu ești cauza a nimic din ce s-a întâmplat zilele trecute! Știi prea bine cum sunt bărbații, era inevitabil să fim atacate, mai ales fiind singure.

— Mă îngrijorezi, Fedra. Încerc să nu mă gândesc, dar ai fost pe punctul de a fi abuzată și tu continui să mergi înainte ca si când nu te-ar fi afectat, se trase puțin înapoi cât să mă privească în ochi.

—Vreau doar să scap. Și pentru asta trebuie să merg înainte! Voi repara tot ce mă doare când voi avea posibilitatea să fac asta, Max. Până atunci tu vei fi pansamentul meu.

Un zâmbet jucăuș preluase supremația pe chipul său și își lipise buzele de ale mele pe neașteptate.

— Hm, nu știam că am ajuns să fiu folosit în felul ăsta.

— V-ați dat acordul, domnule Fernsby! l-am sărutat înapoi și m-am ascuns sub pătura, pregătită să dorm.

— Pot să jur că nu-mi amintesc, continuase jocul și mi se alăturase sub pătură. Noapte bună!

— Noapte bună, Max! La prima oră a dimineții pleci!

— De ce? mă cuprinsese în brațele lui, lăsându-mă să simt cum căldura lui corporală crește temperatura de sub pătură.

— Nu vreau sa te întâlnești cu Sergey.

— Crezi că știe că eu l-am lovit aseară?

— Poate că nu, dar probabil că vor apărea semne de întrebare dacă un invitat de la palat apare brusc în blocul în care locuiește, nu crezi?

— Mhm. La cât trebuie să plec?

— La 5.

— La naiba!

***

Era un soare atât de puternic afară încât ajunsesem la Palat cu ochii umezi și cu jumătate de mascara scursă de care nu avusesem habar. Konstantin mă privise ca pe un extraterestru și ezitase să deschidă gura.

— Tu așa ai mers pe stradă? Artyom preluase cuvântul și îmi împinsese o oglindă minusculă, lăsându-mă să văd urmele negre de sub ochii mei.

— Da, exact așa. Ți se pare uimitor?

— Când e vorba de tine, nu, Artyom mă tachina din nou, deschizând ușa de la vestiar cu scârțâiala de rigoare. Îmi făcuse semn cu mâna spre încăperea rece, iar clasica rochie neagră mă aștepta deja pe ața învechită.

— Aveți o stare de spirit extraordinar de elevată, domnule Artyom. Cărui fapt datorez acest tratament?

— Ai uitat cum sunt, Fedra! mă tachinase mai mult serios decât în glumă, fiind speriat de ușa care se deschisese brusc. Konstantin intrase lent în încăpere, ochindu-l pe rusul de lângă mine.

— Doamna Fedorov te așteaptă în biroul ei, îmi spusese aspru, lăsându-și privirea de gheață asupra mea. Jonathan Moore vrea să îți vorbească înainte de a te duce, își deslipise ochii de ai mei și continuase să își dezbrace paltonul lung. O figură slabă și înaltă se construise sub lumina aspră a becului.

— Ce se întâmplă, Fedra! Artyom se alertase imediat, apucându-mă de încheietura mâinii.

— Bănuiesc că voi afla!

— Sper că nu e vorba despre Leonid! Konstantin afirmase nervos și printre dinți, în timp ce își ștergea fruntea cu palma.

Artyom mă privea perplex, complet lipsit de detalii.

— Ce a făcut Leonid? Fedra, îmi spui în momentul de față sau mă duc eu să vorbesc cu Moore.

Mi se usca gâtul sub privirea celor doi bărbați, iar lipsa Juliei se simțea atât de tare acum.

— Mi-a vorbit precum un afemeiat, minimizasem acțiunile necioplite ale rusului, neavând intenția de a intra în baie.

Aveam un set de mănuși din dantelă și mă chinuiam să le așez în așa fel încât să lăsăm subiectul acesta deoparte.

Konstantin smulsese o mănușă din mână și o rulase cat să îmi pot introduce mâna în ea. Mă privise de sus cu ochii lui albaștri, cu tocurile mele abia îi ajungea cu fruntea la umeri.

— Doar atât, domnișoară Kondrat?

Konstantin, ți-ai pus în gând prea multe astăzi!

— Nu consider ca ar mai trebui sa spun-

— Fedra! Artyom îmi tăiase orice încercare de a spune ceva.

— Era cat pe ce să fie violată de micul Fedorov. Domnul Leonid a pus ochii pe ea, Konstantin împinsese și cealaltă mănușă în timp ce mai că îmi scotea ochii.

— Fedra! Artyom fumega de furie și singurul lucru pe care voiam să îl fac în momentul respectiv era să fug.

Moore mă aștepta în biroul lui întunecat, era plin de documente vechi pe jos, iar scrumiera de pe marginea biroului găzduia vreo 5 țigări dezolante.

Jonathan apăruse de după separeul lui cu o cutie veche, surprins să mă vadă.

— Bună seara, Fedra! Ia loc! îmi făcuse semn cu ochii spre scaunul de catifea și lăsase cutia de lemn jos.

— Bună! mă așezasem reticentă pe scaun, având grijă să îmi trag rochia peste genunchi.

— Natalia te așteaptă în biroul ei, e foarte nervoasă! își suflecase mâinile în timp ce se lăsase cu toată puterea în scaunul lui. Mânecile îi erau suflecate și cămașa albă parcă contrasta cu pielea usor aurie. Primii nasturi descheiați indica ca era lejer, ca avea treabă în spatele cortinei.

— Ce vrea de la mine? întrebasem ușor speriată, privindu-l fără nicio rușine. Făcuse contactul vizual cu mine în timp ce își freca buza de jos cu degetul arătător. Inelele străluceau sub lumina chioară, parcă reflectând o fărâmă de speranță.

— Bănuiesc că te va anunța să stai departe de soțul ei. Mereu face asta. Îți e frică de ea?

— De asta mai aveam nevoie! murmurasem în șoaptă, jucându-mă cu mănușile mele care continuau să cadă de pe brațe.

— Las-o să își răcească gura, știe prea bine ce face domnul Fedorov, vrea doar să se reasigure că e încă în putere.

— Și de ce trebuie să îmi spună mie?

— Pentru că știe că ai fost doar tu în biroul lui?

Amintirea de seara trecută mă făcuse să mă simt dezgustată de mine însumi.

— La naiba! Cred că e cazul să merg!

— Te conduc!

Își luase paltonul lui misterios și îl îmbrăcase în grabă, încercând să mă prindă din urmă.

Îl privisem obosită cum închisese ușa de la biroul lui cu 2 chei și urcasem în grabă spre etajele superioare. Ne menținusem tăcuți, încercând să păstrăm o aparență potrivită pentru un șef și un angajat. Moore era cat pe ce să mă lase în fața biroului doamnei, când un țipat puternic ne luase prin surprindere.

Venea de dincolo de uși, iar o voce masculină părea că încearcă să contracareze glasul disperat al femeii.

— Fedra, hai! șoapta lui mă făcuse să îl urmez oarbă în încăperea de lângă. Părea a fi un birou obișnuit, însă când americanul deschisese șifonierul, o altă ușă ne ajutase să ajungem într-un spațiu strâmt, dar aerisit și cu vizibilitate în camera din care provenea vocea feminină.

Eram atât de aproape de Jonathan încât îi simțeam palmele pe spatele inferior și respirația propagându-se pe podul nasului.

— Ține-te de mine, dacă ne dezechilibrăm, am căzut amândoi chiar în biroul lor.

Hello, capitol nou după foarte multă vreme. Sper ca a fost ok ca de început. Sper ca mai sunteți pe aici.